Mie nu-mi este frica de MOARTE

Spre diferenta de marea majoritate a semenilor mei... mie nu-mi este frica de MOARTE. Cred ca am crescut cu ea în suflet de mica. Deci nu mi-e frica sa mor. Nu am facut niciodata rabat la crezul meu. Nu m-am menajat, nu mi-am refuzat nici o placere, nu m-a înfrânat nimic. Nu mi-am facut planuri de viitor. Nu am visat. Nu am dorit sa am bunuri materiale, emotii, amintiri. Toate au venit de la sine, fara sa lupt pentru ele. Am facut ceea ce momentul a cerut. Daca a trebuit sa muncesc, am muncit. Daca a trebuit sa calatoresc, am calatorit. Daca a batut iubirea la usa mea, nu am alungat-o. Daca momentul a cerut sa ma bat ca o leoaica pentru cei dragi, am facut-o fara nici o ezitare. Daca a trebuit sa plâng, am plâns, ca sa-mi usurez constiinta încarcata sau pierderea suferita. Nu mi-am impus reguli în viata. Nu mi-a pasat de regulile celorlalti. Nu mi-a pasat de suferinta mea. Nu mi-a pasat mult nici de suferinta altora. Am trait pur si simplu. Uneori în mod egoist, de cele mai multe ori daruindu-ma celor din jur.

Nu regret nimic... Nu regret nimic... Din toate experientele din viata mea am învatat. Am tras concluzii, care de cele mai multe ori nu mi-au fost de mare folos. Stiam de la început raspunsul. Nu-l cautam de fapt. E ca si cum îmi spuneam dupa: - Stiam!!!

Câta nesabuinta. Câta aroganta din partea mea. Dar asta sunt eu. Nu are rost sa-mi impun limite. Nu are rost sa fac promisiuni. De cele mai multe nu ma tin.

Ma entuziasmez cu usurinta. Ma aprind ca o torta si ard,.. si ard. Si ard în noapte si luminez calea altora. Dar eu sunt oarba. Merg doar înainte, fara sa ma uit înapoi. V-am spus ca sunt oarba. Nu ma intereseaza directia. Fac doar pasi mici. Ma împiedic si ma ridic. Poate ma rasucesc si schimb directia de mers, fara sa-mi dau seama. Doar sunt oarba.

Calatoresc prin viata încercând sa trec neobservata. Uneori ma deschid si ma destainuiesc. Uneori ma rusinez de faptele mele. Dar nu promit ca nu voi recidiva.

Nu as avea nici un regret daca mâine as afla ca mai am doar câteva luni de trait. Uneori am impresia ca sfidez destinul cu aceasta afirmatie. Dar asa este. Se zice ca cei tineri nu se gândesc la moarte pentru ca au impresia ca le este dat sa mai traiasca multi ani. Eu nu mai sunt tânara. Multi dintre colegii mei au murit deja. Infarct, accidente vasculare, cancer, accidente de masina, alte câte si mai câte.

Nu ma sperie decât gândul ca fiului meu i s-ar putea întâmpla ceva. În rest de nimeni nu-mi pasa. Este doar o cazualitate ca ne-am cunoscut. Este doar o coincidenta ca au aparut în viata mea sau ca eu am trecut ca o stea cazatoare prin vietile lor. Este urât sa vorbesti asa. Este de prost gust sa recunosti ca esti o persoana egoista în adâncul sufletului tau. Poate de aceea ma straduiesc sa fac cât pot pentru cei din jur. Poate ma rusinez ca uneori am aceste sentimente. Dar sunt zile când nu simt nimic. Nu vreau sa stiu de nimeni. Nu vreau sa ma bucur pentru nimic. Vreau doar sa treaca ziua. Vreau doar sa treaca anii.

Chiar, daca m-as trezi peste zece ani, cum ar fi? Putini dintre cunoscuti ar mai fi în jurul meu. As mai tine minte unele nume. Mi-as mai aduce aminte de evenimente, locuri, trairi. Dar eu tot singura as fi. Mai ridata, mai carunta, mai acra. Asa este. Fac comparatia cu acum zece ani. Anul 2000. Eva si Adrian traiau, eu aveam magazinul si pe soacra în ea, iubeam pe cine nu trebuia, eram la mii de kilometri departare de locul unde sunt astazi. Nu are rost sa ma întreb daca eram fericita. Acelasi raspuns am sa-l dau de fiecare data. NU. Niciodata nu am fost pe deplin fericita. De ce as crede ca peste zece ani voi fi. Caut fericirea cu orice pret? Nu. Pentru ca fiecare picatura... te face sa-ti fie si mai sete, sa-ti doresti paharul întreg. Si nu exista acel pahar pentru mine. E ca si cum de fiecare data viata îmi da sa beau dintr-un vas cu mii de gauri. Se scurge din el tot pe când ajung eu sa-l duc la gura.

De ce m-ar deranja deci gândul mortii. As vrea oare sa fac lucruri si gesturi la care doar am visat? Ce rost ar avea? Doar nu as duce cu mine amintirea niciunuia. Nici a bucuriilor, nici a deceptiilor. As închide doar ochii. Probabil as suferi mult... ca tare mult am pacatuit la viata mea. Dar la un moment dat tot s-ar milostivi Cel de Sus si m-ar lasa sa trec în lumea celor drepti. Oare ar face bine? La cât de pacatoasa sunt... Si acum am sa atipesc un pic. Daca nu ma trezesc nu pierd nimic.

... Dragele mele... nu sunt trista azi. M-a lovit doar soarele în moalele capului si sigur am facut insolatie. Si apoi nici în celelalte zile nu sunt eu mai normala. Doar ma cunoasteti. Deci am sa atipesc acum . Încercati sa nu ma treziti în urmatorii douazeci de ani. Voi veti fi batrânele simpatice iar eu voi fi frumoasa din casa adormita, trezita de sarutul unui print propasit prin zona, care nu a rezistat frumoaselor mele picioare bronzate si buzelor mele senzuale, chiar daca nu sunt rujate. Voi avea contul cu vreo 360.000 de euro mai încarcat, voi fi frumoasa si abia atunci am sa-mi fac planuri. Voi calatori . Asta pentru ca si señor va dormi împreuna cu mine si Enma va avea deja si ea nevoie de ajutor. Asa ca voi lua doua salarii si voi fi : bogata, tânara si nelinistita. Pustii de astazi vor fi barbati în toata firea, barbatii tineri de azi... vor fi niste mosi neputinciosi... Bla, bla. V-am spus ca am facut insolatie!