Enriqueta

Vii ìn contact cu fel de fel de persoane într-o curte comuna, cum bunaoara este aici. Sapte vile duble, cu o piscina comuna. Desi rar îmi petrec timpul afara, deja ma cunosc toti. Sunt aici de aproape trei ani. Sunt vile (chaleturi) locuite permanent, sau numai pe perioade de vara. Scumpe rau si incomparabil de mai proasta calitate decât ce se fac la noi, acasa. Pereti subtiri, instalatie de aer conditionat centralizat, pe fiecare nivel al casei, care mie de altfel nu-mi place deloc. Aerul intra printr-o retea de tuburi, mascate de tavanul fals. Nu numai ca se aude tot zgomotul de pe strada, prin hornurile care comunica cu aceasta retea de tuburi de aluminiu, dar se aude si când inspira si respira cei din camerele vecine .

Aud si când tusesc vecinii mei, ca altceva nu îndraznesc bietii de ei, stiindu-ma atât de aproape.
Asa au intrat cu mine în vorba Enriqueta si fiicele ei. Buena gente, de caracter, cum zice señor Tomas. Familia, din Pais Vasco, avusese o casuta de vacanta si aici la Mediterana, desi au si ei acolo Marea Cantabrica. Dar cum acolo e mai frig si vara abia este, le place aici, la Vinaros. Si de altfel multi nemti, olandezi, englezi au pe aici chaleturi în care traiesc pe parcursul întregului an.

Deci crescând cei trei copii, casatorindu-se si având la rândul lor doi-trei copilasi, casuta devenise neîncapatoare. Deci vànd casa, cumpara casa. Cei mai multi ìsi permit aici cea de a doua casa, de vacanta, nu ca la noi ca am avut noroc ca ne-am putut cumpara dupa revolutia din `89 amâratele de apartamente primite pe repartitie de la întreprindere.

Cert e ca Enriqueta ìsi petrece o lunga vacanta de vara aici împreuna cu sotul ei, amândoi fiind pensionari, si alte doua, trei vacante scurte, de Craciun, Pasti sau când le mai vine dorul de marea de aici. Cà aici si iarna, e blânda, ca un început de toamna la noi. Domnul mestereste tot timpul ceva, iar doamna citeste. Si iese dimineata pe plaja, cu câte o carte, si dupa amiaza la fel, si seara la fel. Si citeste...

Când vine, când pleaca, când ne întâlnim în oras, întotdeauna se opreste la o vorba. Simpatica si saritoare. Anul trecut mi-a adus reviste cu modele de crosetat. Se uita de fiecare data la ce mai lucrez, ce ocupatii îmi mai gasesc. Si avem atâtea hobbyuri în comun. Zilele trecute povestind de carti i-am spus ca am început sa conturez pe blogul meu un început de carte. Cunoscând parte din povestile mele, mi-a spus si ea, si fiica ei ca le-ar face mare placere sa citeasca cândva o carte scrisa de mine. Dar în spaniola? Când nici româneste nu stiu scrie!

Deci , imediat s-a interesat si a trebuit sa-i arat cu ce-mi umplu mai nou zilele si noptile.

Ea chiar citea un roman , al unui bosniac care descria ororile razboiului din tara lui, cum frati si membrii ai acelorasi familii sau prieteni de o viata ajunsesera sa lupte unul încontra celuilalt, si-mi spunea ca daca nu ar fi citit aceasta carte nu si-ar fi putut închipuii ca asa ceva ar putea fi posibil. Si Enriqueta e din Tara Bascilor, unde cel putin o data pe luna este asasinat cineva de ETA. Si e satula de violenta, si de vesnica teama de un nou atentat terorist, pentru ca de cele mai multe ori sufera nevinovati.

Îi povestesc întotdeauna de greutatile din tara noastra, de casa mea, de prietenii mei împrastiati prin cele zari, de parintii mei care îmi spun ca vor muri în curând, si ei îi vine greu sa creada ca familiile trebuie sa supravietuiasca cu mai putin de 300 de euro pe luna. Si ca preturile sunt de cele mai multe ori chiar mai mari decât aici sau în Italia. Cà doi tineri, cu salarii medii nici nu ar putea sa viseze la un apartament luat pe credit.

Si ei nu au fost înstariti. Ea infirmiera si sotul muncitor.

Si ma gândesc la tata care venea de pe schimbul de noapte, din uzina, dormea o ora sau de cele mai multe ori nici nu se mai culca, si mergea sa faca acoperisuri de case la bogati, împreuna cu fratele lui. Si toata viata a muncit tata ca un rob si la batranete nu-i ajung banii sa-si zugraveasca casa, sau sa-si refaca izolatia de deasupra apartamentului. De mama ce sa mai spun, la 67 de ani înca mai merge sa faca curatenie, ca sa poata trage de pe o luna pe alta. Si le spun de fiecare data strainilor, nu e echitabil. Se munceste pe nimic la noi acasa.

Si asa povestind îmi spune Enriqueta, ca ea a trecut peste trei operatii pe cord deschis,la cei saptezeci de ani câti are, dar nu se lasa. Înoata ìn fiecare zi câte un pic, se plimba si nu o paraseste dorinta de a trai. A venit acum doua zile sa-l vada si pe señor Tomas sa-l mai îmbarbateze, sa iasa din casa, pentru ca în trei ani nu-l vazuse înca la fatà, sa se bucure de zilele care i-au mai ramas.

Ma uit la ea cum se bucura de viata, desi fiica, care este în vizita aici pentru câteva zile, abia a trecut peste un cancer. Si fiica nu a împlinit 40.

Si-mi aduc aminte câti colegi si prieteni de ai nostri au murit înainte de 45. Aici la vârsta asta seful joaca fotbal, si chiar azi s-a dus în Franta sa faca tur cu bicicleta. Ce obositi si batrani suntem noi. Nu ma mir ca ai mei asteapta sa moara. Ca si cum de la 40 încolo am asteptat resemnata sa mor. Probabil satula de munca si de neajunsuri. Dar viata si destinul si-l face tot omul. Si zic eu azi, ca trebuie sa lupti. Cum se zice, tot raul e spre bine. Daca sunt fericita?

Da. De când nu mai caut fericirea parca ma cauta ea pe mine. Bineinteles ca nu poti sa lasi garda jos, dar stiu ca nu mai sunt nefericita. Si au trecut abia trei ani de când, la un moment dat scriam într-un ziar din Pò Bandino, ca daca ar fi sa mor màine nu m-ar lua pe nepregatite, pentru ca sunt asa de satula de viata.

Familia mea a vazut tàri pe care nu ar fi visat niciodata sa le vada. Tata s-a plimbat pe malul Mediteranei, si mama viseaza la golfuletul ei cu pietricele albe.

Ma întreba azi Maresz, vechea mea prietena, din Budapesta, cum pot sa traiesc asa, închisa în casa, fara sa am nici o zi libera.

Traiesti din inertie. Îti gasesti preocupari noi, te adaptezi. Si eu nu am cum sa ma plictisesc, pentru ca am atâtea de învatat, de experimentat, ca nu-mi ajunge o viata de om. Si nu sunt închisa. Ies când vreau. Pot sa merg unde vreau, dar nu-mi vine sa ma plimb singura. Marea o vad zilnic, iar compania prea îndelungata a persoanelor ma oboseste sau mai bine zis ma plictiseste. Si animale de companie, din pacate, nu pot sa tin.

Señor Tomas vorbeste putin, eu la fel. Ascultàm ore întregi programele radio, îl mai întreb de câte o expresie noua, tocmai auzita, si daca el nu stie, ceea ce rar se întâmpla, ma documentez din dictionarul enciclopedic, editia 1936 sau de pe internet. Îmi recomanda carti, zicându-mi: -Ti-e asta sigur ti-ar placea>> Citise mult si la fel si raposata lui sotie, señora Sofia. Când au vândut copii casa cea veche din inima orasului, au abandonat acolo aproape toate cartile lui, cam 5000 de volume, pentru ca señor nu se decidea sa lase sa vina un anticar sa le evalueze, iar ei nu vroisera sa le puna macar ìn niste cutii mari ìn garajele, goale altfel. Câteodata lacrimeaza la gandul cartilor, dar mai apoi uita.

Cum poti lasa o biblioteca de 5000 de volume, într-o casa care urmeaza sa fie demolata?

Din pacate acestea se întâmplasera cu luni înainte de venirea mea.

Deci,... stie señor , ca nu mai citesc de multa vreme, pentru ca mi-am obosit ochii crosetând asezata în fotoliul din comedor. E semiobscuritate acolo, pentru ca dânsul nu mai suporta lumina. Si nu suporta ferestrele deschise, si nici aerul conditionat, si manca eventual la foarte multe insistente, si nu doarme noaptea, si nu vrea sa iasa din casa. Si mi-e mila sa-l las mai mult de doua ore singur.

Când nu te astepti, începe sa-mi povesteasca ceva din tineretea lui. Si ma concentrez sa-l înteleg, pentru ca boala Parkinson i-a afectat coardele vocale si sunetele abia mai ies. Si-i vad ochii aprinzându-se la dulcea rememorare a faptelor de mult trecute. Si-l întreb înca o data cum a fost, chiar daca cele mai multe povesti poate le-am auzit de câteva ori. Si asa zilele trec. Si-i spun :
- Uite señor ai mai împlinit un an, desi de fiecare data cànd te întreaba cum o duci, spui - malamente ( rau).

Si asa mai petrecem un an ìmpreuna, cine stie pentru cât timp de acum înainte. Un an sau zece. Îi arat de fiecare data câte persoane ajung la vârste si mai înaintate. Bunaoara, anul acesta aparuse o reclama la CocaCola, cu un domn de 102 ani care mergea în vizita la o copila recent nascuta .

Zicea asa:

"Hola Aitana, me llamo Josep Mascaró y tengo 102 años. Soy un suertudo. Suerte por haber nacido, como tú, por poder abrazar a mi mujer, por haber conocido a mis amigos, por haberme despedido de ellos, por seguir aquí. Te preguntarás cuál es la razón de venir a conocerte hoy, es que muchos te dirán que a quien se le ocurre llegar en los tiempos que corren, que hay crisis, que no se puede. Esto te hará fuerte, yo he vivido momentos peores que éste, pero al final de lo único que te vas a acordar es de las cosas buenas. No te entretengas en tonterías, que las hay, y vete a buscar lo que te haga feliz que el tiempo corre muy deprisa. He vivido 102 años y te aseguro que lo único que no te va a gustar de la vida, es que te va a parecer demasiado corta. Estás aquí para ser feliz."

- ¨Buna Aitana, ma numesc Josep Mascaró si am 102 ani. Sunt o persoana norocoasa. Norocos de a ma fi nascut, ca si tine, pentru a-mi putea îmbratisa sotia, pentru a-mi fi cunoscut prietenii, pentru a-mi fi putut lua ramas bun de la ei, pentru a continua aici. Te vei întreba care este motivul pentru care am venit sa te cunosc astazi, multi iti vor spune ..cui ii trece prin cap sa prinda timpurile astea, cà e criza, cà nu se poate. Asta te va face mai puternicà, eu am trait timpuri mai grele ca acestea, dar la urma urmei nu-ti vei aminti decât de lucrurile bune. Nu te retinà prostiile , cà sunt,.. ci du-te si cauta ceea ce te face fericita pentru ca timpul zboara. Am trait 102 ani si te asigur ca singurul lucru care nu-ti va placea în viata asta, e cà-ti va pàrea prea scurtà. Esti aici ca sà fi fericit.¨

Deci asa si eu sunt aici ca sa fiu fericita. Si poate am ìnvatat ceva de la ei, cei batrani...