remember

Mi se pare ca niciodata cele 24 de ore ale unei zile nu sunt suficiente pentru a face macar o parte din cate imi propun pentru o zi. Trece ziua fara ca sa observ, si cand vine seara sunt prea obosita pentru a putea scrie ceva pe blog.
Am deschis acest blog cu intentia de a lasa ceva fiului meu cand nu voi mai fi. Poate va reusi sa ma cunoasca.

De cate ori ne gandim la cei care nu mai sunt, incercam sa ne amintim ce le placea, cum erau. Nu stim spune prea multe.
Ma gandesc foarte des la Eva si Adrian, disparuti prematur din viata noastra. Nu-mi amintesc trasaturile chipurilor lor pentru ca nu prea mai am fotografii cu ei. Dar stiu ca Eva era cea mai apropiata prietena a mea. Avea tot ceea ce mie imi lipsea. Era frumoasa, desteapta si foarte ambitioasa.
Toata viata a fost premianta, in timp ce eu ma multumeam cu mediocritatea, data de usurinta cu care prindeam logica din matematica , sau aproape din orice alta materie. Ea era sarguincioasa. Invata pentru ca era disciplinata.
Era cu 4 ani mai tanara si de multe ori imi cerea sa o ajut la matematica sau fizica. Niciodata nu am memorat definitiile teoremelor asa ca ea mi le spunea pe de rost si eu ii faceam demonstratiile sau ii rezolvam problemele. Imi aduc aminte si acum de limite. Ea imi tot spunea definitia si eu ii explicam: - nu intelegi , Eva limita este pana unde se poate ajunge nici un pas mai incolo. Eu o luam numai cu logica.

Au trecut 6 ani de cand au murit intr-un accident stupid. Destinul lor a fost sa traiasca intens fiecare zi. Nu aveau odihna si nici nu se multumeau cu putin. Alergau zi si noapte pentru a-si realiza visele. Voiau sa aiba cea mai frumoasa casa, cea mai buna afacere si nu voiau sa se opreasca din ritmul acela frenetic nici macar de sarbatori.
Mult timp am simtit o durere puternica in cosului pieptului si totusi nu puteam sa plang. Si-apoi intr-o zi am auzit melodia Cerul de Proconsul. Atunci am plans prima oara dupa mai mult de un an. Si plang si azi de cate ori imi pun acest cantec. Imi lipsesc foarte mult. Amandoi.
Adi (mare) , pentru ca fiul meu era Adi mic, era atat de increzator in sine, incat te molipsea si pe tine. Putine lucruri nu era in stare sa faca. Chiar daca nu a facut o facultate, ca si noi, discuta in cunostiinta de cauza despre aproape orice. Facea bani si din piatra seaca, si parea sa fie neobosit.
Oboseala l-a ajuns intr-o curba inainte de Targu Mures.

Regret ca nu au apucat sa vada cat de frumoasa s-a facut Iris, ce desteapta si ce matura este la cei 16 ani. Si cat de mult ii lipsesc parintii ei. Eu sunt prea departe, si ca de obicei prea ocupata cu viata mea pentru ai fii alaturi cu adevarat.

Ce dor mi-e de voi, dragii mei.