Ce am vazut eu din Milano

Am terminat în mare curatenia ìn casa Enmei. L-am ìmbracat pe señor Tomas, care se trezeste de obicei la ora prânzului si i-am tinut companie în bucatarie, pâna când s-a plictisit si a cerut sa fie dus în living, la sofaua lui. Am sunat-o pe Doña Carmen, sora dânsului, ca sa o felicitam de onomastica care trecuse ieri, si am facut o baie în piscina comuna, în compania Martei si a celorlati copii din curte.

Pluteam pe apa privind cerul , lasându-mi gândurile în voie. Serile trecute, plutind tot asa, priveam zborul lin al pescarusilor. Ma gândeam :- Doamne ce frumos e. De-as putea si eu sa zbor, sa ma las în voia vàntului si a valurilor. Sa vad marea din alta perspectiva. Nu m-as mai satura sa strabat distantele ìn cautarea altor si altor valuri care sa ma legene.

În apa, formele mele mai mult decât rotunde, îsi pierd conturul. Nu mai am aceea neplacuta senzatie de supraponderala, nu ma mai vad ìn oglinda, sunt ca o pana plutind pe suprafata apei. Nu mai exista vesnica culpabilizare. Sunt eu, celalalt eu. Cea care viseaza, cea care are aceleasi trairi intense ca oricare alta femeie. Ma simt senzuala si ma simt bine cu mine însami. Apa ma îmbratiseaza si-mi alina dorurile. Dar ma trezesc repede la realitate. Visele nu prea îsi au loc ìn viata mea...

... Si asa îmi eliberez mintea de balastul viselor. Si ma concentrez la ziua de azi, la cea de mâine. Nu am timp sa visez. Intru ìn cotidian... Ce mai am de facut, pe cine mai am de servit. Si asa vine seara, si pot sa am timp numai pentru mine. Si pot sa reiau firul povestii.

Deci, ajunsesem la Milano. Hotel,etaj sapte, caldura sufocanta, oboseala, spaima. Urma o zi decisiva. Puteam sau nu, sa trec neobservata într-o gara cu atâtia carabinieri. Aveam timp la dispozitie sa fac un tur al orasului, dar nu-mi permiteam sa mai cheltui si cu lasatul bagajului, si cu mijloace de transport. Si apoi într-o zi torida de vara, numai sa ma plimb nu aveam chef. Asa ca , la fel ca ìn Roma unde petrecusem 12 ore ìntr-o autogara, asa am stat si ìn Milano. În gara.

Deci am predat cheile de la camera de hotel pe la 12 si m-am ìntors ìn gara plina de turisti. Aveam sapte ore si jumatate de asteptat. Mi-am mai cumparat ceva fructe, ceva de baut, tigari. Gara, cu peroane acoperite, era un cuptor ìncins. Copertinele de sticla parca încingeau si mai tare aerul statut. Am fost de cel putin patru ori sa-mi schimb hainele. Cu bagajele dupa mine. De altfel, renuntasem la multe din hainele primite, doar ca sa trec cât mai neobservata. Sa par o turista obisnuita. Desi eram convinsa, ca eu nu aveam dezinvoltura fireasca a acestora.

Nu o data am vazut carabinieri ìnsotind persoane, cu haine mai umile. Am intrat ìn vorba cu turisti. O americanca cu copii, un tânar informatician din Trento. Mai mergeam la toaleta sa ma mai schimb.

În sfârsit, dupa atâtea ore de asteptare, trenul meu a tras pe peron si am urcat. Nu stiam eu ca-mi vor cere la urcarea ìn vagon, pasaportul. Era cei drept vagon de dormit clasa întâi. Cum pe mine Lina m-a platit abia cu o seara ìnainte sa plec, gasisem biletul cel mai scump. Asa ca am urcat. Nu s-au uitat în pasaport. Glumea cu mine conductorul, si nu s-a mai uitat. Dar pentru mine riscul era si mai mare, pentru ca la politia de frontiera luau pasapoartele la verificat. Poate am avut noroc ca era noapte. 14 ore a durat calatoria, sapte opriri, doua frontiere. Nu prea am dormit, parca numaram minutele cu care reuseam sa ma îndepartez de Italia.

Mai trecea o gara, si pe mine nu ma dadeau jos din tren. Ce usurare cànd am trecut frontiera Spaniei. Am mai calatorit vreo trei ore, si în final am ajuns la Barcelona. Fericita. Surprinsa ca gara imediat ce coborau calatorii, era evacuata. Nu ca la Milano. Nimeni nu avea voie sa ramâna pe peroane. Am iesit într-o antesala cu câteva ghisee. Sa-mi cumpar bilet pentru mai departe.
Consultasem mersul trenurilor, si era un tren peste doua ore, altul peste alte doua ore, si asa mai departe. Cer bilet si nu vroia sa-mi dea. Ce întelegeam eu în spaniola. Într-un târziu am înteles ca nu aveau locuri. Ca doar nu se calatoreste ca la noi si în picioare. Ce era sa fac. Voi astepta trenul de sapte seara. Era ora 10 aproximativ.

I-am sunat pe Bimbi si Andrei, care asteptau sa le spun ca am ajuns cu bine. Când le-am spus ca-mi cumparasem bilet si trenul era abia la sapte seara, mi-au spus sa urc asa, fara biletul cu loc si sa fac pe proasta. Eu, cu frica Italiei ìn mine, cu bani putini, cum sa urc? Mi-au zis sa caut o autogara. Usor de zis.

Mi-am luat bagajele, pe care de altfel, nu puteai sa ti le abandonezi pe teritoriul garii, pentru ca asa erau masurile antiteroriste. Mi se parea la vremea aceea inutil. Azi înteleg. Atentatele teroriste.

Deci, cu aceleasi bagaje, mai mult târate, am ajuns la o intersectie mare, unde am vazut chioscuri de ziar, si mai pe italiana, mai pe engleza am spus ce caut. M-au îndrumat si luànd autobusul, am ajuns pe aproape. Am mai mers pret de vreo zece minute, si dupa niste cladiri, am dat de o autogara. M-am uitat la directiile de mers, dar niciuna nu mergea catre Vinaros. Luasem ìn final un al doilea bilet, de data asta la o cursa de autocare, care mergea catre Castellon. Mi-am sunat iar prietenii. Astia, nervosi ca nu stiu sa ma descurc. Deci am urcat într-un autocar care urma sa ma lase la Castellon. La 70 de kilometri de destinatia mea.

Pe drum autocarul avea statii. Asa, am început sa ma rog de sofer, ca eu trebuie sa cobor mai aproape de Vinaros, ba chiar l-am târat cu mine la telefon , sa vorbeasca el cu fiul prietenilor mei, si ìn final, înmuiat a mai facut o alta escala, la area de serviciu Benicarlo. Nu întelegeam eu de ce nu poate sa ma lase ìntr-un oras care era pe traseu dupa parerea mea. Pai noi circulam pe autostrada. Si autocarul meu nu avea oprire programata unde vroiam eu.

În final, i se facuse mila, si m-a lasat la Benicarlo. Am sunat la prieteni si acestia mi-au spus ca vor veni ìndata ce terminau orele de serviciu. M-am asezat si mi-am tras sufletul.

Bimbi si Andrei chiar au venit, dupa vreo o ora. M-au dus acasa la ei, m-am schimbat, nu m-au lasat sa merg direct la spitalul unde era doamna Rosa internata, decât dupa ce am facut o baie în mare. Si mi-am preluat chiar ìn seara aceea serviciul, nu înainte de a-mi suna familia, comunicându-le ca sunt în Spania.