Dimineti ...

Dimineata. Ultima în care trebuie sa ma trezesc la 8.30, ca sa o pregatesc pe Marta pentru colegiu, cum îi spun ei, desi este un centru ocupational, unde persoane handicapate mental îsi petrec parte din zi. Centre pentru toate categoriile. Bolnavi de Alzheimer, copii cu probleme de comportament, agresivi, internati de parinti sau de stat, centre de copii minori, unde lucreaza si Enma, cu copii handicapati fizic si mental.

Pâna nu am ajuns în Italia, pentru mine aceste persoane existau doar ìn reportajele sau documentarele difuzate la televizor. Aveam la uzina o femeie de serviciu care avea o fetita marisoara deja, dar nu m-am interesat niciodata prea mult de ea. Colega mea de birou fusese de câteva ori la ei acasa, dar nu în mod deosebit pentru a vedea ce facea fetita. Doar ca ma înduiosa dragostea mamei pentru nefericita creatura. Poate eram superficiala, pentru ca tot ce aducea a boala ma indispunea.

Datorez aceasta aversitate manei mele, care de mica ne-a terorizat cu spitalizarile ei la pshihiatrie, tentative de sinucidere, socuri electrice, crize de isterie. Poate din cauza aceasta niciodata nu am acceptat boala în jurul meu. Refuzam existenta ei, pentru ca nu credeam în ea, nu erau de înteles pentru mine depresiile nervoase.

De când ma stiu , boala o tratam ca pe o stare trecatoare, care poate fi minimalizata prin autosugestie. Îmi spuneam ca daca ma vaicaresc acum, la o migrena usoara, ce am sa fac la durere insuportabila. Deci nu luam medicamente, nici nu prea vizitam doctori.

Au trecut anii. Sunt mai matura acum , nu în mod necesar mai înteleapta. Stiu ca exista bolnavi. Stiu acum ca o depresie este greu de tratat si necesita foarte mult timp si mai ales foarte multa afectiune din partea celor din jur. Stiu ca exista familii care au copii cu malformatii.

M-a mirat de la început modul în care sunt tratati bolnavii si batrânii în Occident. Oare noua ne lipseste în tara compasiunea sau bunatatea?

Merg la magazin, si Marta, cu Sindrom Down, este cea careia i se adreseaza cu un zâmbet deschis vânzatorii. Merg la medici, si acestia se poarta diferit cu ei , handicapatii si batrânii. Si nu numai medicii ci tot personalul sanitar. Au mai multa umanitate în ei strainii decât noi?

M-am schimbat si eu. Deja acasa stateam sa ascult povestile batrânilor, dar ma retrageam involuntar când deja se îmbolnaveau. O faceam din instinct, fara sa-mi dau seama. Sau ma scuzam în sinea mea , ca pentru a ma disculpa, ca am foarte multe pe cap si nu am tot timpul la dispozitie pentru a ma preocupa de toti. Ce usor ne autoîmpacam cu superficialitatea ce ne este caracteristica.
As vrea sa stiu ca m-am schimbat macar un pic.

Ma uit de multe ori la Mircea, sotul meu. Sufera de 15 ani de spondilita anchilozanta. Fusese sportiv la viata lui. Jucase footbal de la vârsta de 11-12 ani. Îi placeau toate sporturile. Practicase tenis da câmp, handbal, schii si bineînteles footbal. Boala i-a rapit toate placerile. Sau poate eu. Poate eu am fost cea care l-a deziluzionat atât de mult, încât el si-a pierdut propria vointa. Sufera în continuare. Nu se plânge niciodata. Îl întreb eu daca are dureri. Ca de obicei, raspunsul este invariabil. Nu trece o secunda fara sa aiba dureri de spate. Dar s-a obisnuit cu durerea, ca a doua natura. Se autosugestioneaza ca nu exista. Îsi gaseste ocupatie, si uita. Oricum nici un tratament medicamentos nu-l ajuta decât pe perioade scurte de timp.

Asa s-a apucat Mircea sa construiasca o casa. Ca sa aiba un tel, si sa uite de boala. Fiecare avem rostul nostru în aceasta întreprindere si acesta este liantul care ne da un scop în viata. Ne-am stabilit un termen de 10-15 ani. Au trecut 11 . Casa, mai are nevoie de multe ore de munca si sacrificii. Dar va fi asa cum el si-a visat-o. Imensa, spatioasa, fara luxuri inutile, cu bun gust proiectata si cu maxima calitate executata de Mircea.

Ca de obicei, eu superficiala, nu am apreciat adevaratele valori. Am mai calcat pe alaturi, razvratindu-ma. De fiecare data...eu, si numai eu. Telurile comune sunt cele care fac sa dureze o casnicie. Nu casa, ci ceea ce reprezinta ea pentru Adrian. Faptul ca nu va trebui sa-si sacrifice viata muncind pentru a-si ridica casa.

Eu,... sper sa ajung sa ma bucur de ea, dar el, Mircea, o adora. Munceste zilnic pe ea, pentru ca mai e mult de lucru pe ea. Înca sunt necesari multi ani de munca prin strainataturi ca sa o terminam. Dar munca noastra nu este în zadar. Si apoi ne da satisfactii enorme, comune.

Seara îmi arata ce a muncit peste zi. Si-mi poarta laptop peste tot ca sa-mi arate. Ce ti-e si cu tehnologia asta! Fac poze cu webcam-ul cu toate coltisoarele casei, cu toate plantele din casa si ma simt ca si acasa. Poate doar ce nu simt mirosul ploii, sau gerul atât de patrunzator de afara.
Dar ele sunt cu grija depozitate în sertarasele sufletului meu.

Poate de asta nici nu vreau sa merg pâna acasa. De frica ca nu as mai putea abandona caminul meu drag.