De ale mele gànduri

Scriu si ascult muzica. Ca un fel de suport tehnic, de fundal. Habibi, muzica araba. Ma învioreaza si ma binedispune. E un amestec de muzica araba si flamenco spaniol. Ca si când la noi, s-ar suprapune un csàrdas cu o sàrba. Si nu ar face nota distonanta, nu mi-ar zgâria auzul, desi niciuna nu ma entuziasmeaza. Nu am preferinte. Cum s-ar spune explorez cu toate simturile mele tainele necunoscutului.

Nu am caderi în tristeti profunde si nici momente de exaltare. Pentru ca-mi impun ca nu exista. Nu exista si punct. Traiesc clipa, ca un voyeurist neinvitat. Ma intereseaza tot si nu prea. Trec pe strazi si vad secvente, frânturi de imagini. Chipuri, claddiri, sentimente, ignoranta. Dar nu judec, pentru ca aparentele sunt înselatoare. Nu privesc cu superioritate nici o creatura, pentru ca stiu ca dincolo de aparente este o poveste.

Ca si a mea. Cine ma cunoaste? Se uita la mine? Noteaza cineva prezenta mea, persoana mea, dincolo de aparenta unei figuri comune, poate chiar inexpresive?

De multe ori ma privesc în oglinda în cautarea unui licar de inteligenta în privirea mea. Si nu gasesc nimic care sa reflecte trairile mele interioare. Sau poate ca acestea nu m-au marcat niciodata. Persoane inferioare capacitatii mele de patrundere în esenta lucrurilor, au de multe ori o fatà mai sugestiva. Eu, grasuta gânditoare. Parca as fi bucalata din Minti criminale, petrecându-si viata în fata computerului. Nu ca as avea priceperea sau cunostiintele ei... dar noul nu ma sperie, poate pentru ca asa au hotarât astrele la nasterea mea. Îmi amintesc, ca în saracia noastra din copilaria atât de îndepartata, citeam în baie magazin istoric, almanahuri de orice fel, cumparate de chiriasa noastra, Aurica, inginera economista, prea devreme decedata.
Am avut noroc cu ea, pentru ca mi-a îndrumat pasii în copilarie, fara sa simt. Mare noroc.

Nu ma împrietenesc cu nimeni, pentru ca nu-mi place sa fiu inoportuna. Si nici sa deranjez sau sa fiu deranjata. Traiesc ca un soarece de biblioteca, închisa în lumea mea, cu miile de lucrusoare care trebuie descoperite si oferite spre devorare aviditatii mele. Setea de cunoastere. Dintotdeauna. Citesc, dar nu romane. Carti de istorie, manuale scolare, poezii, sau frânturi din ele, ceva despre arta, ceva despre utilizarea motoarelor de cautare internet, mai adaug câte un instrument de traducere, sau câte un dictionar nou la Mozilla firefox.

Stiu câte putin si nu ma plictisesc niciodata. Ma reinventez de fiecare data. Nu pot sa stau la plaja. pentru ca am impresia ca este timp pierdut pe veci inutil. Povestesc 10 minute cu fiecare, nu ma opresc mai mult decât în rare ocazii. Când interlocutorul este o persoana deosebita. Atunci, ne pierdem în lungi conversatii, pe care le întrerup pentru a nu fi obositoare prezenta mea. Dar ies rar din carapacea mea.

Pentru medic, pentru familia lui, incluzând prietenele ucrainene ale Irinei. Pentru Karina, fiica lui señor Tomas si pentru Ramon, sotul ei când vin pentru o zi de la Valencia. Cu ei da. Am despre ce sa vorbesc. Amândoi au studiat, sunt niste fosti rebeli, cu Harley Davidsonuri în garaj, nefolosit acum de când au devenit parinti. Ramon, o figura, cum se spune aici : no tiene pelos en la lingua- cam : - ce mi-e în gura si-n capusa, de la noi.

Ne contrazicem de fiecare data, dar asta nu schimba cu nimic relatia noastra bazata pe respectul reciproc, venit din recunoasterea capacitatii intelectuale a celuilalt. Ramon este vesnic plin de sine. Zicea o data despre emigrantii latino americani: - culmea, dupa ce le-am cotropit pamânturile, le-am violat femeile si le-am luat toate bogatiile, vin aici si sunt atât de multumiti ca pot sa curete strazile si wc-urile noastre.

Câta dreptate are. Asa si noi, nu latinii europei?.

I-am replicat ca munca niciodata nu poate fi degradanta, saracia, lipsa unei pâini pentru copilul tau însa da. Nu e om rau, dar nu cunoaste disperarea pe viu cum s-ar spune, a emigrantului.

Ei, crescuti în belsug nu cunosc alta forma de viata sau nu pot concepe, chiar daca sunt cititi. De fapt prea putini din jurul meu. Sau cei care au cunoscut lipsurile, au uitat de ele. Eliminându-le ca pe un balast incomod.

De asta nu-mi fac prieteni. Ma oboseste superficialitatea. Ma obosesteste propria-mi superficialitate.