Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...2

Antonello Venditti - Lacrime di pioggia , este una preferatele mele.

Muzica italiana e trista. Cel putin parte din ea , care-mi place mie. O ascult mai rar pentru ca nu-mi permit sa ma întristez.

Asa ca am ajuns în casa Linei...

Aveam camera mea, deja un lux. Apartamentul nostru, timp liber, putin, dar îl aveam. Cu banii ma ajungeam, pentru ca Settima avea tabieturi simple. Acelasi dejun, paine prajita înmuiata în cafea instant de orz, la prânz , invariabil primul fel, fidea fiarta cu Grana Padano razuit si câteva picaturi de ulei de masline, si ceva legume cu o feliuta de carne, si zilnic, o banana. Dupa amiaza, o limonada.

91 de ani , avea draguta de ea, micuta si foarte încapatanata. Italia e tara unde femeia s-a impus, si chiar daca barbatul câstiga banii , ea manevreaza barbatul. Cel putin asa era în zona aceea, din centrul Italiei, la granita dintre Umbria si Toscana.

Lina era satula de ea. Si daca o scotea din sarite, nu se ferea s-o zgâltaie. Avea un început de senilitate, biata de ea. Dar Lina nu uitase, anii cât a trebuit s-o suporte la ea în apartament. Pâna pe la vreo optzeci de ani, Settima a tinut bucataria, a îngrijit de nepoti. Faenzo, sotul Linei, era Dumnezeu pentru biata batrânica. Desi mai avea un fiu, scund, roscat, Pietro, pentru Settima nu exista numai Faenzo.

La ora la care trebuia sa se întoarca Faenzo începea balamucul. Settima începea sa strige în gura mare : Faenzo... Faenzo... Faenzo...
Nu se oprea decât când acesta intra pe usa. Statea 10 minute sa-i spuna cu ce s-a ocupat în ziua respectiva si apoi, urca la el.

Mai statea Settima o ora, doua dupa care cerea sa fie dusa la culcare. Mi-a fost tare draga. Ma întreba de câteva ori, daca si eu ma culc. Trebuia sa-i las usa deschisa si o lumina pe hol aprinsa. Dupa vreo trei ore de bolboroseli de ale ei, adormea. Nu stiu daca m-a strigat noaptea mai mult de patru ,cinci ori. Cuminte, astepta dimineata sa intru la ea. Nu ma trezea.
Ce noroc am avut ca era cam surda, si aproape oarba. Asa nu auzea televizorul meu, sau nu-si dadea seama ca ieseam din casa dupa ce adormea. Era parte din întelegere, si chiar Lina m-a îndemnat sa ies linistita la plimbare, cu prietenele. Nu era absurda. Cum sa stai închisa la sapte - opt seara, ora la care se culca Settima.

Chiar daca veneau prietenele, ele isi luau ramas bun de la ea, si în fapt nu plecau. Ea cerea sa mearga la culcare, linistita ca suntem numai noi, doua. Cât m-a iubit saracuta de ea. Fusese saraca, la viata ei. Se nascuse a saptea, de aceea nestiind ce nume sa-i puna, i-au spus Settima. Nu prea a dus-o capul, asa ca a ramas analfabeta. Nu ascultase nici radio, nici nu se uitase la televizor în viata ei. Nu întelegea nimic din astea. Nu dansase, nu calatorise. Se casatorise cu un schiop care toata viata o batuse. Numai Lina o aparase, cand prinsese curaj dupa cativa ani de casatorie cu Faenzo. Imi spunea Lina, ca si de pe patul de bolnav terminal, mosul tot mai ridica bastonul sa o bata. Nu stiuse , draga de ea decât sa munceasca la câmp, sau în gradina. Mergea sa ajute pe toate vecinele, sa-si puna sucul de rosii, pe iarna. Imposibil de imaginat casa de italieni fara suc de rosii facut în casa.

Cum am mai zis, ea tinea casa Linei. Bucataria o lasa din mâna o mama numai când deja e prea batrâna. Îmi spunea Lina, ca abia asteptase sa fie singura în bucatarie. Povestea Settimei o stiu de la vecine. Au fost noua luni, lungi, în care ajungi sa cunosti multe lucruri despre persoanele cu care vii în contact, pentru ca nu au altceva de facut decât sa se plimbe si sa povestesca. Iar eu sa ascult, pentru ca învatasem sa ascult....

Am avut si prietene bune. Antonieta, care si azi îmi lipseste. Trebuie sa aiba vreo saptezeci acum. Vila din fata dreapta. Femeie frumoasa, desteapta, si buna la suflet. Numai ochii superbi verzi o diferentiau de mama mea. În rest avea aceiasi, fata si fizionomie cu a mamei mele, cum o stiam dintr-o poza din tinerete. Si culmea avea un nepot, care era leit Adrian al meu, dar la vârsta de 10 ani. Chiar i-am aratat pozele copilului meu la aceea vârsta, a ramas uluita de asemanare. Sotului ei, Alberto, avea o firma din domeniul electric. Inteligent om. Vesnic ne contraziceam pe tema comunismului.

Bunaoara , toti erau comunisti. Si eu care am crezut ca plecând în Italia voi da de catolici fanatici. Prejudecati, venite din necunoastere.

Eram prietena cu aproape toata generatia batrana din zona, iar dintre tinere cu surorile Riverso, deosebite, si cu Vania, draga de ea. Elizabeth, douazeci de ani, bruneta, rotunjoara, dar una din cele mai frumusele italience, îi spuneam pisicuta, era ucenica coafeza. Vittoria, de 25 mai serioasa, studenta la infermerie, cam o postliceala de asistente medicale. Studia la Sienna. A fost singura care m-a condus la gara, când am plecat, având tren la ora prânzului, era imposibil pentru vreo gospodina sa lipseasca din casa. De altfel, cred ca Vittoria venea de la scoala si a stat cu mine ora cât a avut întârziere trenul.

Vania era singura care avea în ea sânge. Singura care punea muzica mai tare în garsoniera închiriata de la Lina, la parterul vilei copiilor. Singura care venea catre casa cu muzica data la maximum în masina. Si ce frumoasa era. Bruneta cu parul lins, ochi superbi albastrii, sâni abundenti. Numai cu Vania m-am putut si distra. Mergeam sa ne plimbam, câte o ora, sau pe câmpuri, sau pe sosea catre Chiusi. Apoi ea pleca de acasa. Venea mai mult sa doarma în garsoniera. În rest, între scoala de infirmiere, casa de batrani unde lucra, serviciile ocazionale de curatenie, sau sfarsiturile de saptamana la vreun restaurant ca chelnerita abia daca se mai odihnea. Când se apropria de casa, indiferent de ora, imi trimitea un mesaj. Minunate clipe am petrecut împreuna, mâncând împreuna pepeni, înghetata sau mâncare tipica italiana. Si câte confesiuni ne-am facut.

Cu fetele mai mentin contactul, uneori chiar si cu Antonieta mai vorbesc. Eu le înteleg, dar mi-e greu sa mai vorbesc cursiv. Si apoi, ochii care nu se vad, se uita. Daca as fi avut acum trei ani laptopuri si internet, sigur am fi pastrat legatura. Dar niciuna nu are.

Aduceam un zâmbet pe buzele tuturor. Eu , o noncoformista, în rândul unor batrâni care nu-si spuneau niciodata o gluma deochiata. Trebuie sa recunosc ca eu sunt o nebunatica incurabila.
Niciodata nu i-am luat cu dvs., pentru ca nu mi-au permis.

Asa ca Gina era Gina, desi avea 92 de ani. Se plimba în general singura, pentru ca ea facea câtiva kilometrii pe jos zilnic, culegea niste plante, plate si zimtate ca frunzele de papadie, foarte bune de altfel, fierte, strecurate, sare, otet, ulei. Cresteau pe camp. Înainte le mâncau din necesitate , acum din placere. Culesesem si eu pentru prima familie, a Mirelei, si zau ca as mânca si azi.

Angiulina, 94 de ani, mama profesorului, care locuia în cladirea vecina, trecea zilnic prin fata casei mele. Iesea la plimbare la bratul unei ucrainence, platita cu ora si cu contract de munca.
Ii strigam de la geam vreo gluma, si ea era fericita sa-mi raspunda. Si de atâtea ori am vazut-o zâmbindu-mi fericita. De fiecare data îmi spunea aceeasi poveste...<<>>. Îmi placea sa o vad zâmbind si râzând. A cazut bolnava dupa ce am plecat eu, si la câteva luni a murit. De ce trebuie sa sufere atât oamenii înainte de a muri?

Mario si Iris, locuiau la doua case, de noi. Mario 80, încarcator de saci de faina sau grâu, la o moara, daca-mi aduc aminte bine si Iris, mai tânara cu vreo 10 ani, bolnava de Alzheimer, zic eu astazi, desi atunci nimeni nu pomenise de asa ceva. Fusesem de atâtea ori la ei în curte, împreuna cu Settima, în caruciorul cu rotile, statusem de atâtea ori cu Iris în balansoar, ne-am plimbat de atâtea ori pe aceleasi carari batatorite, prin padure sau pe strada , roata , roata.
Iris nu stia de ea. Câteodata raspundea mecanic, dar numai o singura data m-a privit cu lacrimi în ochi, întrebându-ma ... - Giulia, de ce mi se întâmpla asta, mie? ... O fractiune de secunda de luciditate, de care eu am fost beneficiara. Eram pe terasa profesorului, cu Angiulina, Iris, Mario si cred ca era, si o domnisoara foarte tânara, ucraineanca, fiica unei foste profesoare universitare în ucraina, care lasase totul si venise cu ani în urma, sa faca munca de jos, pentru a-si creste cei doi copii. o înlocuia pe ucraineanca casei, plecata în concediu....

S-a rupt ceva în mine când am plecat din Italia, mai ales ca deja ma obisnuisem asa de bine cu zilele de diaree, cu strigatele Settimei. Veneam de multe ori de la cumparaturi, si ajunsa la ultima curba o auzeam : Giuliaaa..., Giuliaaa..., Giuliaaa. Spuneam pe atunci, ca daca va fi sa ajung acasa, si careva va striga numele meu mai mult de o data, am sa-l strâng de gât. Dar îna nu am ajuns acasa. Si nici nu am strâns de gât pe señor Tomas, când ma striga, pentru ca el o face numai când e cazut din pat. .....

Câte povesti ar fi de spus , suficiente pentru o carte. Ce idee imi venise ieri noapte. Un roman scris cu dialogurile dintre niste prieteni care s-au cunoscut pe internet, fragmente de bloguri, capitole care sa alterneze cu ce publica fiecare. Dar mie imi lipseste talentul pentru a face acest lucru.


Dar mai e de povestit....