Marea era gri, cerul era gri, numai arbustii înfloriti aduceau o pata de culoare acestei zile...

Enma a venit pe la orele 17:00. Nu m-a întrebat de ce sunt plânsa. Stie ca daca vreau si asa îi spun. Nu invadeaza niciodata intimitatea mea. Din comoditate pentru ea. Nu vrea sa se încarce inutil si cu durerea celorlalti. Si eu încerc sa o menaj pe cât posibil.

Am iesit la o plimbare în pas grabit. Multi kilometri. Aer înabusit. Am luat-o în sus pe Costa Norte. Proasta alegere. A mea ce-i drept. Soseaua îngusta, trafic intens, fara trotuar. Urbanism fara capatâi. Nu vom mai merge pe acolo.

Am tacut aproape tot drumul. Gândindu-ma la hotarârea luata. Era unica razonabila. Daca mai continuam îmi faceam mie rau. Si nu mai accept sa-mi daunez cu buna stiinta. Pierdusem interesul pentru lucruri importante. Nu ma mai uitam la filme, nu mai pictam, nu mai aveam chef sa cos, citeam si nu ramâneam cu nimic. Îmi faceam datoria în mod mecanic. Asteptând ce? Sa treaca orele. Sa stam la povesti pâna la ore târzii din noapte.

Singuratate în doi. La câtiva kilometri distanta. Si atunci... ce era de facut? Am ales singuratate în unu... în fotoliul meu confortabil, cu laptopul în fata, cu castile pe urechi, aruncând câte o privire din coltul ochilor, televizorului. Si dupa ce am luat aceasta decizie m-am simtit eliberata... cu forte proaspete, cu un chef de munca nebun, Si am frecat baia de jos, si am smotruit frigiderul, am gatit, spalat si toate astea fara muzica . Nu aveam nevoie de muzica ritmata. Îmi ajungea zbuciumul meu interior.

GOOOL ... Spania a marcat... Poate, poate? Carmen draga mea... !!! David Villa. Min. 25... Nici de tensiunea meciului nu am nevoie astazi. Dar merg totusi sa vad bucuria lui señor Tomas. E singurul care conteaza.