Frumos orasel, Citta della Pieve, ca de altfel toate orasele vechi din Italia. Prea mic, si prea linistit pentru mine care iubesc zgomotul si forfota oraselor mari. Italia e buna sa-ti petreci o vacanta, dar zi de zi , este un calvar sa traiesti în aceste orasele mici, unde toata lumea se cunoaste si stie tot ce face celalalt. De fapt ca la noi, la tara.
Deci, primele doua luni am lucrat ìn Ponticelli, localitate apartinatoare de Citta della Pieve.
Eram ca într-un concediu, într-un satulet cu câteva vile, gen Borsec sau Tusnad de la noi.
De pe sosea, se vedea Citta della Pieve , impunatoare cu culorile caramizii ale caselor si edificiilor antice. Mergeam cu am mai spus des la Pieve cu Mirela, pentru ca ea era vesnic mai bolnava decât Rita, biata poliomelitica pentru care fusesem eu angajata.
Chiar a fost internata de vreo doua ori, ea facând pe bolnava, tipând : ajutati-ma când ajungeam la portile spitalului, lasându-se greoaie în bratele celor de la urgente. Bineînteles, facându-i analizele, vedeau si de altfel, din anterioarele vizite, ca îi place sa ajunga des pe un pat de spital, sa i se dea atentie.
Dupa o zi o externau, având nevoie de paturi pentru cei bolnavi cu adevarat.
Giovanni era tot timpul cu noi. Grijuliu si atent. Ma uitam la el si încercam sa înteleg ce anume îl lega de Mirela. Era ciudat. Se cunoscusera pe când, cu ani în urma Mirela fusese internata în acelasi salon cu mama lui, muribunda. Se împrietenisera si nu se mai desparteau. Fusese maresal, în marina de coasta. Crescuse în orfelinate de ale bisericii, si probabil suferise abuzuri din partea prelatilor.
Mama lui fusese cunoscuta ca cea care cauta printre gunoaie, dar lasase în urma ei , dupa cum am înteles din relatarile Mirelei, un apartament cu cinci camere, bine aranjat. Tata nu cred ca avuse, doar un frate care locuia cine stie pe unde , si care nu-l cauta niciodata. Avea în jur de 55 ani. Îsi petrecea fiecare dupa masa în cimitir, singur , îngenunchiat în fata casetei cu ramasitele mamei sale. (cimitirele din Italia sunt foarte diferite de ale noastre, sunt pereti ìntregi cu nise , sau cripte familiale, care au tot asa 7-8 nise în perete).
Ce vedea în Mirela, nu mi-am explicat. Cred ca nu erau în stare decât sa viseze la anumite lucruri, pentru ca altceva îmi parea imposibil. Si, fara sa vreau asistam în fiecare seara, la jumatate de ora dupa ce parasea casa noastra, la conversatiile telefonice pe care le aveau , dupa ce Franco, amarâtul urca la etajul doi unde aveau ei apartamentul. Atunci îsi spuneau ce aveau sa-si spuna. Flirturi puerile.
Acum, Mirela avea cam înaltimea mea, 1,68 si avea 99 de kilograme atat de asimetric dispuse încât, mi se facea mila de ea când facea dus , sau mai rau când luase obiceiul sa-mi ceara sa-i fac un masaj. Picioare lungi, foarte slabe, o burta enorma, grasime pe spate culminând cu o cocoasa la nivelul ultimelor vertebre. Degetele de la mâini si picioare anchilozate, cu noduri la toate articulatiile. Spunea ea, ca din cauza muncii pe care o facuse, în tinerete, ìn marochinaria parintilor.
Cert e ca, nu ìnvatase la viata ei, si nici nu citise banuiesc o carte macar.
Avea în jur de 61 ani si Franco, sotul ei, 68. De Franco ce sa zic, bolnav, fost zidar analfabet.
Am întâlnit foarte multi analfabeti acolo.
Când am ajuns la ei în casa, mi-am dat seama ca vorbeam cursiv italiana. Datorita anilor în care zilnic ma uitam la canalele italiene, prin 94-95. Serile stateam în fata usii de la intrare. Toata familia se reunea. Fratii, cumnatele, vecini sau vecine. Atunci am învatat sa crosetez. Toate prosoapele, sau cearceafurile din casele lor aveau margini crosetate.
Casele aveau usa care dadea direct în strada. Trotuare nu exista în Ponticelli. În satuc mai erau si alte românce, din Iasi, alta într-o cladire din fata casei noastre din Moldova de peste Prut. Dureroasa poveste a acesteia din urma.
Mi-e greu sa explic prin ce stari psihice treci când esti plecata din tara ta din cauza disperarii. Si noi chiar eram disperati acasa. Magazinul nostru, din cauza concurentei mari si a chiriei care urma sa creasca din nou, era falimentar. Aveam cam 3000 de euro credit luat la o banca si alti 2-3ooo în lei luati de la alta banca.
Casa noastra era neterminata, posibilitatile noastre de a plati cele 200 de euro pe luna , rate la credite , inexistente. Sotul meu lucrase la firma unui prieten, gestionar de materiale de constructii si mai ales vopsele, pentru cinci milioane pe luna. Ce ne-am mai bucurat într-o zi, când a trebuit sa livreze el ceva materiale peste deal, la Sighetul Marmatiei, si la întoarcere facuse ciubuc, bani de o pâine.
Asa ca bucuroasa am acceptat sa plec la munca de servitoare în casa cu prima ocazie. Consider ca tot raul în viata e spre bine. Deznadejdea m-a alungat din tara. Bine ca nu reusisem sa vindem casa începuta cu ani în urma, sau mai rau sa amanetam casa si terenul când ne-a mers atât de rau încât nu aveam bani pentru putina marfa din care sa ne câstigam banii de chirie si de mâncare.
Si de câte ori am amanetat lantul de aur a lui Adrian , care era în armata, pentru ca sa pot umple congelatoarele cu macrou sau pulpe. Greu ne-a mers în 2005.
Dar îmi gasisem de lucru la 1 septembrie 2005 în Italia, în casa acestei Mirela, si daca fetele nu mi-ar fi gasit ceva mai bun, n-o abandonam. Pe când eu calatoream catre Italia , sotul meu începea serviciul într-o întreprindere de amenajari si reabilitari drumuri.
dar asta este o alta poveste
0 comentarii:
Publicar un comentario