Dimineti obosite

Cald. Deja sunt 31 de grade si nici nu sunt 10 dimineata. Îmi încep ziua ca de obicei obosita si enervata. Suna ceasul prea devreme pentru mine, Marta care trebuie împinsa de la spate ca sa faca dus, sa se spele cum trebuie, pentru ca lenesa si înceata cum e, uneori porneste apa fara sa se spele, si sta pret de vreo zece minute, crezând ca nu-mi voi da seama, si apoi se îmbraca, pentru a dejuna.

Si aerul irespirabil din baie chiar cu geamurile larg deschise. Corpul ei emana un miros greu, si nu e transpiratie. Doamne, nu a fost de ajuns ca s-a nascut cu Sindrom Down, de ce i-ai dat atâtea altele, biata fiinta. De câte ori intru la prima ora de dimineata în camera ei, îmi vine sa vars. Si sunt obisnuita cu toate mirosurile posibile. Respiratia ei viciaza totul, consumând tot oxigenul din încapere, chiar daca ferestrele sunt larg deschise. Jalnica creatura pe care ai daruit-o Dumnezeul meu, numai cu o inima cât sa ìncapa tot seninul si toata marea.

Ma simte fara chef, si ca si catelusii îmi cerseste afectiunea. Mie, care dimineata abia îmi pot deschide ochii înainte de a-mi bea cafeaua. Mie, care sunt artagoasa dimineata, indiferent ca este vara sau iarna. Cu ochii aproape închisi îi iau hainele pregatite de ea de cu seara, si i le duc în baie, asta daca nu ma enervez ca si-a pregatit pantaloni prea grosi pentru vara, pentru ca ea numai la culorile hainelor se uita, nu are discernamânt.

Stiu ca señor sta la pânda, si din experienta, stiu ca cea mai buna formula e sa ma rastesc la el, sa doarma. Ma rastesc la el suduind, ca nu da dumnezeu sa-l gasesc dormind la nici o ora din zi. Bolboreseste ceva enervat, dar tehnica mea da roade ca de obicei. Adoarme de frica mea, ca si copii certati. E unica modalitate de a-l forta sa doarma un pic, pentru ca noaptea foarte rar închide ochii. Parca i-ar fi frica ca adormind noaptea, ar putea sa nu se mai trezeasca a doua zi. Si nu vrea sa moara. Si-i este si frica.

Îmi aduc aminte de una din noptile de acum trei ani, când din cauza vântului puternic s-au miscat jaluzelele si s-a pornit alarma. Si face un zgomot asurzitor alarma. A sarit din pat uitând ca el nu prea poate umbla si urla ca va vorbi cu prietenii din Barcelona sa-i cumpere o escopeta, o pusca sa poata el sa se apere. Ma gândeam atunci, râzand în sinea mea, ca numai atât mi-ar mai lipsi, sa ma împuste un bâtrân cacat pe el de frica hotilor.

Am rezolvat usor problema spaimelor. Am golit casa forte de cele câteva plase de bijuterii si monede, fara a le fi aruncat o privire macar, am desconectat alarmele si l-am facut sa înteleaga ca singura care ar putea sa fie interesanta pentru vreun hot care ar intra, as fi eu pentru ca alte valori nu avem. Si eu le-as deschide seiful sa se convinga. De atunci s-a linistit si nu mai are gândurile astea. A uitat de hoti stiind ca mie nu mi-e frica.

Ce sa-mi fure, bani nu am, bijuterii nu am, laptopul, care probabil asigurarile mi l-ar despagubi, în rest nu cred ca si-ar pune cu mine mintea cineva.

În sfàrsit îmi beau cafeaua cu lapte si trei cuburi de gheata, dupa ce prima cana a trebuit s-o arunc. Se crapase de fierbinte ce era cafeaua. Abia am avut timp sa torn cafeaua ìn alta cana. Ies pe terasa si ma uit enervata la masina de dupa gard. Ca de obicei se parcheaza toti sub geamul meu, desi noi suntem casa de pe colt, si un indicator de Stop ar interzice stationarea. Dar regulile de circulatie nu se respecta pe stradutele mici numai pe fratele meu si fiul meu i-au amendat, în Aldea pe când îsi cautau o chirie si abia oprisera sa vada un anunt. Si nu-mi permit sa ma cert cu nimeni pentru ca ar fi asa de penibil sa ma transform în certareata cartierului.

Desi motive ar fi. Bunaoara, eu dorm cu geamul deschis, motoscutere vin si trec ìntruna. Mai ales un pusti de aici din urbanizatie, vine si pleaca intruna cu prietenii. 7-8 motoscutere modificate sa faca mai mult zgomot decât vin ele din fabrica. De fapt càteva sunt motociclete de 125 cmc. Noaptea dupa 1, coboara, urca, fac acrobatii , pleaca mai departe, revin pe la 4. Râsete si tipete. Nu pot sa spun nimic de jena, parintii sunt simpatici. Ar trebuie sa se sesizeze ei, dar nu o fac.
Restaurantul din fata casei noastre, care închide la fel, vara dupa 2 noaptea. Gratii care se închid, clienti care vorbesc mai mult strigând, ca sa acopere volumul muzicii.

Galagiosi mai sunt spaniolii. Dar e caracteristic temperamentului lor. Sau e din cauza exacerbatei încrederi în sine. Sau poate eu obisnuita cu linistea din casa noastra sunt alergica la toti si la toate. Daca vreau sa scriu îmi pun castile sa nu mai aud nimic altceva decât muzica care ma poarta pe aripile gândului, departe, detasata de tot si de toate.

Si masina Martei, care ìntàrzie ca de obicei. Si ea care nu poate pleca fara sa ma îmbratiseze, si sa-mi dea recuerdos pentru Adrian. Ca un catelus care cere sa fie mângâiat. Intru ìn casa, señor doarme. Pot sa ma bucur de micile mele placeri de dimineata. Cafeluta, tigara, muzica, jaluzele lasate aproape de tot, pornesc laptopul si intru la mine pe blog. Primul articol care-mi apare este al lui Tudor Chirila. Frumos mai scrie baiatul asta. Îmi da un imbold sa ma apuc si eu de scris, pentru ca mai târziu nu voi putea.

Prea multe de facut, de facut retusuri la fustita de serviciu la lui Kinga, fina mea, fiica lui Bimbi, señor de îmbracat si statul a cel putin o ora ìn bucataria cu geamuri ìnchise. Pentru ca are obsesia geamurilor închise. Totul închis, desi nu-l doare niciodata capul sau maselele. Obicei care mie îm da o senzatie de claustrofobie. Dar nu ma mai lupt cu morile de vânt.

Mi-am udat florile si rosiile în dimineata asta, pentru ca caldura de pe parcursul noptii nu a lasat nici picatura de umezeala în ghivecele udate din abundenta abia ieri seara la 10. Ar trebui sa fac la fel si cu florile din curtea Enmei, dar ìmi ia mai mult de o jumatate de ora din putinul timp pe care ìl fur pentru mine.

La munca deci, ca munca ìnnobileaza. Si chiar asa e. Dupa o ora de muzica buna, aleasa sa ma trezeasca, sa ma învioreze si sa ma binedispuna, pot sa intru în plictisitoarea rutina de fiecare zi.