El Barcelona lo intenta sin exito

Astazi m-am concentrat numai la partida de fotbal. Primele doua minute... doua suturi pe spatiul portii. Ibrahimovic contra Eto´o... ambii fosti jucatori ai echipei adverse. În joc multe orgolii. Nu am fost atenta daca si în echipa Barçei joaca Milito... ar fi interesant sa vezi doi frati luptând în echipe adverse. Am inima cât un purice pentru ai nostri. Señor... asculta radio în camera lui... eu , în comedor.

Meciul este dificil. Pe TVE nu dau statistici... scrise în coltul ecranului.. asa ca trebuie sa fiu mai atenta la comentarii. Dar oricum nu as fi putut sa ma uit la partida pe canalele românesti... pentru ca comentatorii nostri nu au sânge în ei. E drept ca nici nu este nimic în joc pentru români, asa ca nu au pentru ce se entuziasma. Gli tifosi italieni sunt foarte entuziasti. Cred ca nu au ajuns mai mult de 1000 de suporteri culé, asa ca nici nu se simt în marea de albastri-negri.

GOOOL... Pedrito. Gol pentru ai nostri în min. 19. început promitator pentru Barça. Murinhno a spus ca sunt sanse 50-50 ... desi statisticile sunt favorabile echipei mele favorite.

Pedro adelanta al Barcelona, cuando peor lo podría estar pasando el Barcelona ha aparecido el canario, que se ha aprovechado de una gran jugada de Maxwell por la izquierda. El lateral zurdo ha llegado hasta la línea de fondo superando a Maicon y ha levantado la cabeza para ver la llegada del canario.

între timp ... vad ca Ema s-a conectat... deci nu s-a împuscat înca.

Am auzit pentru prima oara pronuntând numele lui Chivu...dar cred ca astazi nu este în teren...
Min. 25. Vai lunga este partida asta!

Mi-am amintit sederea mea de 24 de ore în Milano... 2006... 20 iulie. Pierdusem pentru 6 minute trenul care trebuia sa ma aduca în Spania. Acte... cu viza de intrare în Italia cu 11 luni în urma. Trenul cu care veneam dinspre Chiusi... avusese 55 minute întârziere... suficient pentru ca eu sa pierd trenul de legatura, spre Barcelona.

Între timp Sneijder... fostul jucator al Real Madridului... egaleaza, în min 30. Miza mare. Mi-au mai pus un cui în ... Uite asa moare omul cu zile, uitându-se la meciuri de fotbal. Stadionul ... este o oala de presiune ... spun comentatorii... si asa este. Nu am ce sa-i reprosez lui Victor Valdés... a fost pe faza... dar nu a ajuns sa faca minuni... cum face altadata.

Sneijder empata el partido tras batir a Valdés en el mano a mano. Etoo ha puesto el balón en el corazón del área, Milito ha levantado la cabeza para ver a Sneijder libre de marca y el holandés ha batido a Valdés.

Deci... eu si Milano. Seful de tren... italian... anuntase ca au o calatoare care trebuie sa prinda trenul international... si chiar ma asteptase trenul 5 minute... dar noi intram si trenul meu iesea. Am stat eu ce am stat... cu acte în neregula si totusi mi-am luat inima în dinti si m-am dus la Relatii cu publicul. Surprinzator... nu au chemat carabinierii ... ca sa ma expedieze direct spre România. Pe vremea aceea România nu facea parte din UE... si în toate garile eram controlati în pasapoarte. Mi-au oferit mai multe solutii... cu schimburi de tren, dar am optat pt acelasi tren, ziua urmatoare. Mi-au dat o camera la cel mai apropiat hotel. Ziua urmatoare a fost însa îngrozitoare. De frica... si din lipsa de bani... nu am vizitat Milano ci m-am aciuiat în gara. Peste tot carabinieri, care verificau acte. Am avut noroc. Calatoria spre Barcelona , însa a fost un stres pentru mine... deoarece am calatorit la vagon de dormit (nu am gasit loc la alta clasa) si regulile la aceasta clasa ... sunt clare... se strâng pasapoartele la conductor. Deci ... la fiecare oprire... tremura inima în mine... ca va veni vreun politai de frontiera sa ma dea jos. Vedeam la televiziunea italiana, zilnic... tentative ale albanezilor de a trece frontiera catre Franta ... cu trenul si majoritatea erau deturnati. În fine... dupa ce am trecut granita cu Spania... si am vazut ca am scapat cu bine... au urmat alte peripetii în Barcelona... pe care am vazut-o tot cam asa... în gari si autogari. Mi-am anuntat familia de tentativa mea abia dupa ce am ajuns cu bine. Ca de obicei... nici nu aveau habar de ce pun eu la cale.

Dar am venit în Spania ... pentru fiul meu... si pentru mare!

Deci... pauza... 1-1 ... nu e grozav... dar meciul nu s-a terminat!

Deci... am trecut prin centrul multor orase extraordinare. Roma, Florenta, Milano, Genova, Torino... am vazut chiar si Stadionul San Siro... pe dinafara... dar nu m-am plimbat niciodata prin niciunul din aceste metropole. Toate aceste orase --- le-am vazut la întoarcerea din prima mea încercare în Italia... jos, în Calabria, Vibo Valencia... când am avut cea mai îngrozitoare experienta din viata mea de imigrant. Dar chiar si asa, cu doua zile de calatorie infernale catre România, fara ca familia mea sa stie nimic despre întoarcerea mea... ajunsa acasa... dupa zece zile ... cautam alta posibilitate de iesire... oriunde... pentru a gasi un loc de munca decent! Si am avut noroc... dupa alte 2 luni si jumatate... sa ies pentru totdeauna zic eu, dar nimeni nu stie ce-i aduce ziua de mâine!

A început repriza a doua. Si Goool ... pt Inter... chiar am inima cât un purice.

Se adelanta el Inter en el marcador. Maicon se ha aprovechado de un pase de Diego Milito desde la derecha tras cogerle la espalda a la zaga culé y ha batido a Valdés a placer.

La primul gol... cel al Barçei... am fugit chiuind si topaind, la señor în camera... la cele doua ale Interului ... am tacut. Chiar ... este un meci de infarct. De ce trebuie sa se afectioneze o femeie de fotbal. Si culmea... azi nu în vocabular nici macar o înjuratura... Probabil pentru ca m-au sleit de puteri cele 3oo de abdominale ... da la 300 am ajuns astazi plus alte exercitii, la fel de extenuante.

Pe la orele 16:00 eram sus , pe terasa de la mansarda. Ma tenta si o ora de plaja dar si sa fac gimnastica. Si am gasit solutia... Mi-am pus patura... si sub razele soarelui... topless... am facut abdominale. M-a prins si soarele si nici nu m-am plictisit. Si asa am sa fac în fiecare zi. Smechera m-am facut. .. Apoi, dupa ce s-a culcat señor... înaintea meciului am mai facut o jumatate de ora. de asta sunt obosita si nu am chef nici macar sa scot pe gura o palabrota. Nu am amintiri neplacute din Italia... asa ca sunt cam ¨anemica¨în acest comentariu... Azi mi-as da un 2...

Min 60... alt gol de Inter... m-am demoralizat. Sa vedem daca Barça este în stare sa remonteze aceasta situatie... se spune ca a fost outside... si se pare ca spre nenorocul nostru... arbitrajul este sub orice CRITICA!

Diego Milito pone las cosas muy cuesta arriba para el Barcelona. El argentino ha cabeceado a gol un remate de Sneijder tras un centro de Etoo. El argentino podría haber estado en fuera de juego.

Gli tifosi ... cânta... ca sa faca atmosfera... parca nu este suficient ca ai lor conduc. Am auzit atâta numele lui Milito... ca zau ca mi-e ciuda ca joaca si Milito... al nostru... sa-i fi vazut fata în fata.
min 76... tot rau ne merge. Inter este mai incisiv în aceasta partida. trebuie sa recunosc.

Hai sa le dam... o scuza. Au calatorit... 24 de ore cu autocarul, cu o pauza de masa la Cannes. Asta din cauza norului de cenusa vulcanica... care nu a permis calatoria cu avionul. ASTA este... Si apoi... am promis sa aduc tricoul cu Barça din dulapul Cristinei, si sa-l atârn la geamul camerei mele... dar Juan, seful , mi-a spus ca poate îmi sparge cineva geamul. Ha ha..parca ar fi atâtia fani ai Realului prin zona. Dar mai stii?

Min. 84... eu zic ca arbitrajul este nefavorabil Barçei. Dani Alves ... nu merita cartonas galben. Îmi place ca Barça încearca... si în ultimele minute de joc... cum spun ei ... îsi lasa pielea în teren.

http://www.marca.com/marcador/futbol/2009_10/champions/semifinal/ida/int_bar/

Stiu doar ca Barça ... a luptat astazi. A LUPTAT! A pierdut... dar mai este si partida de retur. Poate avem mai mult noroc acasa!!!

Sunt unguroaica

Am scanat acest articol, scris si publicat în Italia, acum trei ani. ici pe colo, redactorul a modificat cele scrise de mine ( nu scrisesem de Antonescu, de Tamerlan, nici Baia Mare nu are 250 ci 150 de mii de locuitori). Nici sotul meu nu sufera de plamâni, ci sufera de o boala banala, dar incurabila, spondilita anchilozanta.

Esenta este însa, ca eu sunt unguroaica, si iubesc România. Ma înfior la auzul imnului maghiar, cel mai frumos din lume, neschimbat din 1903. Dar ma înfior si la Balada lui Ciprian Porumbescu si la Rapsodia Româna a lui Enescu.

Deci ce sunt eu ?

Los Griños

Acasa la mine, la Baia Mare, ploua, si sunt 18 grade, binecuvântata ploaie. Eu , la 31 de grade, ma perpelesc si nu-mi gasesc locul. As vrea sa ma odihnesc un pic , dar nu se poate, pentru ca señor nu a mâncat de sase ore. Si nici nu are de gând pe moment. Îl las cu televizorul pornit, sunt ultimii kilometri din Tour de France, probabil Alberto Contador va câstiga. Si merita, acest baiat tot respectul, pentru ca în 2004, la turul principatelor Asturias, facuse o criza de convulsii,ocazie cu care i se descoperise o boala congenitala, ceva la nivel vascular, care l-a indepartat de sport un an întreg, a reusit sa se refaca si sa devina cel mai tânar campion al Tour de France în 2007.

Începusem deunazi relatarea trecerii mele pe la familia Griño. Ma cunoscusera în spital, pe când señora Cinta era internata în urma unui edem cerebral, care o lasase paralizata pe jumatatea dreapta. Màna dreapta nu si-o simtea, piciorul drept era rupt. Dureri insuportabile. Dar ea vesnic zâmbitoare.

Cum eu ramâneam si peste noapte, o auzeam gemând si bineînteles saream sa o ajut. Sa-i schimb pozitia picioarelor, sa o întorc pe cealalta parte sau daca avea dureri mari chemam asistentele sa-i dea vreun calmant. Pe timpul zilei avea cu schimbul pe cineva din familie. Fiica, ginerele, fiul sau nora. Astfel ajunsesem sa-i cunosc si sa ma cunoasca. Chiar daca eram abia de doua zile în Spania, ne întelegeam fara nici o dificultate, pentru ca valenciana, care era limba lor materna are foarte multe similitudini cu italiana pe care o vorbeam eu. Si Cinta, fiica si sotul ei Emanuel, vorbeau si italiana.

Deci, dupa moartea señorei Rosa, din Benicarlo, moarte survenita în a zecea zi a sederii mele în Spania, ma luasera la ei, pentru a-i ajuta cu mama care fusese externata între timp. Am ajuns deci în casa Griño. Bogati, frumosi, casa cu vedere la unul din golfuletele de pe plaja, si altele...
Masini de lux, mercedesuri, cai la herghelie, imobiliara de succes. O casa cu 4 apartamente micute în curtea din vecini, o alta cu 3 apartamente micute peste drum de acestea. Trei apartamente noi, care atunci se mobilau, urmând sa fie date în chirie, si altele doua în centrul orasului, luxoase, cu chirii mari. Nu le lipseau banii.

Señora Cinta si sotul ei fusesera bogati. Nu din mosteniri. Se casatorisera saraci, ea si sotul ei, Pepe sau Pepino parca se chemase. Acesta fusese priceput în afaceri, importa cherestea din tarile scandinave. Nu avusesera copii, pentru ca Cinta pierdea sarcina dupa sarcina. Una o pierduse la sapte luni. Hotarâsera deci, pe la vreo patruzeci de ani sa adopte un copil. Vorbisera la Barcelona cu medici si fusesera anuntati la putin timp, ca ar fi doi copilasi recent nascuti, care putea fi adoptati.

Nu erau frati. Ea nascuta cu doua saptamâni mai repede decât el. I-au luat pe amândoi. Asa s-a înmultit familia señorei Cinta dintr-o data cu doua suflete. Dar suflet, mai mult ea. Ca o lupoaica i-a protejat. Daca le facea rau aerul umed de la mare, se mutau la munte, daca se faceau mai bine, la Peniscola. I-au rasfatat, si ea si el.

Am vazut în pozele familiei, ca deja la 12 ani, Cinta, copila avea deja cai, întretinuti în grajduri special amenajate, cam cum vedeam eu ìn filmele englezesti. De altfel fusesem si eu, dusa de Cinta sa vad caii, Shalom cel batrân, chiar màncase din palma mea. Frumusete de animal, cu care ea mergea la competitii, sau mai bine zis la plimbari pentru ca nu stiu sa fi câstigat vreodata ceva. Cluburi de mofturosi, snobi. Aere de bogatani.

Deci, la început îmi oferisera 300 de euro pentru patru ore dimineata de la 9 la 13, fara sâmbete
si duminici. Deja în prima sâmbata ma chemasera, la fel duminica dupa amiaza, iar începând cu saptamâna urmatoare lucram si dimineata de la 8 la 13.30 dar si dupa amiaza de la 4 la 8. Si sâmbata dimineata si duminica dupa amiaza.

Dar ma plateau cu 75o, chiar 8oo daca mai mergeam cumva cu Cinta, în orele libere sa o ajut la curatenia apartamentelor noi. Lucru mult, pentru ca urmau sa demoleze casa superba în care locuiau, pentru a construi un palat de sticla si inox de 8oo mp. Scandaluri, zilnice, pentru ca eu ascultam de señora Cinta, si o ajutam sa aiba scaun, facându-i zilnic clisma, cu ajutorul unei pompe de guma. Zilnic ma ameninta ca ma da afara. Zilnic, ma lingusea si-mi dadea lucruri. Oale de inox, perini, paturi, cearceafuri, tot ce aveam nevoie într-un apartament unde stateam cu chirie. Sortând zilnic lucrurile din casa, pentru ca golea casa, mi-a dat haine,posete, cort, aparat sony tip turn, cu CD player, practic tot ce ea nu mai avea nevoie.

Între timp sosise si fiul meu, cam pe 25 august 2006, slab, fericit ca vedea Spania pentru prima oara, si presupun , fericit ca ma revedea dupa un an. Prietenii nostri ne gasisera loc într-un apartament de pe aceiasi scara cu ei, si aveam o camera cu doua paturi pentru noi. Deci, toate lucrurile de la Cinta mi-au venit foarte bine.

M-a iubit señora, mama Cinta, si de câte ori ma vedea ca plâng, ma ruga sa nu o bag în seama pe fiica ei. Îi faceam dus în fiecare seara. Sau eu cu vreunul dintre barbati, Emanuel, ginerele, sau Jose, fiul adoptiv. Niciodata femeile. Fiica ca nu putea sa-si faca rau spatelui, desi zilnic calarea, nora ca nu...

Stiau Cinta si Emanuel ca eram în cautare de servici si pentru orele de noapte, pentru ca banii câstigati abia ne ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor lunare. Adrian nu gasea de lucru, si chiar dupa ce gasise, fusese exploatat si înselat de alti români. Venea bietul copil de pe santierele aflate la kilometri buni, rupt de oboseala. Nu aveam timp decât de munca si somn, si bani nu aveam sa trimitem acasa, nici macar 100 de euro pe luna.

Pe lânga toate problemele mele, mai mult ma stresa tânara Cinta, cu urletele ei, când afla ca iara îi facusem o clisma doamnei. Biata, numai cine nu a avut constipatie cronica nu putea sa n-o înteleaga. De doua ori fusese chemat medicul de urgenta pentru ca ea urla de dureri. Si spusese clar acesta ca avea scaunul pietrificat în intestinul gros. Abia ce plecau tinerii dimineata, ea saracuta, ma implora cu lacrimi în ochi sa o ajut. O data, si de doua ori , si de câte ori era nevoie, ca sa iasa ceva.

Mi-a povestit viata ei, cu resemnare. Cum murise sotul tânar, la 60 de ani, când copii avusesera abia 20 de ani. Cum fostii asociati au pus mâna care pe ce a putut, si cum a trecut toate bunurile ei pe numele celor doi copii, pentru ca ea nu avea nevoie decât de un pat unde sa-si puna jos capul.

Se facuse împarteala cam asa. Casele si apartamentele fetei, firma de cherestea baiatului, împarteala care se pare ca nu a fost pe placul baiatului, pentru ca nu se aveau prea bine între ei copii. Asa e, nascuti si abandonati la spital, nu le era bine, vroiau mai mult de la viata. Desi avusesera un noroc extraordinar. Si baiatul îmi spunea de fiecare data: - rabda te rog, ca mama numai pe tine te are.

Señora Cinta, trebuia sa mearga de trei ori pe sâptamâna la spital, la gimnastica de recuperare. Pentru aceasta, spitalul avea si are contract cu o forma privata de ambulante, din Castellon, care face transportul tuturor bolnavilor în recuperare, la si de la Spital. De fapt, la cererea medicului de familie, în cazul persoanelor în vârsta sau a celor în convalescenta, chiar si la vizitele obisnuite la medicii specialisti.

Deci, la 8 si jumatate venea ambulanta sa ne ia. Acelasi sofer, Juan, cu care schimbam impresii despre Italia, despre familia mea, si caruia îi spusesem ca sunt disperata sa-mi mai gasesc de munca. În Italia câstigasem 700, dar aveam si casa si masa gratuite. Aici trebuia sa platesc tot, plus butelii de aragaz, plus curent, si tot ce era necesar. Nu ramâneam de pe o luna pe alta cu nimic. Mircea acasa nu avea un salariu mai mare zece milioane din care banca 200 de euro pe luna. Eram din nou disperati.

Asa deci, mergând la spital de trei ori pe saptamâna, lasam numarul meu de telefon la toata lumea cu care veneam în contact, doamna Cinta ma recomanda si ea. Într-o zi, dorind sa fumez o tigara, iesisem din perimetrul de asteptare, împreuna cu doamna Cinta, în fata spitalului, unde stateau ambulantele. Vedeam printr-un perete mare de sticla daca ne càutau cei de la ambulante. La putin timp a iesit, cu o falca în cer si una în pamânt, urlând la mine, seful de la ambulante, Alfredo, care mi-a zis ca daca ma mai misc din perimetrul de asteptare, ma lasa sa merg pe jos.

Prinsesem frica de el, si ma feream din calea lui. La putin timp dupa incident, spre marea mea surprindere, mi-a oferit loc de munca în familia lui. Cu frica am acceptat, pentru ca-l stiam rau de gura.

Deci, informându-se Alfredo, pe îndelete, a hotarât ca sunt demna de încredere, si voi putea sa am grija de tatal lui, señor Tomas. Oferta fiind atât de generoasa, nu puteam sa o refuz. Se zice: ma doare de tine, dar de mine si mai si.

Cu inima cât un purice am plecat în ziua de 15 octombrie 2006, sa anunt pe doamna Cinta si familia, ca nu mai lucrez la ei din ziua respectiva începând.

Mi-au spus de toate. Ca stiau, ca un român, daca gaseste un serviciu mai bun, te lasa. Adevarat. Ca am cunoscut persoanele respective numai datorita lor si a reputatiei lor. Adevarat.
Am înghitit în sec si le-am spus ca nu sunt obligati sa ma plateasca pe jumatatea de luna restanta, si ca le voi restitui toate cratitele si bunurile pe care mi le-au daruit. Nu au vrut, pentru ca aveau si mândria lor. Si apoi muncisem de mi-au sarit capacele. Caram mobile, calcam, spalam, curatam casa plina de parul a trei câini mari si splalam urina si fecalele scurse pe jos.
Si mai ales suportasem toate amenintarile si atacurile de isterie ale tinerei femei.

M-au platit si mi-au aratat usa, spunându-mi Emanuel, ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. M-a durut. Pentru ca venea din partea unui barbat, care venise cu mâinile goale în casa doamnei Cinta, care fusese un amarât de agent comercial în Barcelona, unde o cunoscuse pe Cinta, pe când aceasta, studenta fiind la arte, locuia cu chirie în acelasi edificiu cu el.

O cucerise cu frumusetea lui, si cei drept era Antonio Banderas, la 35 de ani. Elegant, si vara cu costum, haine de marca ca-ti era si frica sa calci toate camasile armani, gucci si mai stiu eu ce marci. Si destept cei drept. Venise la Vinaros în urma cu 11 ani, lasând în urma Barcelona. Si dupa vreo patru ani de inactivitate îsi deschisese o imobiliara, pe vremea cea mai înfloritoare a afacerilor din sector. Jos cu palaria, baiat destept. A facut multi bani. Ea nu a câstigat niciodata bani decât din chirii.

Astazi dupa aproape trei ani, se înalta pe locul vechii case, o casa de sticla si inox, cu panouri fotovoltaice, cu piscina eleganta. Nu prea merg în directia aceea, pentru ca e în afara zonei mele de interes. Pe ea o vad mai des. O salutam la început si abia daca catadocsea sa-mi raspunda la salut.

Fiul lui señor Tomas, m-a mai tinut la curent cu evolutia starii de sanatate a doamnei Cinta. Aflasem ca avusese o recadere, o noua embolie, ca avusese soldul dislocat pe când statuse la o casa de batrâni. O revazusem la spital, si ne-am bucurat de revedere. Ea îmi pupa mâinile. Se pare ca fusese multumita de serviciile mele pe timpul petrecut la ei.

În viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate, îmi spusese Emanuel, în timp ce ma dadea afara pe poarta casei

Astâzi am avut o zi buna. Oarecum mai linistita decât de obicei sâmbata. Señor a dormit pâna pe la 10 si si atunci, dupa ce i-am pus plosca, a vrut sa mai doarma un pic, pic care s-a prelungit pâna dupa ora 12. Asa am timp de mine. El se trezeste mai odihnit, si în oarecare masura ziua se desfasoara normal.

Daca nu doarme cel putin aceste trei-patru ore dimineata, toata ziua este prost dispus, sau mai bine spus agitat. Desi agitatia lui se manifesta doar în refuzul de a face orice, pentru mine e deja o zi care ma supune la mai mult stres.

În Italia, totul mergea ca pe roate. Acelasi program de trezire, aceeasi ora de prânz, meniuri usoare, si acelasi program de somn. Cu señor lucrurile nu stau asa. Daca-l las sa se trezeasca la 9, micul dejun se prelungeste pâna pe la 11, dupa care doarme cât poate. Daca e liniste, 3-4 ore, daca aude galagie se trezeste imediat. Nu prea poti sa te misti prin casa. Nu poti aerisi, ca nu suporta geamurile deschise. De aspirator ce sa mai vorbim. Dacà mai e si Marta prin preajma, jale. Usi care se închid cu zgomot, râsete din senin.

De altfel cele mai grele zile sunt când Marta ramâne si ea în casa toata ziua. Pentru ca trebuie supravegheata tot timpul. De capul ei nu poate face nimic. Ca sa mearga la toaleta cere voie, daca-i e sete ma anunta. Trebuie sa-i spun de fiecare data: du-te, pune-ti.

Am domesticit-o pe Marta pentru ca m-am impus. Poate fulgerele din ochii mei au speriat-o suficient încât sa-mi stie de frica fara sa o cert. 40 de ani a dormit în camera cu señor. Nu a vrut nicidecum sa doarma singura într-o camera. Ca si copilasii mici, de 2-3 ani, care spun ca le este frica singuri sau pe întuneric. Enma spune la toata lumea:
- Stiti, Marta doarme singura, Giulia a învatat-o.

Nu mi-a fost usor când am venit în aceasta casa.

Ma contactasera pentru ca aveau nevoie de o persoana care sa stea zi si noapte cu señor. În casa venea, mai mult cu ora o femeie din Ecuador, Olga, dar desi avea toate facilitatile pentru a se instala, nu-i convenea sa ramâna peste noapte. Si chiar când era platita cu ora pentru nopti, ginerele lui señor, care pe vremea aceea mai facea schimburi de noapte la politia municipala, o vazuse nu o data pe strazi la ore târzii din noapte. De sâmbete si duminici nici nu vroia sa auda.

Deci dupa o serie de nopti în care señor cazuse prin camera si nu putuse sa se ridice, îi propusesera sa ramâna tot timpul, sa stea daca vrea si cu fiica ei cu cei doi copii, chiar pusese Enma portite de plastic la coborârea de la etaj, pentru ca sa nu cada copii pe scari. Nu acceptase, gândind ca lucrurile vor ramâne asa. Însa , într-o vineri venise fiica lui señor din Valencia si-l gasise pe señor trântit pe o latura în sofaua lui, cu o groaza de chibrituri stinse împrastiate pe covor, casa ravasita cu cearceafurile scoase de pe pat si aruncate pe jos. Nu era pentru prima oara. Nu i-a trebuit mai mult.

A facut un scandal monstru si a anuntat-o ca vor cauta pe altcineva.

Zis si facut. Ma suna un sofer de pe ambulanta cu care mergeam zilnic cu doamna Cinta la spital, la recuperare, ca vrea sa discute cu mine seful lui, Alfredo, cu care de fapt nu ma aveam bine, din cauza unui incident minor. Preferam sa-l evit.

Juan de pe ambulanta, ca de altfel toata familia Griño, stiau ca-mi caut cu disperare un loc de munca pentru noapte. Deci mi-a zis ca seful lui are ceva pentru mine si vor sa ne întâlnim la prânz, când terminam orele de dimineata la familia Griño.

Ne-am întâlnit, eu, Alfredo si Enma, sora lui. M-au dus acasa la ei si mi-au facut oferta. Salariu dublu, casa si masa. Eu, ca nu pot lasa pe doamna Griño, ca s-au purtat bine cu mine, si eu caut numai ore de noapte. Le-am spus ca trebuie sa ma gândesc pâna a doua zi, sa vorbesc cu familia, cu fiul meu, cu doamna cu care împartim acelasi apartament, daca accepta sa locuiasca numai cu Adrian.

Zis si facut. Merg acasa, vorbesc cu prietenii mei, care-mi spun ca nu-s normala, dar mai stau pe gânduri? Adrian, care nu-si încapea în piele de bucurie ca eu voi avea asa un salariu bun, Mircea care vedea o licarire de speranta, dupa trei luni în care nu mai trimisesem nimic.

A doua zi, era sâmbata, ne întâlnim tot la prânz si le spun ca accept, dar începând cu 1 noiembrie, ca sa aiba timp si familia la care lucram sa gaseasca o persoana care sa poarte de grija doamnei Griño.

Familia Alonso, urma sa o anunte pe Olga, femeia din Ecuador ca renunta la serviciile ei cu data respectiva.

Aceiasi oferta o avusese si ea, deci nu am considerat ca iau locul unei persoane.

I-am avizat ca ma îndoiesc ca Olga va ramâne cele 2 saptamâni restante. Am cerut sa-l vad pe domnul pe care-l voi avea ìn grija, si abia atunci mi-au spus ca o mai am si pe Marta, dar ca ea nu ridica nici o problema. N-as putea sa spun astazi acelasi lucru. De multe ori am mai mult de lucru cu ea decât cu señor.

Dupa vreo doua zile mi-a spus Juan, ginerele, ca pentru aceiasi bani va trebui sa fac si curatenie la ei în casa, de doua ori pe saptamâna, câte trei ore.

Nu puteam sa spun ca nu-mi convine, pentru ca salariul era mai mare decât câstiga la atelier prietenul nostru, Andrei ca strungar cu vechime.

Zis si facut, m-au prezentat la Señor, si l-au întrebat daca ar avea ceva împotriva sa fiu eu ceea care-l va îngriji începând cu luna urmatoare. Întelegerea fiind facuta, urma sa ne vedem peste doua saptamâni. La ora cinci în aceiasi zi, telefonul a sunat. Olga plecase în mare graba, fiica din Valencia trebuia si ea sa plece, si aveau nevoie de mine într-o jumatate de ora. Ce era sa fac? Sa refuz?

M-am instalat, gândindu-ma cu groaza la reactia celeilalte familii la aflarea vestii. A doua zi, duminica trebuia sa intru la familia Griño la patru dupa amiaza. Ramasesem cu Enma, ca va îngriji ea de señor, si eu voi pleca sa explic situatia.

Am explicat, m-au platit, desi eu le spusesem ca înteleg daca nu vor sa o faca, stiau ca sunt disperata sa mai gasesc ceva de lucru, pentru ca banii pe care-i câstigam abia acopereau cheltuielile noastre, ce sa mai vorbesc de trimis acasa, unde mai aveam banca de platit. Din Italia trimiteam 5oo-55o, aici ajunsesem sa nu mai pot trimite nimic si plângeam într-una, ca asa mai bine mergem acasa.

M-au înteles, si ginerele doamnei mi-a aratat poarta, spunându-mi ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. Parca m-ar fi înjunghiat. Voi avea timp sa povestesc si saga familiei Griño. Dar mai încolo. Am iesit plângând, ca o hoata prinsa asupra faptului, si nu m-am oprit câteva zile din plâns. Era a treia oara când ma tratau asa. De fiecare data m-am purtat bine la familiile respective, familia Griño, chiar zicea ca ma va adopta pe veci, ca ei tocmai se apucau de constructia unei case de 8oo mp, unde vor avea nevoie de mine, chiar si dupa moartea mamei, dar când s-a pus problema plecarii mele lucrurile s-au schimbat.
Nici azi nu ma saluta pe strada tinerii. Eu pe jos, ei în mercedesuri sport si jeep. Nici pe Alfredo nu-l saluta, pentru ca asa ceva nu se face. Dar Alfredo, nepasator zice: nu am avut nevoie de ei pâna la cincizeci de ani, nici de azi încolo.

Am plâns asa de mult în zilele acelea din cauza lui Emanuel, ginerele lui doamna Griño, pentru felul în care m-a tratat. Îî strigase nevestisii:
- Da mai stai draga sa-i asculti scuzele si povestile? I-ai dat banii?
si mi-a aratat poarta.

Cei din casa noua ma calmau, ca ar fi logic sa ma înteleaga ca am primit o oferta mai buna, dar le-am spus de pe atunci:
- Cànd va veni vorba sa plec, si n-o sa va convina, la fel îmi veti arata si voi poarta.

La 14 octombrie se vor împlini trei ani de când sunt în aceasta casa, si ma iubesc toti, si ma intersectez cu Cinta Griño sau cu Emanuel, poate saptamânal, si sper ca si-au dat seama ca sunt serioasa de vreme ce lucrez în aceiasi familie de atâta timp. Dar tot eu sunt ceea care ma simt prost de câte ori îi vad.

Am revazut-o într-o zi pe doamna Griño la spital, eram si noi cu señor cu treburi pe acolo. Ma anuntase Alfredo de prezenta ei acolo, lânga poarta, asteptând sa-i vina fiica, si am mers sa o salut, si l-am dus dupa câteva minute si pe señor sa se cunoasca.

Îmi pupa mâinile de fericita ce era ca ne reîntâlniseram. Dar asta e o alta poveste...

Primele zece zile în Spania

Ajunsesem pe la sase dupa amiaza în Vinaros si dupa o baie în mare, m-au dus prietenii la spitalul din orasel, pentru a-mi prelua îndatoririle. Deja ma asteptau cu multa nerabdare, pentru ca fiul doamnei trebuia sa se întoarca la Madrid, la slujba sa de inspector de finante. Ceva cu curtea de conturi, trebuia finalizata o inspectie la o firma mare, care se lasa cu amenda de cel putin un milion de euro. Deci, domnul ..., fiul Rosei, se grabea.

Fiul, care trebuia sa si profite de zilele în vizita la mare, venea de pe plaja de la Peniscola copt. în salon mai era o doamna la care familia facea cu schimbul pe timpul zilei. Noaptea o lasau pe mâna asistentelor si pe a mea. La fiecare geamat sàream. Gemea señora Rosa, sau señora Maria Cinta. Le ajutam pe amândoua la fel. Nu am avut probleme de adaptare cu noua limba straina, pentru ca ma întelegeau toti, sau ma traduceau unii pentru ceilalti. Cert e ca în atâtea ore petrecute împreuna, m-au cunoscut ambele familii.

Dupa patru zile, fiul grabit sa se întoarca la Madrid ceruse externarea mamei sale. Ramasese sa astept ambulanta care urma sa ne duca în oraselul vecin, Benicarlo, unde doamna avea un apartament la etajul opt al edificiului Torre, central. Soferul de la ambulanta, a urcat scaunul cu rotile eu urmând sa duc lucrurile mele si ale doamnei. Abia instalate, a venit fiul care avusese ceva treburi de rezolvat prin pueblo cum spun ei (ar fi mai degraba sat în traducere, desi ei îl folosesc generic pentru localitate). Deci doamna instalata, fiul m-a luat la o tura a orasului. sa vad unde este farmacia, de unde urma sa scot lunar pe retete scutecele. Unde sunt magazinele, piata si m-a dus si pâna la prietenii mei ca sa-mi iau hainele.

Dupa alte câteva minute si-a luat ramas bun si dus a fost. Am ramas cu señora Rosa, si am ìnceput sa ma familiarizez cu casa. Señora nu se simtea în largul ei stiind ca o straina ìi face toaleta intima. Avea dureri mari si abia accepta sa manânce sau sa bea ceva. O asezam dimineata într-un fotoliu si eu îmi vedeam de treaba. Spalat, gatit, cumparaturi.

Întelegerea pe care o facusera pentru mine prietenii mei cu familia doamnei era sa o asist pâna la doua dupa amiaza si sa fiu libera pâna la noua seara, sa-mi gasesc alte ore de curatenie, sa rotunjesc suma pe care mi-o plateau ei. Veneam din Italia unde câstigam 700 euro si aici îmi oferisera 600 si timp liber 7 ore pe zi. Deci ieseam sa ma familiarizez cu orasul. Cumparaturi, si dupa amiaza o plaja de o ora si jumatatate.

Era un aer sufocant la etajul opt si la noi în casa nu era nici un ventilator. Doamnei îi mai faceam vânt câteodata cu un evantai, apoi adormea sezuta. Era apartamentul sotiei unui fost director de banca. Cochet, plin de carti, fotografii care înfatisaua o femeie înalta, foarte frumoasa, de o eleganta extraordinara.

În orele pe care le petreceam alaturi de ea citeam din cartile de spaniola pe care mi le dadusera prietenii. Ma apucasem sa curat bucataria, camerele, sa cobor perdelele spre a le spala. Abia mânca ceva doamna. Spalând-o am vazut ca-i fusese taiat un sân, probabil din cauza unui cancer. Vorbeam putin. eu ieseam sa-mi fac cumparaturi de la piata, vorbeam cu fiica care lucra ìn Andorra, si cu fiul. Le spuneam ca sunt foarte îngrijorata pentru ca doamna nu vrea sa bea lichide si prin urmare nici nu urineaza decat o suta sau doua sute de grame pe zi. Medicamentele i le dadeam la orele si dozele prescrise.

Deci stiind ca nu pot sa fac prea multe, mi-am vazut de programul meu. Nu stateam mai mult de doua ore în afara casei, dar ieseam sa ma familiarizez si sa ma îmbaiez. Veneam din Italia, unde nici pantaloni scurti nu-mi pusesem de un an, fiind deplasat, dupa parerea Linei, darmite sa ma bucur de soare si de apa. Si aici era marea. În a cincea zi , dupa doua am lasat-o pe doamna sa-si faca siesta si am iesit la plaja. Nici azi nu stau mult pe afara, nici atunci. Pe drumul de întoarcere intrasem sa mai iau ceva peste de la piata.

Revenind acasa, am gasit-o pe señora respirând cu dificultate, sacadat. Am dus-o în pat si am sunat familia, spunându-le ca mie mi se pare ca starea ei se înrautateste. Era cinci dupa amiaza. Încercam sa-i mai dau un surplus de aer cu ajutorul evantaielor. Degeaba, respira tot mai greu. Fiica îmi spusese ca daca nici a doua zi nu se va simti mai bine sa sun la urgente. Tocmai suna la usa o prietena apropiata, Vicentica care vazând ca situatia se deterioreaza, ìn ciuda opunerii señorei Rosa, a chemat ambulanta. Zicea señora Rosa, ca e prea mare deranjul si e inutil.

Cei de la ambulanta au zis ca nu se mai poate face nimic. Avea insuficienta renala. Au transportat-o la spital la insistenta noastra, dar nu se mai putea face nimic. Socul meu era inimaginabil. Nimeni nu-mi spusese ca doamna avea un cancer pulmonar terminal. Îi mai dadeau ìn cel mai bun caz doua luni de viata. Nici prietenii mei nu stiusera. La spital , socata, mi-am chemat prietenii si Elizabeth, (Bimbi) i-a fost alaturi pâna la ultimare suflare. Eu, speriata, socata, debusolata. Vicentica s-a ocupat de toate formalitatile, fiind responsabila Crucii Rosii din Benicarlo. A anuntat familia si a cerut transportarea corpului fara viata a Rosei la tanatoriu.

Apoi am plecat cu prietenii si cu Vicentica sa-mi iau lucrurile în pripa, pentru ca nu mai vroiam sa petrec nici o noapte în apartament, pentru ca nu cumva sa dispara ceva, si sa fiu acuzata dupa aceea de disparitie.

Deci mi-am luat în mare graba bagajele pe care aproape ca nu le desfacusem, din cauza goangelor din toate camerele. Mi-am strâns cartile si ce mai aveam împrastiat prin casa si dusa am fost. Din nou la Bimbi acasa. Acestia, stiind ca pot sa fie goange printre lucrurile mele m-au expediat cu ele direct pe terasa. De altfel asteptau vizita unor rude care veneau de la Valladolid. Si asa am dormit câteva zile pe canapeaua de pe terasa, pentru ca eram prea multi în casa. De acolo îmi scoteam câte o un rând de haine, si tot din cauza asta mi-am pierdut pasaportul împreuna cu invitatia în copie, si vreo doua carti. Nici azi nu stiu ce am facut cu ele. Doar bagaje abia aveam. Poate în starea aceea de soc le-am ascuns prin casa ca sa nu se piarda. Cert e ca au disparut. Deci nu mai aveam pasaport, de fapt nici un act înafara permisului de conducere. De altfel dupa înmormântare am sunat de câteva ori la familia doamnei, dar acestia m-au asigurat ca acolo nu a ramas nimic, si când în sfàrsit m-au primit la ei în casa la revenirea pentru vacante, fusese golit si aruncat aproape tot ce nu-i mai interesa.

Înmormântarea a avut loc ìn urmatoarea zi. Aici e de pe o zi pe alta totul, ca în Italia. Am mers la înmormântare însotita de Bimbi si de Cinta, fiica colegei de camera din spital, care ma sunase cu doua zile în urma sa ma cheme la o cafea, si care se împrietenise cu fiul señorei Rosa pe timpul sederii acesteia în spital.

Ironia sortii facea ca, Cinta ma chemase tocmai pentru ca avea nevoie de o persoana ca mine, în putere, pentru a asista pe mama ei. Mare mirarea ei când o anuntasem de tragica veste, si ca eram în cautare de munca.

Familia mi-a multumit cu lacrimi în ochi ca am fost alaturi de mama lor în ultimele zile, si-au facut socotelile cu mine si ne-am despartit. Dupa înmormântare Cinta mi-a dat ìntâlnire pentru o ora mai târzie , la firma de imobiliare a sotului ei, din Vinaros. Asa au avut timp sa se hotarasca cât sa-mi ofere si în ce conditii.

La aceasta întâlnire a asistat si Andrei, sotul lui Bimbi, care a încercat sa ceara sa-mi promita ca-mi vor face acte. Nu a fost chip si nici eu nu putea sa refuz oferta, pentru ca nu aveam slujba.

Si am început a doua zi sa lucrez pentru familia Griño. 2 august 2006, si abia ajunsesem ìn Spania de zece zile.

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...4

Ard de nerabdare sa scriu, pentru ca altfel nu as mai putea sa-mi ìnchipui zilele. Fraze si cuvinte staruie sa iasa din locurile ascunse ale fiintei mele. Ma trezesc noaptea cu gandul de a porni calculatorul, de a mai scrie. Mi-e frica ca mâine nu-mi voi mai aminte. Apoi ma linistesc, fumez o tigara, doua, si-mi impun sa dorm. Nu conteaza daca acele cuvinte se vor asterne pe ecranul alb. Ele, gândurile, fac parte din esenta mea. Mai devreme sau mai târziu vor ìncolti din nou.

As putea sa umplu carti cu tot ce am trait în Italia. Frumusetea Toscanei, caci eram atât de aproape de ea, nu-mi era necunoscuta. Dar am simtit-o vibrând în mine. Fusesem de doua ori la cules de ciuperci, într-un loc încântator, Salci, sat abandonat, ìntre dealuri; fusesem la cules de castane cu Mirela, la vreo 50 de kilometri de Citta della Pieve, înspre muntii, dincolo de care era marea. Aproape saptamânal mergeam în compania lui Antonieta, Ana, Mario si Iris, pe cararuia din padure, pâna sus, pe platou. Nu era mult de mers, vreo 20 minute. De pe platou, cum ìi spuneam eu vedeam pâna departe, lacul Trasimeno, cu insulita cu tot si localitatile din jur. Frumos.? nu.. ireal de frumos as spune. Proprietatile, podere, razlete, cu pajisti amenajate, cu vile restaurate în stilul atât de caracteristic toscanei. Se aloca bani frumosi resturarilor în Italia. Bani din bugetul statului. Proprietarii fac pe cheltuiala lor, iar statul dupa terminarea lucrarilor, le deconteaza parte din cheltuieli. Vor cu orice pret sa pastreze nealterat aerul de vechi, atât de cautat de turisti.

Daca pentru Spania, palmierii sunt emblematici, pentru Italia sunt pinii. Si azi ma fascineaza, cu coroanele lor rotunjite.
Campurile largi, linistea, casele înconjurate de pini subtiri si lungi. Mult caramaziu, ziduri vechi, stradute înguste, si iar liniste. Atâta liniste, ìncât uneori îmi venea sa-mi iau câmpii. Acolo nu existau certurile pe care le vedeam eu în filmele anilor 60. Nu erau tineri, decât foarte putini, copii din tot cartierul cred ca erau mai putin de zece. Numai batrâni.

Nu puteam sa-mi pun un pantalon scurt, pentru ca nu se cadea. Faceam câteodata plaja, pe terasa acoperita pe margini cu cearceafari, asta ca sa nu trezesti banuieli ca ai vrea sa furi barbatul vreuneia.

O data am montat un dulapior de pastrat pantofi, ce si-l cumparase Vania, si din neatentie, râdeam ca doua proaste, am asamblat ceva gresit. M-a vazut Faenzo cautând printre sculele din garaj, si spunându-i faza, mi-a aruncat ca nu e nevoie sa fii inginer, ca sa citesti o schita simpla de asamblare a unei mobile.

Am înghitit în sec. El avea 4 clase, terminate cu greu. Nu-l subapreciam pentru asta. Dar am învatat o lectie în plus. Nu spune ca ai scoala. Nimic mai penibil decât sa fii servitoare scolita, la parveniti. Altadata, uitându-si cheia ìnchisa în broasca de la usa, le-am aratat ca nu trebuie sa fii hot ca sa poti deschide o usa, scotându-le cheia cu o sârma pe sub usa. Vroia deja constructorul sa-si demonteze tiglele de pe acoperis ca sa nu sparga usa.

Dar erau atât de rapizi la pusul faiantei si gresiei, el si fiul lui, ca nici pâna azi nu am mai vazut asa ceva. Si tot ce au realizat, a fost prin munca cinstita.

Ieseau vineri si sâmbata seara sa manânce în grup, sau sa danseze iarna, invariabil aceleasi perechi. Îsi programau concediile în acelasi grup, cotizând lunar, ca sa le fie mai usor. Mergeau o saptamâna la schi, ìn Trentino, si faceau lungi plimbari pe bicicleta sau pe jos, zilnic. Ba Lina mergea de doua ori pe saptamâna la sala de gimnastica, ca sa slabeasca.

Toata lumea facea plimbari, pentru sanatate. Ajunsesem si eu sa ma trezesc, la 6 dimineata, sa fac o plimbare de o ora. Chiar sa alerg. Dimineata mergeam cu Vittoria, Enja, si mama Vittoriei. Seara cu batrânii. Enja, stiu ca mi-a dat 30 de euro, spunând ca voi avea nevoie pe drum. Cu forta.

Am scris chiar si un articol la un ziar local. Îmi ceruse un vecin, cu care vorbeam despre literatura universala si despre muzica clasica. Într-o jumatate de ora îi scrisesem un articol despre viata noastra a emigrantilor. Bineînteles ca el revizase textul si ortografia, dar lasase aproape toate cuvintele mele. A fost o surpriza nu prea placuta pentru sefii ei. Îmi depasisem statutul, de servitoare dobitoaca. Fata Linei, asistenta la urgente, într-un spital apropiat, nu ma prea agrea. Frumoasa si aroganta. Nu putea sa coboare la nivelul servitoarei. Dar nici nu am cautat prietenia ei. Ce putea sa-mi ofere?

În schimb am iubit-o pe Antonieta, ca pe mama, sau mai degraba sora mea. Pe Vania la fel, si am fost prietena cu profesorul care-mi dadea carti sa citesc. La misto ma întrebase, sa ma verifice. cât este sin 30 de grade, sau ce înseamna înscrisurile de pe tricoul meu. Sa-i traduc din engleza.

Ne contraziceam cu cei de pe acolo pe tema comunismului. M-a frapat o data un tip, la supermercato , care avea o zvastica nazista , enorma, de aur masiv, la gât. Mi-e îmi placea de Berlusconi. Abia astazi înteleg abisul între aceste doua partide. Comunistii, socialistii de o parte, fascistii, popularii de cealalta.

M-au iubit unii, si le parea foarte rau ca plec. Altora le era indiferent...

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...3

M-a ridiculizat ieri, ginerele lui señor Tomas, aruncându-mi în zefleamea comentariul ... - daca ai fi lucrat cu sapa la câmp nu mai aveai timp sa te ocupi de prostii !... fara comentarii... îmi spun în momente de astea ca nu merita sa raspund, pentru ca o vorba aduce alta, si se creaza un conflict inutil, din care cea pagubita pot fi numai eu.

Si apoi, ajunsesem sa spun în Italia, ca nimic nu ma mai poate umili, numai saracia, si disperarea din privirile celor de acasa. Nu mai las sa ma raneasca cuvintele sau gesturile nimanui. Imi stiu interesul.

revenind la Po bandino...

Settima, nu avea saracuta de ea decât scaun provocat cu plante medicinale. Tot a patra zi , dimineata lua aceste prafuri, si urma o zi în care intestinul îi elimina fecalele. Groaznice zile. de multe ori nu terminam bine de curatat si aruncat la container scutecele murdare, ca o auzeam cum ma striga... - Giulia, m-am cacat din nou. Se putea întâmpla si de sase ori în ziua respectiva.

Dar celelalte zile erau mai bunicele. Eram ochii si urechile Settimei. Ma întreba ... ploua?... cum e cerul?... a venit Lina?... a plecat Lina?... ce a facut de mâncare Lina?

Era asa de scumpa draga de ea. Spuneau vecinii din jur ca se schimbase mult. Nu mai urla ca înainte, când o auzeau de la 1oo metrii distanta vaicarindu-se ca moare... De altfel de câte ori m-am întâlnit cu o fosta interna, ucraineanca, mi se pare... întreba ... - Tot mai moare Settima? si asta dura de vreo 8 ani cel putin. Îmi pupa mâinile si ma pupa pe fata atât de des, gingasa si neputincioasa.

Aveam zile, când nu o puteam nici cum calma, si atunci , cam o data pe saptamâna, cobora Lina si o scutura, amenintând-o ca o va trimite la un azil de batrâni daca nu se linisteste. Mi era mila de ea, dar eu nu puteam sa fiu autoritara cu ea. Alte ori, daca Lina era în toane rele, îmi raspundea ca daca nu sunt în stare sa o calmez, cheama alta, ca ei de aia ne platesc pe noi, internele sa facem ceea ce ei nu mai au chef sa faca.

Sunt remarci din astea, dar si între noi ne mai jignim, uneori chiar fara intentie.

Am avut si faze hilare cu ea. Bunaoara eu fumez. De multe ori ca sa nu îi spun ca merg sa fumez, îi spuneam ca merg la baie. Am auzit-o pe ea, când credea ca am plecat: ... - asta o sa-si cace si matele din ea ... m-am întors speriind-o : te-am auzit Settima, deci asa zici tu de mine ? ... Râzand , se agata de gâtul meu, si ma pupa.

Am facut-o sa râda cu lacrimi de multe ori. O luam la misto, în gluma: - Settima, dar când faceai dragoste cu barbatul tau, nu -ti era bine? Îmi spui numai de greutatile din viata ta. O lumina jucausa i se aprindea în ochi si o facea sa râda.

Sau când , dupa prânz, îi spuneam ca merg sa ma odihnesc, o auzeam din bucatarie , lamentându-se : ... Dar cât poate sa doarma femeia asta!! O lasam în pace. Eu citeam, sau calcam în camera mea, sau ma uitam la televizor. Nu vroiam sa ma tina lânga ea tot timpul.

De fapt ea , în timpul zilei nu dormea niciodata. Toata viata s-a trezit o data cu cântatul cocosilor, si nu a putut sa stea fara sa munceasca ceva. Daca nu mai avea ce face în casa la ea, mergea la Mario si Iris, si autoritara le spunea ca astazi punem sucul de rosii! Le culegea rosiile si se apuca de treaba. Sau urca la Antonieta, si o ajuta cu socrii bolnavi. A fost foarte saritoare. Si acuma, acestia veneau des sa o viziteze. O întrebau de sanatate, si ea invariabil le spunea ca moare.

Când am ajuns la ei în casa, Settima, nu putea sa stea ìn picioare. Avea tije în piciorusele ei firave, si nu avea curaj. Când am plecat , ajutata si sustinuta de subsiori facea si 30 de pasi marunti. Nu mai fusese de ani de zile afara, eu, o plimbam zilnic. Se întâlneau batrâneii, si cu lacrimi în ochi se îmbratisau. Credeau ca murise celalalt, de mult timp ce trecuse fara sa se vada. Apoi, ni se întâmpla, ca într-adevar sa moara vreunul din cei cu care abia vorbisem cu doua trei zile înainte.

Lunile treceau, eu îmi mai platisem din datorii, fetele celelalte plângeau tot mai mult de dor de casa sau de o îmbratisare. Parintii mei în tara, erau tot mai speriati ca vor muri fara sa ma mai vada vreodata. Adrian, fiul meu terminase serviciul militar între timp, si nu visa decât sa iasa din tara.

Cautam deci serviciu în Italia pentru el. Chiar daca cei din jur aveau firme de constructii, si seful chiar ar fi putut sa-l ia, sau altii de electricitate, sau aveau prieteni care aveau ateliere de reparatii auto , niciunul nu m-a ajutat. Înteleg ca le era si frica. O femeie în casa, treaca mearga, mai treceau cu vederea carabinierii, dar amenzile erau mari în celelalte sectoare. Si apoi cum ziceam, acolo fiecare stia ce se întâmpla în casa celuilalt, si nu aveau încredere ca nu s-ar fi aflat. Nici Lina, cu toate ca aveam spatiu suficient, nu accepta , ca în cazul în care ar fi venit copilul, sa locuiasca cu mine. De frica.

Cu frica se gândea si la vreo vizita din partea celor de acasa. Deh... viata la tara. Plânsesem mult în ultimele luni. Ma simteam atât de singura. La un moment dat chiar o anuntasem pe Lina, ca la sfârsitul lui iunie plec. Dar când le-am spus celor de acasa , ca ma întorc acasa, mi-au spus ca ar trebui sa mai râmân, pentru ca avem nevoie de bani. Asa ca nu prea aveam încotro. Am mai ramas.

E greu sa fii singur, departe. De acasa ma sunau fiecare cu problemele lor. O verisoara ma teroriza sa- i caut de lucru, dar când , în sfârsit aparuse un loc, nu era tocmai pregatita sa iasa.
Si acolo, ca si aici dealtfel, astazi e , mâine deja e ocupat locul.

Ma mai suna, Bimbi, prietena mea din Spania, la care trebuia sa ies cu 11 luni înainte, si-mi spunea ca ea nu poate accepta gândul ca traiesc în asa conditii. O auzea pe biata Settima cum vorbea cu vocea ascutita, sau tipa. Eu nu mai bagam de seama.

Asa m-a sunat si cam pe 13 iulie, spunându-mi ca trebuie sa vin în Spania. O doamna, la care ea facea curatenie de vreo patru ani , cazuse bolnava, era în spital si avea nevoie de o persoana dispusa sa locuiasca cu ea.

Usor de zis, mai greu de facut. Eram în iulie 2006, ìnainte ca România sa intre în U.E,. Eu aveam viza de intrare în Italia de cu un an înainte. Când , noi, românii aveam drept de sedere 3 luni , ca turist si si aia, daca aveai segiorno, o hârtie care se elibera numai în Perugia. Mie nu-mi facusera asa ceva, pentru ca nu vroiau sa mai cheltuie si nici sa-si complice existenta. Nici nu ma agitasem, pentru ca stiam ca nu am de gând sa ramân ani de zile. Si apoi avea valabilitate trei luni, dupa care ar fi trebuit sa ma întorc în tara pentru alte trei luni. Eu nu vroiam sa-mi las locul decent, pe ceva care ar fi aparut sau nu peste alte luni.

Bani nu aveam, pentru ca trimiteam la începutul lunii maximum posibil acasa, pentru constructia casei, si pentru plata bancilor. Îmi lasam numai de tigari si cartele de telefon. Pe haine, sau alte luxuri nu cred ca am cheltuit mai mult de 100 de euro în 11 luni.

La auzul vestii ca acum chiar plec, Lina se facuse neagra. Mi-a zis ca nu ma lasa din casa pâna nu gaseste o înlocuitoare. Si asa a fost. Mi-a platit în seara în care venise o suceveanca, nu m-a nici condus la gara.

Desi stia ca plec în Spania pentru ca la ei nu aveam sanse sa gasesc serviciu pentru copilul meu, tot nu era fericita ca plec. Ea vedea numai ca va veni alta, cu care biata Settima se va obisnui greu, si vedea numai problemele pe care aceasta situatie i-o vor crea ei. Era asa de multumita cu linistea pe care o adusesem eu.

Cu promisiuni facute cu jumatate de gura ne-am luat ramas bun.

Calatoria. Si azi spun ca mare curaj am avut, dar am vrut sa fac ceva pentru Adrian. Mi-e ìmi era bine asa cum eram. Nu ma chemau în Spania la un loc de munca mai bine retribuit. Mi se parea ca urma sa iau 6oo sau 650 de euro pe luna, dar ma ademeneau cu promisiunea ca va veni si Adrian în doua saptamâni. De altfel Bimbi chiar vroia sa-mi faca surpriza de a ma reîntâlni cu copilul , la ea în casa.

Cum am mai zis. Cu pasaportul nu eram în regula. Aveam stampila de intrare în Italia datata cu 11 luni înainte, la 1 septembrie. Chiar si prima data când am fost la Roma , în gara Termine, sau Tiburtina, carabinierii verificau pasapoartele tuturor celor ca li se parea ca sunt suspecti de a fi imigranti. Nu aveam curajul sa calatoresc cu un autocar. Din Firenze ar fi fost numai o suta de euro pâna la barcelona. Nici sa iau un avion pentru ca m-ar expediat pe loc catre România. Am ales sa risc cu trenul, desi vedeam la televizor, ca aproape zilnic la controalele facute în trenuri, erau coborâti albanezi sau romani, care încercau sa intre pe teritoriul Frantei. Îi coborau sau la Torino, sau la granita cu Franta, sau în oraselele imediat urmâtoare. ...

dar asta e alta poveste... plec sa ma ocup de señor Tomas, care acum se trezeste.

Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...2

Antonello Venditti - Lacrime di pioggia , este una preferatele mele.

Muzica italiana e trista. Cel putin parte din ea , care-mi place mie. O ascult mai rar pentru ca nu-mi permit sa ma întristez.

Asa ca am ajuns în casa Linei...

Aveam camera mea, deja un lux. Apartamentul nostru, timp liber, putin, dar îl aveam. Cu banii ma ajungeam, pentru ca Settima avea tabieturi simple. Acelasi dejun, paine prajita înmuiata în cafea instant de orz, la prânz , invariabil primul fel, fidea fiarta cu Grana Padano razuit si câteva picaturi de ulei de masline, si ceva legume cu o feliuta de carne, si zilnic, o banana. Dupa amiaza, o limonada.

91 de ani , avea draguta de ea, micuta si foarte încapatanata. Italia e tara unde femeia s-a impus, si chiar daca barbatul câstiga banii , ea manevreaza barbatul. Cel putin asa era în zona aceea, din centrul Italiei, la granita dintre Umbria si Toscana.

Lina era satula de ea. Si daca o scotea din sarite, nu se ferea s-o zgâltaie. Avea un început de senilitate, biata de ea. Dar Lina nu uitase, anii cât a trebuit s-o suporte la ea în apartament. Pâna pe la vreo optzeci de ani, Settima a tinut bucataria, a îngrijit de nepoti. Faenzo, sotul Linei, era Dumnezeu pentru biata batrânica. Desi mai avea un fiu, scund, roscat, Pietro, pentru Settima nu exista numai Faenzo.

La ora la care trebuia sa se întoarca Faenzo începea balamucul. Settima începea sa strige în gura mare : Faenzo... Faenzo... Faenzo...
Nu se oprea decât când acesta intra pe usa. Statea 10 minute sa-i spuna cu ce s-a ocupat în ziua respectiva si apoi, urca la el.

Mai statea Settima o ora, doua dupa care cerea sa fie dusa la culcare. Mi-a fost tare draga. Ma întreba de câteva ori, daca si eu ma culc. Trebuia sa-i las usa deschisa si o lumina pe hol aprinsa. Dupa vreo trei ore de bolboroseli de ale ei, adormea. Nu stiu daca m-a strigat noaptea mai mult de patru ,cinci ori. Cuminte, astepta dimineata sa intru la ea. Nu ma trezea.
Ce noroc am avut ca era cam surda, si aproape oarba. Asa nu auzea televizorul meu, sau nu-si dadea seama ca ieseam din casa dupa ce adormea. Era parte din întelegere, si chiar Lina m-a îndemnat sa ies linistita la plimbare, cu prietenele. Nu era absurda. Cum sa stai închisa la sapte - opt seara, ora la care se culca Settima.

Chiar daca veneau prietenele, ele isi luau ramas bun de la ea, si în fapt nu plecau. Ea cerea sa mearga la culcare, linistita ca suntem numai noi, doua. Cât m-a iubit saracuta de ea. Fusese saraca, la viata ei. Se nascuse a saptea, de aceea nestiind ce nume sa-i puna, i-au spus Settima. Nu prea a dus-o capul, asa ca a ramas analfabeta. Nu ascultase nici radio, nici nu se uitase la televizor în viata ei. Nu întelegea nimic din astea. Nu dansase, nu calatorise. Se casatorise cu un schiop care toata viata o batuse. Numai Lina o aparase, cand prinsese curaj dupa cativa ani de casatorie cu Faenzo. Imi spunea Lina, ca si de pe patul de bolnav terminal, mosul tot mai ridica bastonul sa o bata. Nu stiuse , draga de ea decât sa munceasca la câmp, sau în gradina. Mergea sa ajute pe toate vecinele, sa-si puna sucul de rosii, pe iarna. Imposibil de imaginat casa de italieni fara suc de rosii facut în casa.

Cum am mai zis, ea tinea casa Linei. Bucataria o lasa din mâna o mama numai când deja e prea batrâna. Îmi spunea Lina, ca abia asteptase sa fie singura în bucatarie. Povestea Settimei o stiu de la vecine. Au fost noua luni, lungi, în care ajungi sa cunosti multe lucruri despre persoanele cu care vii în contact, pentru ca nu au altceva de facut decât sa se plimbe si sa povestesca. Iar eu sa ascult, pentru ca învatasem sa ascult....

Am avut si prietene bune. Antonieta, care si azi îmi lipseste. Trebuie sa aiba vreo saptezeci acum. Vila din fata dreapta. Femeie frumoasa, desteapta, si buna la suflet. Numai ochii superbi verzi o diferentiau de mama mea. În rest avea aceiasi, fata si fizionomie cu a mamei mele, cum o stiam dintr-o poza din tinerete. Si culmea avea un nepot, care era leit Adrian al meu, dar la vârsta de 10 ani. Chiar i-am aratat pozele copilului meu la aceea vârsta, a ramas uluita de asemanare. Sotului ei, Alberto, avea o firma din domeniul electric. Inteligent om. Vesnic ne contraziceam pe tema comunismului.

Bunaoara , toti erau comunisti. Si eu care am crezut ca plecând în Italia voi da de catolici fanatici. Prejudecati, venite din necunoastere.

Eram prietena cu aproape toata generatia batrana din zona, iar dintre tinere cu surorile Riverso, deosebite, si cu Vania, draga de ea. Elizabeth, douazeci de ani, bruneta, rotunjoara, dar una din cele mai frumusele italience, îi spuneam pisicuta, era ucenica coafeza. Vittoria, de 25 mai serioasa, studenta la infermerie, cam o postliceala de asistente medicale. Studia la Sienna. A fost singura care m-a condus la gara, când am plecat, având tren la ora prânzului, era imposibil pentru vreo gospodina sa lipseasca din casa. De altfel, cred ca Vittoria venea de la scoala si a stat cu mine ora cât a avut întârziere trenul.

Vania era singura care avea în ea sânge. Singura care punea muzica mai tare în garsoniera închiriata de la Lina, la parterul vilei copiilor. Singura care venea catre casa cu muzica data la maximum în masina. Si ce frumoasa era. Bruneta cu parul lins, ochi superbi albastrii, sâni abundenti. Numai cu Vania m-am putut si distra. Mergeam sa ne plimbam, câte o ora, sau pe câmpuri, sau pe sosea catre Chiusi. Apoi ea pleca de acasa. Venea mai mult sa doarma în garsoniera. În rest, între scoala de infirmiere, casa de batrani unde lucra, serviciile ocazionale de curatenie, sau sfarsiturile de saptamana la vreun restaurant ca chelnerita abia daca se mai odihnea. Când se apropria de casa, indiferent de ora, imi trimitea un mesaj. Minunate clipe am petrecut împreuna, mâncând împreuna pepeni, înghetata sau mâncare tipica italiana. Si câte confesiuni ne-am facut.

Cu fetele mai mentin contactul, uneori chiar si cu Antonieta mai vorbesc. Eu le înteleg, dar mi-e greu sa mai vorbesc cursiv. Si apoi, ochii care nu se vad, se uita. Daca as fi avut acum trei ani laptopuri si internet, sigur am fi pastrat legatura. Dar niciuna nu are.

Aduceam un zâmbet pe buzele tuturor. Eu , o noncoformista, în rândul unor batrâni care nu-si spuneau niciodata o gluma deochiata. Trebuie sa recunosc ca eu sunt o nebunatica incurabila.
Niciodata nu i-am luat cu dvs., pentru ca nu mi-au permis.

Asa ca Gina era Gina, desi avea 92 de ani. Se plimba în general singura, pentru ca ea facea câtiva kilometrii pe jos zilnic, culegea niste plante, plate si zimtate ca frunzele de papadie, foarte bune de altfel, fierte, strecurate, sare, otet, ulei. Cresteau pe camp. Înainte le mâncau din necesitate , acum din placere. Culesesem si eu pentru prima familie, a Mirelei, si zau ca as mânca si azi.

Angiulina, 94 de ani, mama profesorului, care locuia în cladirea vecina, trecea zilnic prin fata casei mele. Iesea la plimbare la bratul unei ucrainence, platita cu ora si cu contract de munca.
Ii strigam de la geam vreo gluma, si ea era fericita sa-mi raspunda. Si de atâtea ori am vazut-o zâmbindu-mi fericita. De fiecare data îmi spunea aceeasi poveste...<<>>. Îmi placea sa o vad zâmbind si râzând. A cazut bolnava dupa ce am plecat eu, si la câteva luni a murit. De ce trebuie sa sufere atât oamenii înainte de a muri?

Mario si Iris, locuiau la doua case, de noi. Mario 80, încarcator de saci de faina sau grâu, la o moara, daca-mi aduc aminte bine si Iris, mai tânara cu vreo 10 ani, bolnava de Alzheimer, zic eu astazi, desi atunci nimeni nu pomenise de asa ceva. Fusesem de atâtea ori la ei în curte, împreuna cu Settima, în caruciorul cu rotile, statusem de atâtea ori cu Iris în balansoar, ne-am plimbat de atâtea ori pe aceleasi carari batatorite, prin padure sau pe strada , roata , roata.
Iris nu stia de ea. Câteodata raspundea mecanic, dar numai o singura data m-a privit cu lacrimi în ochi, întrebându-ma ... - Giulia, de ce mi se întâmpla asta, mie? ... O fractiune de secunda de luciditate, de care eu am fost beneficiara. Eram pe terasa profesorului, cu Angiulina, Iris, Mario si cred ca era, si o domnisoara foarte tânara, ucraineanca, fiica unei foste profesoare universitare în ucraina, care lasase totul si venise cu ani în urma, sa faca munca de jos, pentru a-si creste cei doi copii. o înlocuia pe ucraineanca casei, plecata în concediu....

S-a rupt ceva în mine când am plecat din Italia, mai ales ca deja ma obisnuisem asa de bine cu zilele de diaree, cu strigatele Settimei. Veneam de multe ori de la cumparaturi, si ajunsa la ultima curba o auzeam : Giuliaaa..., Giuliaaa..., Giuliaaa. Spuneam pe atunci, ca daca va fi sa ajung acasa, si careva va striga numele meu mai mult de o data, am sa-l strâng de gât. Dar îna nu am ajuns acasa. Si nici nu am strâns de gât pe señor Tomas, când ma striga, pentru ca el o face numai când e cazut din pat. .....

Câte povesti ar fi de spus , suficiente pentru o carte. Ce idee imi venise ieri noapte. Un roman scris cu dialogurile dintre niste prieteni care s-au cunoscut pe internet, fragmente de bloguri, capitole care sa alterneze cu ce publica fiecare. Dar mie imi lipseste talentul pentru a face acest lucru.


Dar mai e de povestit....

Pò Bandino, via Emilia 6....1

Pentru ca cuvintele mele sa prinda aripi, îmi pun muzica italiana. Asa pot sa simt din nou parfumul Italiei. Am terminat parte din îndatoririle mele sâptamânale, curâtenia în vila Enmei, pentru care de fiecare data trebuie sa ma autoconving, ca-mi place si ca trebuie...

Draga de mama, cum spunea ea, care toata viata m-a ferit de munca domestica, ca nu ma recunoaste. Nu-mi place sa fac curatenie, dar pot sa un anume ritm , când îmi impun. Si-mi impun numai pentru ca asa am timp dupa aceea sa fac ce-mi place. Si scap si de observatiile prepotentului de Juan, sotul Enmei.

Si apoi am învatat de la italience ce e curatenia si ordinea. Nu ca s-a prins mult de mine, dar sunt incomparabil mai harnica în casa decât eram. Adica observ dezordinea, care înainte nu ma preocupa.

Asa ajung la Lina. Era cea de a doua mea sefa în Italia. La ea mergeam sa lucrez , abandonând primul loc de munca în Italia. Îmi spuneau Giulia, desi acasa ma chemau toti Àgi (aghi), dar cum Mirela nu stia sa spuna Agnese , traducerea primului meu prenume , am ajuns într-o secunda Giulia, de la Iuliana, al doilea prenume dat de nasa mea de botez.

Giulia am ramas si azi, pentru unii Julia (hulia) în castiliana. Desi Giulia e mai frumos.

Lina ma contactase cu câteva zile înainte de 1 noiembrie , fiindu-i recomandata de fetele de la Pieve, care-mi gasisera primul loc de munca. Maria, maramureseanca din aceea casa era bolnava de spate si nu mai putea sa o ridice în brate pe soacra Linei, Settima, o batranica senila de 91 de ani, aproape oarba, aproape surda, prea slaba ca sa mai poata umbla.

Dupa ce m-a cunoscut, Lina a zis ca ma asteapta în doua zile, sa o schimb pe Maria. Maria pleca într-o casa unde batranica putea umbla si nu trebuia sa depuna efort pentru a o ridica din pat. Însa cum pe mine m-au dat afara din casa imediat ce i-am anuntat ca urmeaza sa plec peste doua zile, am ajuns mai repede în casa Linei, asa Maria a avut timp sa ma învete rutina noii case.

Puteam sa mint în prima casa, si ma conduceau cu flori, dar nu stiu sa fiu diplomata. Puteam sa spun ca mi-e atât de dor de casa, sau ca s-a întâmplat ceva grav, dar nu am facut-o, nici atunci si nici cu celelalte ocazii când am patit la fel.

Casa Linei era o vila construita cu 30 de ani ìn urma, în Po Bandino, care apartinea tot de Citta de la Pieve , doar ca era în alta directie, catre Chiusi, care era deja Toscana. În acesiasi curte, practic unite printr-o pasarela , vila moderna cu doua etaje a celor doi copii ai Linei, Massimo si Debora. Asa stâlcesc sau adapteaza italienii numele din engleza, Sara în cealalta casa, nepoata Mirelei.

O curte frumoasa, o terasa amenajata superb ìn curte, gradini marisoare si garaje pentru cele câteva vehicule pe care le detineau. Erau înstariti, BMV -uri, rulota de camping cu cabina încorporata, cu dus, cu 4 paturi, cu frigider si toate cele necesare, puteau calatori cel putin 8 persoane confortabil ,si aveau si instalatie de încalzire, pentru ca sa o poata folosi si iarna, furgoneta noua pentru afacerea lor.

Vila Linei avea doua nivele, doua apartamente cu intrari separate. Noi, la parter Lina si Faenzo la etaj, într-un foarte spatios si cochet apartament cu vreo 4-5 camere.
Noi , aveam doua camere si o sala de pranzo (living) si o încapere garaj , pe unde îmi era usor sa o scot pe Settima, batrânica, la plimbare cu scaunul cu rotile.

Mi-a fost asa de bine la Lina. Mi-au placut vecinii, ei , copiii ei. Eram ca acasa. Aveam 4 ore libere pe zi. Doua între 1o si 12, pentru a merge la cumparaturi sau unde vroiam, si alte doua dupa masa, siesta, cum ar veni. Altele, sâmbete sau duminici libere, nu aveam, de concediu ce sa mai vorbim. În general toate internele, cum ne ziceau, aveau macar un sfarsit de saptamâna liber, macar o data sau de doua ori pe luna. Eu nu. Dar pentru asta ma plateau 700 de euro pe luna, plus 200 pentru mine si Settima pentru mâncare si cele necesare casei noastre.

Nu m-a deranjat pentru ca veneau prietenele mele la mine. Ibi, prietena care-mi gasise serviciul prin intermediul fetelor pe care le cunostea la Pieve, si care de altfel ii gasisera si ei, si Mariei, si atâtor altele ca noi. Mai venea si Viorica, ajunsa tot prin ele, si care se bucura sa scape o data pe saptamâna din calvarul ei. Si apoi au mai fost si altele câteva, ocazional, care nu aveau unde sa mearga.

Primele momente ale acestor întâlniri erau placute, dar cu trecerea orelor, le apuca plânsul, dorul de casa, groaza de a se întoarce pentru o noua saptamâna în calvarul de zi cu zi. Din anumite puncte de vedere mie imi era mai bine, dar niciuna nu ar fi schimbat cu mine,dar nici eu cu ele.

Te adaptezi. Si te obisnuiesti cu noua familie, pentru ca te trateaza, de cele mai multe ori ca facând parte din familia lor. Niciodata nu m-au lasat sa le vorbesc cu dvs. Daca vedeau ca-mi depaseam sarcinile, de exemplu le sapam gradina de legume, sau greblam frunzele din gradina copiilor ei, Lina imediat îmi cumpara doua pachete de tigari. Atenta si buna la suflet.

dar asta e alta poveste...

Ponticelli, Citta della Pieve.

Frumos orasel, Citta della Pieve, ca de altfel toate orasele vechi din Italia. Prea mic, si prea linistit pentru mine care iubesc zgomotul si forfota oraselor mari. Italia e buna sa-ti petreci o vacanta, dar zi de zi , este un calvar sa traiesti în aceste orasele mici, unde toata lumea se cunoaste si stie tot ce face celalalt. De fapt ca la noi, la tara.

Deci, primele doua luni am lucrat ìn Ponticelli, localitate apartinatoare de Citta della Pieve.
Eram ca într-un concediu, într-un satulet cu câteva vile, gen Borsec sau Tusnad de la noi.

De pe sosea, se vedea Citta della Pieve , impunatoare cu culorile caramizii ale caselor si edificiilor antice. Mergeam cu am mai spus des la Pieve cu Mirela, pentru ca ea era vesnic mai bolnava decât Rita, biata poliomelitica pentru care fusesem eu angajata.
Chiar a fost internata de vreo doua ori, ea facând pe bolnava, tipând : ajutati-ma când ajungeam la portile spitalului, lasându-se greoaie în bratele celor de la urgente. Bineînteles, facându-i analizele, vedeau si de altfel, din anterioarele vizite, ca îi place sa ajunga des pe un pat de spital, sa i se dea atentie.
Dupa o zi o externau, având nevoie de paturi pentru cei bolnavi cu adevarat.

Giovanni era tot timpul cu noi. Grijuliu si atent. Ma uitam la el si încercam sa înteleg ce anume îl lega de Mirela. Era ciudat. Se cunoscusera pe când, cu ani în urma Mirela fusese internata în acelasi salon cu mama lui, muribunda. Se împrietenisera si nu se mai desparteau. Fusese maresal, în marina de coasta. Crescuse în orfelinate de ale bisericii, si probabil suferise abuzuri din partea prelatilor.

Mama lui fusese cunoscuta ca cea care cauta printre gunoaie, dar lasase în urma ei , dupa cum am înteles din relatarile Mirelei, un apartament cu cinci camere, bine aranjat. Tata nu cred ca avuse, doar un frate care locuia cine stie pe unde , si care nu-l cauta niciodata. Avea în jur de 55 ani. Îsi petrecea fiecare dupa masa în cimitir, singur , îngenunchiat în fata casetei cu ramasitele mamei sale. (cimitirele din Italia sunt foarte diferite de ale noastre, sunt pereti ìntregi cu nise , sau cripte familiale, care au tot asa 7-8 nise în perete).

Ce vedea în Mirela, nu mi-am explicat. Cred ca nu erau în stare decât sa viseze la anumite lucruri, pentru ca altceva îmi parea imposibil. Si, fara sa vreau asistam în fiecare seara, la jumatate de ora dupa ce parasea casa noastra, la conversatiile telefonice pe care le aveau , dupa ce Franco, amarâtul urca la etajul doi unde aveau ei apartamentul. Atunci îsi spuneau ce aveau sa-si spuna. Flirturi puerile.

Acum, Mirela avea cam înaltimea mea, 1,68 si avea 99 de kilograme atat de asimetric dispuse încât, mi se facea mila de ea când facea dus , sau mai rau când luase obiceiul sa-mi ceara sa-i fac un masaj. Picioare lungi, foarte slabe, o burta enorma, grasime pe spate culminând cu o cocoasa la nivelul ultimelor vertebre. Degetele de la mâini si picioare anchilozate, cu noduri la toate articulatiile. Spunea ea, ca din cauza muncii pe care o facuse, în tinerete, ìn marochinaria parintilor.

Cert e ca, nu ìnvatase la viata ei, si nici nu citise banuiesc o carte macar.
Avea în jur de 61 ani si Franco, sotul ei, 68. De Franco ce sa zic, bolnav, fost zidar analfabet.
Am întâlnit foarte multi analfabeti acolo.

Când am ajuns la ei în casa, mi-am dat seama ca vorbeam cursiv italiana. Datorita anilor în care zilnic ma uitam la canalele italiene, prin 94-95. Serile stateam în fata usii de la intrare. Toata familia se reunea. Fratii, cumnatele, vecini sau vecine. Atunci am învatat sa crosetez. Toate prosoapele, sau cearceafurile din casele lor aveau margini crosetate.

Casele aveau usa care dadea direct în strada. Trotuare nu exista în Ponticelli. În satuc mai erau si alte românce, din Iasi, alta într-o cladire din fata casei noastre din Moldova de peste Prut. Dureroasa poveste a acesteia din urma.

Mi-e greu sa explic prin ce stari psihice treci când esti plecata din tara ta din cauza disperarii. Si noi chiar eram disperati acasa. Magazinul nostru, din cauza concurentei mari si a chiriei care urma sa creasca din nou, era falimentar. Aveam cam 3000 de euro credit luat la o banca si alti 2-3ooo în lei luati de la alta banca.
Casa noastra era neterminata, posibilitatile noastre de a plati cele 200 de euro pe luna , rate la credite , inexistente. Sotul meu lucrase la firma unui prieten, gestionar de materiale de constructii si mai ales vopsele, pentru cinci milioane pe luna. Ce ne-am mai bucurat într-o zi, când a trebuit sa livreze el ceva materiale peste deal, la Sighetul Marmatiei, si la întoarcere facuse ciubuc, bani de o pâine.

Asa ca bucuroasa am acceptat sa plec la munca de servitoare în casa cu prima ocazie. Consider ca tot raul în viata e spre bine. Deznadejdea m-a alungat din tara. Bine ca nu reusisem sa vindem casa începuta cu ani în urma, sau mai rau sa amanetam casa si terenul când ne-a mers atât de rau încât nu aveam bani pentru putina marfa din care sa ne câstigam banii de chirie si de mâncare.

Si de câte ori am amanetat lantul de aur a lui Adrian , care era în armata, pentru ca sa pot umple congelatoarele cu macrou sau pulpe. Greu ne-a mers în 2005.

Dar îmi gasisem de lucru la 1 septembrie 2005 în Italia, în casa acestei Mirela, si daca fetele nu mi-ar fi gasit ceva mai bun, n-o abandonam. Pe când eu calatoream catre Italia , sotul meu începea serviciul într-o întreprindere de amenajari si reabilitari drumuri.

dar asta este o alta poveste

Speranta moare ultima

Nu vreau sa folosesc fraze uzate. Dar este adevarat.
M-am întors profund marcata din prima încercare în Italia. Dupa ce am terminat de povestit ce mi s-a întâmplat, mi-am cautat servici temporal. În zece zile lucram ca vânzatoare într-un non stop central. Magazinul nostru era deja închis pentru ca nu mai mergea deloc. Înainte de a pleca prima data deja lichidaseram aproape tot stocul , platisem furnizorii, asa ca sotulului meu îi ramasese doar sa strânga ultimele noastre utilaje din proprietate. Când m-am întors din Italia spatiul era deja predat la proprietari.
Mi-aduc aminte , ca chiar în saracia din ultimele saptamâni, veneau sacali în controale, si din saracia lucie, mai vroiau si ei un pic. Îmi pare asa de bine ca nu mai am contact cu functionarimea asta atât de corupta. Nu mi-as mai face niciodata un magazin. De atâtea ori afisasem un zâmbet de ìncântare la vederea lor, desi stiam ca mita pe care va trebui sa le-o dau este câstigul familiei mele pe câteva zile. Nu stiu daca si în alte tari exista atâta coruptie ca la noi.

Deci lucram în 20 iunie 2005 la un non stop, întrebând fara jena pe fiecare , daca nu cunoaste pe cineva care sa-mi ofere un loc de munca decent în Italia. Faceam maxim de ture posibile. Nu ma deranjau sâmbetele si duminicile de 16 ore. Trebuia sa câstig maxim posibil în conditiile date.

Asa am întâlnit persoane care-mi dadusera sperante. Pe la mijlocul lui august venisera si vechii mei prieteni acasa din Spania. Nu-mi promiteau de lucru, dar aveam un loc unde sa-mi pot pune capul jos la ei în casa. Deja aveam rezervarea facuta la un autocar pe 9 septembrie când am dat de o alta prietena care-mi daduse sperante. Urma sa dau un comision de 500 de euro din primele salarii, daca-mi vor gasi de lucru.

Din senin, a aparut într-o zi o persoana, spunând ca vine din partea prietenei mele, întrebând daca mai vreau sa plec. Am spus ca în clipa aceea chiar.
În doua zile eram din nou într-un microbus , calatorind spre Citta della Pieve. renuntasem la rezervarea catre Spania, unde nu ma astepta nimic sigur. Alesesem un loc de munca sigur.

Am ajuns în casa unei familii din Ponticeli, lânga Citta della Pieve.
Trebuia sa ma ocup de o femeie poliomelitica, Rita, de vrea 90 kg, sa dorm cu ea în aceeasi camera, sa-i pun galeata sub scaunul cu rotile sa-si faca necesitatile, sa o spal zilnic, sa o târasc la dus, sa fac mâncarea si curatenia ìntr-o casa cu 2 nivele, dar mai ales suportând crizele de isterie ale celeilalte,Mirela, patroana.

S-au comportat foarte bine cu mine, dar rugasem deja fetele, ca în caz ca apare ceva mai decent sa ma schimbe. Asa a si fost. A aparut loc în alta casa, cu un salariu cu o suta de euro mai mare, dar avantajul era ca urma sa am camera mea, sa locuiesc singura cu batrânica, care avea 91 de ani si familia era normala.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec peste doua zile...
Simtea ea ca voi pleca, pentru ca stia ca era insuportabila. Îmi cumparase în doua luni de toate : chiloti, pijamale, sutien, pulovere, cizme de piele. Biata, dar ma înnebunea cu urletele ei.

Casa în care locuiam era un duplex. Jumatate era a ei si fusese a parintilor ei, cealalta a celor doi frati. Unul dintre frati o facea zilnic puta, si asta tipând la ferestre îi raspundea ca fiicele ei erau.
Asta, pentru ca la noi la masa venea si amantul Mirelei, daca se putea chema asa pentru ca Mirela avea un corp asa de hidos, încât mi-era greu de imaginat asa ceva.
Giovanni, era un frumusel care fusese ofiter în marina. Dar sigur era dus cu pluta, pentru ca Mirela era singurul prieten pe care-l avea.
Dealtfel cred ca era mai degraba un flirt innocent între ei. Sotul Mirelei era un fost betiv, venit ìn casa, asa ca nu avea nici un cuvânt. Abia umbla, cadea foarte des pentru ca avea genunchii operati. Cobora dimineata, mânca si apoi pleca sa se aseze pe o banca. Nu vorbea cu aproape nimeni.
Giovanni ne ducea, pe mine si pe Mirela peste tot. Mergeam asa de des la spital, pentru ca Mirela suferea pe lânga diabet si de ipohondrie. Cum întelegeam tot ce ziceau medicii ,stiam ca se preface. De fiecare când ne întorceam, spunea ca medicii îi dadusera putine sperante. Era un circ în toata regula. În cele doua luni petrecute acolo, am crezut ca-mi pierd mintile.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec....
Îsi dadea în carti în fiecare zi , asa ca simtind din timp, îmi tot spunea ca voi pleca. Dealtfel, nu avusesera niciodata o femeie în casa. Era o lenesa proasta, avusese femei, pe care le platea cu ora, care-i faceau mâncarea, si o ajutasera cu Rita.

Pe Rita o luasera din interes. Era verisoara cu ei , locuise într-un orasel la câtiva kilometri. Avusese o casa superba, dar handicapata cum era, încapuse pe mâna unor românasi de ai nostri, care abuzau de ea, fusese arsa cu tigara, chiar si la organele genitale, îi ipotecasera casa, si îi luasera aproape toti banii.
Verisorii crezând ca vor avea de câstigat si ei ceva de pe urma ei, si ceva tot mai ramasese dupa vânzarea casei, luasera tutela ei. Ar fi multe de povestit. Fusese frumoasa Rita, si avea niste ochi, albastrii superbi. Boala ei se agravase dupa împlinirea a 18 ani. Dar parintii fusesera bogati. Asa ca ea nu a prea suferit pâna când a dat de românasii nostrii. Ajungi sa cunosti atatea povesti de viata, încât la un moment dat, viata ta pare un vis frumos, pe lânga celelalte.

Revenind la cele spuse mai înainte, stiu numai ca în cele doua luni reusisem sa curat destul de bine casa. La fereastra din bucatarie avea o perdea de paianjeni de jumatate de metru. Cred ca nu fusese curatat geamul de 20 de ani. Si traiau în bucatarie, ca punct central al casei. Mobile superbe puse într-o casa murdara.

Asa ca, am anuntat-o ca urma sa plec cu adevarat în doua zile...
M-au platit si mi-au spus sa plec în chiar momentul acela, fara sa astepte sa treaca cele doua zile. Am lasat acolo parte din lucrurile ce mi le cumparase, mai putin cele intime, deja folosite. Practic m-au dat afara pe usa.

Si am plecat târandu-mi geanta catre sosea. Venea sotul unei prietene sa ma duca la Po Bandino.
Dar asta e o noua poveste.

Primul esec

M-a trezit señor Tomas, gândind ca vreau si astazi sa vad a cincea dimineata de encierro ( în traducere - închidere- actul de a conduce taurii înspre tarcul de la Plaza de Torros). Ieri dimineata a murit un tânar caruia , bietul taur speriat , i-a smuls efectiv vena cava. Dupa masa, la corida a murit si taurul , pe nume Capucino. Astazi sunt destui cei care liciteaza pentru capul taurului ucigas. Un trofeu al mortii. Dealtfel, pe lânga tanarul mort, a lasat in urma trei care au fost raniti în coapse si în stomac, operati, si câtiva cu rani mai usoare. Temperamentali spaniolii. Astazi erau chiar mai multi gata sa înfrunte pericolul.

Nu vreau sa scriu mai multe despre tauri desi coridele sunt pasionante când înveti sa le întelegi. Toreadorul respecta taurul, si este o lupta pe viata si moarte între ei.

Cunosteam Spania din imaginile de la coride, flamenco, castele vechi, Don Quijote, si sarbatorile de San Fermin din Pamplona. Aveam o impresie vaga despre aceasta tara, prejudecati care încetul cu încetul s-au schimbat. Sunt mai umani, mai solidari decât noi. Poate si din cauza ca sunt mai bogati, dar chiar si acum când au cea mai mare rata de somaj din Europa ajuta mai mult si mai mult tarile sarace.
Si apoi sistemul lor de sanatate este gratuit. Chiar si eu am parte de asistenta sanitara gratuita si chiar medicamente gratuite prin cardul solidar.

De medicul meu ce sa mai vorbesc. E drept ca e vecin cu mine, dar vine sa ma ìntrebe de sanatatea mea si a parintilor mei din tara.
Este cel mai bun prieten al meu, spaniol. Foarte inteligent, vesnic pus pe învatat alte si alte limbi straine.
Ma tortureaza sa-i vorbesc în italiana, când eu am pierdut usurinta de a conversa, când am învatat spaniola. Avid de informatii. Comunist convins.
Îmi spunea saptamânile trecute ca el ar fi adeptul unui regim totalitar comunist. Fiecaruia dupa necesitati, fiecare dupa posibilitati. I-am explicat ca eu , si sotia lui Irina (ucraineanca) venim din regimuri comuniste care nu au reusit sa puna în practica teoriile comuniste, care în esenta nu sunt rele, dar puse în practica limiteaza toate libertatile. Si apoi e în natura noastra, a omenirii, sa fim lacomi. Si societatea este atât de neomogena, încât de cele mai multe ori la putere ajung persoane fara scrupule, pentru ca noi ceilalti, mai decenti si mai modesti simtim repulsie fata de minciuna. Politicienii numesc asta diplomatie si management, înselatorie si minciuna sunt în realitate.
Si apoi sunt sigura, ca daca eu as fi la putere nu as fi cu nimic mai buna. Puterea schimba caracterele , daca am asa ceva.

Câteodata ma întreaba ce parere are D-zeul meu despre nedreptatile din lumea asta. Nu stiu ce sa-i raspund , pentru ca nu sunt o crestina practicanta. Stiu doar ca tu, trebuie sa lupti cu toate mijloacele pentru a te ajuta, sa încerci sa te autodepasesti.

Îmi aduc aminte de prima mea iesire din tara. În 25 mai 2005. Dupa o viata de munca de birou si chiar magazin propriu, cautam cu disperare un loc de munca în strainate. Dupa sute de persoane întrebate, o fetita de la magazinul alaturat, studenta, mi-a facut legatura cu o familie de tineri, colegi de ai ei care duceau persoane la cules de capsuni în Calabria. Eu, cu kilogramele mele la munca campului, munca pe care nu am facut-o niciodata!
Si asa am calatorit 2 zile si doua nopti, în doua autoturisme. Plecasem de acasa cu 230 de euro luati împrumut de la fratele meu. Mi s-a spus ca italianul plateste tot. Am ajuns acolo, la Vibo Valencia. Italianul l-a platit pe sofer si ne-a luat pasapoartele. M-am trezit dormind intr-o rulota veche, cu o familie de galateni. Munca , un supliciu, ma târam în genunchi si tot nu ma lasam. Seara cadeam în pat îndoita în doua. Nu aveam putere nici sa plâng. În zece zile ma obisnuisem cu munca. Însa... întelegeam bine italiana. Asa mi-am dat seama ca patronii nu plateau. Venea o bulgaroaica sa-si ceara banii de la patron si asta ameninta ca o duce la politie, sa o denunte ca a furat-o. Dealtfel întrebând-o pe fata din galati si ea mi-a spus ca-i datoreaza o groaza de bani, dar ca nu are ce face.
Mi-am dat seama ca erau mafioti cu adevarat. A treia noapte , toti cei din casutele unde locuiam, am fost condusi sa dormim sub un pod de aproximativ 50 metri înaltime. Era razie, cautau cu elicoptere, blindate, motociclete emigranti ca noi, adica fara contracte de munca. Nu pot descrie spaima prin care am trecut. Bagajele ni le luasera, si noi fara haine, fara mancare am stat ascunsi în tufisuri 24 de ore. Se apropia ziua nationala a Italiei, 2 iunie.
În urmatoarele zile lucrând pe o parcela de capsuni de lânga sosea, patroana ne-a spus ca daca vin carabinierii, (cu mitraliere de brat), sa asteptam sa intre pâna la jumatea rândului si apoi sa o luam la fuga catre maracini, unde era plin de serpisori, salamandre si câte alte vietati.
Eram mânati ca animalele, se comportau cu noi ca si cu animalele, urla patroana aceea 8 ore pe zi la noi, ca la sclavi. Nu aveai voie sa te ridici sa-ti îndrepti spatele. Culegeai capsuni îndoita la 90 de grade. Erau aprox. 45-50 de grade în sere. Cadeau femeile lesinate.
Am început sa-mi cer pasaportul, sa pot pleca. Dupa câteva zile mi-au aruncat pasaportul pe masa si mi-au spus sa plec în dimineata aceea împreuna cu o fata. Considera patronul ca am muncit suficient pentru cât a platit calatoria mea. Deja plecase o doamna, îi gasisera un loc de munca în Firenze. Eu mai aveam ceva bani de calatorie. M-am suit în primul tren spre Roma. Am ajuns , dupa indicatiile galatenilor în Tiburtina, o autogara de unde plecau autocare în toate directiile. Nu-mi ajungeau cei 125 de euro pentru calatorie. Costa 130. Te acostau soferi care mergeau catre Romania, se ofereau cu 100 dar nu am avut încredere ca nu ma vor vinde sau cine stie ce altceva.
Am plâns la fetele de la agentie, si dupa a doua vizita la ele mi-au dat un bilet catre casa. Au urmat alte 48 ore de calvar calatorind catre casa cu o diaree groaznica, fara un ban în buzunar, fara mâncare. În autogara din Tiburtina, vorbind cu un maramureasean, copil care pleca câtre Aquila, m-a auzit un tigan, ca nu am un ban, nici de apa nici de mers la toaleta. În momentul acela a venit cu nu sandwich , o sticla de apa si o cafea. În cele 12 ore pâna la plecarea autocarului mi-a adus de câteva ori mâncare. În final mi-a povestit despre el. Era hot la Bruxelles, era urmarit în tara pentru vatamare corporala, avea pasaport fals si mergea sa se întâlneasca cu nevasta la Bari. S-a comportat foarte bine cu mine. Îl chema Adrian , ca pe fiul meu.

Apoi am început interminabila calatorie. De la Roma, prin Genova, Torino, Milano si apoi la Oradea m-au dat jos zicând ca trebuie sa iau un microbuz catre casa, cu care firma mare, OgniVia avea contract. Alte ore de asteptare, un sofer care nu vroia sa ma duca decât pe bani. În final m-a luat pentru ca l-am amenintat ca-i reclam la politie. Am ajuns în Baia Mare bolnava, si fara bani de taxi. M-a dus un taximetrist cu jumatate din bani. Am sunat la usa si a ramas cu gura cascata soacra mea. Nu le spusesem nimic când am vorbit din Italia. Nu stiau de mine de zile.
Credeau ca-mi merge bine. O saptamâna nu m-am oprit din povestit si din pâns. Însa situatia noastra era tot disperata. Aveam datorii la banca. Dupa alta saptamâna îmi cautam din nou de lucru în Italia. De data asta cu mai mult succes. Dar asta e alta poveste.