Pò Bandino, via Emilia 6....1

Pentru ca cuvintele mele sa prinda aripi, îmi pun muzica italiana. Asa pot sa simt din nou parfumul Italiei. Am terminat parte din îndatoririle mele sâptamânale, curâtenia în vila Enmei, pentru care de fiecare data trebuie sa ma autoconving, ca-mi place si ca trebuie...

Draga de mama, cum spunea ea, care toata viata m-a ferit de munca domestica, ca nu ma recunoaste. Nu-mi place sa fac curatenie, dar pot sa un anume ritm , când îmi impun. Si-mi impun numai pentru ca asa am timp dupa aceea sa fac ce-mi place. Si scap si de observatiile prepotentului de Juan, sotul Enmei.

Si apoi am învatat de la italience ce e curatenia si ordinea. Nu ca s-a prins mult de mine, dar sunt incomparabil mai harnica în casa decât eram. Adica observ dezordinea, care înainte nu ma preocupa.

Asa ajung la Lina. Era cea de a doua mea sefa în Italia. La ea mergeam sa lucrez , abandonând primul loc de munca în Italia. Îmi spuneau Giulia, desi acasa ma chemau toti Àgi (aghi), dar cum Mirela nu stia sa spuna Agnese , traducerea primului meu prenume , am ajuns într-o secunda Giulia, de la Iuliana, al doilea prenume dat de nasa mea de botez.

Giulia am ramas si azi, pentru unii Julia (hulia) în castiliana. Desi Giulia e mai frumos.

Lina ma contactase cu câteva zile înainte de 1 noiembrie , fiindu-i recomandata de fetele de la Pieve, care-mi gasisera primul loc de munca. Maria, maramureseanca din aceea casa era bolnava de spate si nu mai putea sa o ridice în brate pe soacra Linei, Settima, o batranica senila de 91 de ani, aproape oarba, aproape surda, prea slaba ca sa mai poata umbla.

Dupa ce m-a cunoscut, Lina a zis ca ma asteapta în doua zile, sa o schimb pe Maria. Maria pleca într-o casa unde batranica putea umbla si nu trebuia sa depuna efort pentru a o ridica din pat. Însa cum pe mine m-au dat afara din casa imediat ce i-am anuntat ca urmeaza sa plec peste doua zile, am ajuns mai repede în casa Linei, asa Maria a avut timp sa ma învete rutina noii case.

Puteam sa mint în prima casa, si ma conduceau cu flori, dar nu stiu sa fiu diplomata. Puteam sa spun ca mi-e atât de dor de casa, sau ca s-a întâmplat ceva grav, dar nu am facut-o, nici atunci si nici cu celelalte ocazii când am patit la fel.

Casa Linei era o vila construita cu 30 de ani ìn urma, în Po Bandino, care apartinea tot de Citta de la Pieve , doar ca era în alta directie, catre Chiusi, care era deja Toscana. În acesiasi curte, practic unite printr-o pasarela , vila moderna cu doua etaje a celor doi copii ai Linei, Massimo si Debora. Asa stâlcesc sau adapteaza italienii numele din engleza, Sara în cealalta casa, nepoata Mirelei.

O curte frumoasa, o terasa amenajata superb ìn curte, gradini marisoare si garaje pentru cele câteva vehicule pe care le detineau. Erau înstariti, BMV -uri, rulota de camping cu cabina încorporata, cu dus, cu 4 paturi, cu frigider si toate cele necesare, puteau calatori cel putin 8 persoane confortabil ,si aveau si instalatie de încalzire, pentru ca sa o poata folosi si iarna, furgoneta noua pentru afacerea lor.

Vila Linei avea doua nivele, doua apartamente cu intrari separate. Noi, la parter Lina si Faenzo la etaj, într-un foarte spatios si cochet apartament cu vreo 4-5 camere.
Noi , aveam doua camere si o sala de pranzo (living) si o încapere garaj , pe unde îmi era usor sa o scot pe Settima, batrânica, la plimbare cu scaunul cu rotile.

Mi-a fost asa de bine la Lina. Mi-au placut vecinii, ei , copiii ei. Eram ca acasa. Aveam 4 ore libere pe zi. Doua între 1o si 12, pentru a merge la cumparaturi sau unde vroiam, si alte doua dupa masa, siesta, cum ar veni. Altele, sâmbete sau duminici libere, nu aveam, de concediu ce sa mai vorbim. În general toate internele, cum ne ziceau, aveau macar un sfarsit de saptamâna liber, macar o data sau de doua ori pe luna. Eu nu. Dar pentru asta ma plateau 700 de euro pe luna, plus 200 pentru mine si Settima pentru mâncare si cele necesare casei noastre.

Nu m-a deranjat pentru ca veneau prietenele mele la mine. Ibi, prietena care-mi gasise serviciul prin intermediul fetelor pe care le cunostea la Pieve, si care de altfel ii gasisera si ei, si Mariei, si atâtor altele ca noi. Mai venea si Viorica, ajunsa tot prin ele, si care se bucura sa scape o data pe saptamâna din calvarul ei. Si apoi au mai fost si altele câteva, ocazional, care nu aveau unde sa mearga.

Primele momente ale acestor întâlniri erau placute, dar cu trecerea orelor, le apuca plânsul, dorul de casa, groaza de a se întoarce pentru o noua saptamâna în calvarul de zi cu zi. Din anumite puncte de vedere mie imi era mai bine, dar niciuna nu ar fi schimbat cu mine,dar nici eu cu ele.

Te adaptezi. Si te obisnuiesti cu noua familie, pentru ca te trateaza, de cele mai multe ori ca facând parte din familia lor. Niciodata nu m-au lasat sa le vorbesc cu dvs. Daca vedeau ca-mi depaseam sarcinile, de exemplu le sapam gradina de legume, sau greblam frunzele din gradina copiilor ei, Lina imediat îmi cumpara doua pachete de tigari. Atenta si buna la suflet.

dar asta e alta poveste...