Speranta moare ultima

Nu vreau sa folosesc fraze uzate. Dar este adevarat.
M-am întors profund marcata din prima încercare în Italia. Dupa ce am terminat de povestit ce mi s-a întâmplat, mi-am cautat servici temporal. În zece zile lucram ca vânzatoare într-un non stop central. Magazinul nostru era deja închis pentru ca nu mai mergea deloc. Înainte de a pleca prima data deja lichidaseram aproape tot stocul , platisem furnizorii, asa ca sotulului meu îi ramasese doar sa strânga ultimele noastre utilaje din proprietate. Când m-am întors din Italia spatiul era deja predat la proprietari.
Mi-aduc aminte , ca chiar în saracia din ultimele saptamâni, veneau sacali în controale, si din saracia lucie, mai vroiau si ei un pic. Îmi pare asa de bine ca nu mai am contact cu functionarimea asta atât de corupta. Nu mi-as mai face niciodata un magazin. De atâtea ori afisasem un zâmbet de ìncântare la vederea lor, desi stiam ca mita pe care va trebui sa le-o dau este câstigul familiei mele pe câteva zile. Nu stiu daca si în alte tari exista atâta coruptie ca la noi.

Deci lucram în 20 iunie 2005 la un non stop, întrebând fara jena pe fiecare , daca nu cunoaste pe cineva care sa-mi ofere un loc de munca decent în Italia. Faceam maxim de ture posibile. Nu ma deranjau sâmbetele si duminicile de 16 ore. Trebuia sa câstig maxim posibil în conditiile date.

Asa am întâlnit persoane care-mi dadusera sperante. Pe la mijlocul lui august venisera si vechii mei prieteni acasa din Spania. Nu-mi promiteau de lucru, dar aveam un loc unde sa-mi pot pune capul jos la ei în casa. Deja aveam rezervarea facuta la un autocar pe 9 septembrie când am dat de o alta prietena care-mi daduse sperante. Urma sa dau un comision de 500 de euro din primele salarii, daca-mi vor gasi de lucru.

Din senin, a aparut într-o zi o persoana, spunând ca vine din partea prietenei mele, întrebând daca mai vreau sa plec. Am spus ca în clipa aceea chiar.
În doua zile eram din nou într-un microbus , calatorind spre Citta della Pieve. renuntasem la rezervarea catre Spania, unde nu ma astepta nimic sigur. Alesesem un loc de munca sigur.

Am ajuns în casa unei familii din Ponticeli, lânga Citta della Pieve.
Trebuia sa ma ocup de o femeie poliomelitica, Rita, de vrea 90 kg, sa dorm cu ea în aceeasi camera, sa-i pun galeata sub scaunul cu rotile sa-si faca necesitatile, sa o spal zilnic, sa o târasc la dus, sa fac mâncarea si curatenia ìntr-o casa cu 2 nivele, dar mai ales suportând crizele de isterie ale celeilalte,Mirela, patroana.

S-au comportat foarte bine cu mine, dar rugasem deja fetele, ca în caz ca apare ceva mai decent sa ma schimbe. Asa a si fost. A aparut loc în alta casa, cu un salariu cu o suta de euro mai mare, dar avantajul era ca urma sa am camera mea, sa locuiesc singura cu batrânica, care avea 91 de ani si familia era normala.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec peste doua zile...
Simtea ea ca voi pleca, pentru ca stia ca era insuportabila. Îmi cumparase în doua luni de toate : chiloti, pijamale, sutien, pulovere, cizme de piele. Biata, dar ma înnebunea cu urletele ei.

Casa în care locuiam era un duplex. Jumatate era a ei si fusese a parintilor ei, cealalta a celor doi frati. Unul dintre frati o facea zilnic puta, si asta tipând la ferestre îi raspundea ca fiicele ei erau.
Asta, pentru ca la noi la masa venea si amantul Mirelei, daca se putea chema asa pentru ca Mirela avea un corp asa de hidos, încât mi-era greu de imaginat asa ceva.
Giovanni, era un frumusel care fusese ofiter în marina. Dar sigur era dus cu pluta, pentru ca Mirela era singurul prieten pe care-l avea.
Dealtfel cred ca era mai degraba un flirt innocent între ei. Sotul Mirelei era un fost betiv, venit ìn casa, asa ca nu avea nici un cuvânt. Abia umbla, cadea foarte des pentru ca avea genunchii operati. Cobora dimineata, mânca si apoi pleca sa se aseze pe o banca. Nu vorbea cu aproape nimeni.
Giovanni ne ducea, pe mine si pe Mirela peste tot. Mergeam asa de des la spital, pentru ca Mirela suferea pe lânga diabet si de ipohondrie. Cum întelegeam tot ce ziceau medicii ,stiam ca se preface. De fiecare când ne întorceam, spunea ca medicii îi dadusera putine sperante. Era un circ în toata regula. În cele doua luni petrecute acolo, am crezut ca-mi pierd mintile.

Asa ca am anuntat-o pe Mirela ca urma sa plec....
Îsi dadea în carti în fiecare zi , asa ca simtind din timp, îmi tot spunea ca voi pleca. Dealtfel, nu avusesera niciodata o femeie în casa. Era o lenesa proasta, avusese femei, pe care le platea cu ora, care-i faceau mâncarea, si o ajutasera cu Rita.

Pe Rita o luasera din interes. Era verisoara cu ei , locuise într-un orasel la câtiva kilometri. Avusese o casa superba, dar handicapata cum era, încapuse pe mâna unor românasi de ai nostri, care abuzau de ea, fusese arsa cu tigara, chiar si la organele genitale, îi ipotecasera casa, si îi luasera aproape toti banii.
Verisorii crezând ca vor avea de câstigat si ei ceva de pe urma ei, si ceva tot mai ramasese dupa vânzarea casei, luasera tutela ei. Ar fi multe de povestit. Fusese frumoasa Rita, si avea niste ochi, albastrii superbi. Boala ei se agravase dupa împlinirea a 18 ani. Dar parintii fusesera bogati. Asa ca ea nu a prea suferit pâna când a dat de românasii nostrii. Ajungi sa cunosti atatea povesti de viata, încât la un moment dat, viata ta pare un vis frumos, pe lânga celelalte.

Revenind la cele spuse mai înainte, stiu numai ca în cele doua luni reusisem sa curat destul de bine casa. La fereastra din bucatarie avea o perdea de paianjeni de jumatate de metru. Cred ca nu fusese curatat geamul de 20 de ani. Si traiau în bucatarie, ca punct central al casei. Mobile superbe puse într-o casa murdara.

Asa ca, am anuntat-o ca urma sa plec cu adevarat în doua zile...
M-au platit si mi-au spus sa plec în chiar momentul acela, fara sa astepte sa treaca cele doua zile. Am lasat acolo parte din lucrurile ce mi le cumparase, mai putin cele intime, deja folosite. Practic m-au dat afara pe usa.

Si am plecat târandu-mi geanta catre sosea. Venea sotul unei prietene sa ma duca la Po Bandino.
Dar asta e o noua poveste.