Calatorind spre Spania

Nu aveam de gând sa scriu astazi, pentru ca sunt prea revoltata pe prostia unora. Si ca de obicei trebuie sa înghit, sa-mi musc limba sa nu spun cu voce tare ce gândesc. Am facut-o de atâtea ori în viata mea , ca am ajuns probabil sa am limba plina de cicatrici.
De asta ajunge omul sa tot vorbeasca în sine, si sa nu-l lase gândurile în pace. Ignoranta bat-o vina

Îmi pun castile si dau drumul la muzica. Nothing else matters - Metallica, e buna ca sa ma aduca la gânduri mai bune. Ma inalt pe deasupra tuturor vulgaritatilor din jurul meu. Si ajung din nou ìn Italia.

Am avut norocul sa cunosc si persoane de o bunatate si daruire de sine extraordinare. Cristina Palmieri, profesoara de limba si literatura italiana la o scoala din Citta della Pieve. Ce suflet avea femeia asta. Avea cam aceiasi vârsta cu mine. Înalta si slaba, frumoasa dar prea timida.

Divortata, cu o fata studenta la Perugia, frate profesor universitar tot la Perugia, si o mama foarte bolnava, pe care o îngrijea cea mai buna prietena a mea. Locuia în Moiano, la vreo trei kilometri de Pò Bandino. Mama , bolnava de osteoporoza, suferea cumplit. Avea toate extremitatile deformate de boala, o umbra. Cristina traia numai pentru mama ei. Ibi, prietena mea nu trebuia sa faca totul singura. Cristina era si ea prezenta.

Între orele de la scoala, ore gratuite date tuturor emigrantilor care aveau nevoie, voluntariat la Crucea Rosie, ea mai avea putere sa dea o mâna de ajutor si la îngrijirea mamei sale, desi platea o persoana ca sa faca asta.

O aducea de multe ori pe Ibi la mine, când aceasta nu mai rezista psihic, la ore de seara, numai ca sa fie bine. Revenea dupa o ora, timp în care Ibi îsi mai revenea. Buna mai era. Si eu m-am ìnteles bine cu ea. Îmi daduse chiar carti de gramatica ,special editate, pentru noi emigrantii.
Îi facuse toate documentele lui Ibi. Chiar contract de munca.

Nu mai eram acolo când murise mama ei, nici Ibi nu era, pentru ca tocmai plecase într-o vacanta de zece zile, acasa. la nunta feciorului ei, mi se pare. Chiar daca murise mama ei, nu a abandonat-o pe Ibi. I-a terminat actele si i-a gasit un loc de munca chiar mai bun decât avuse la ea.

Cine nu a trait ca noi nu va ìntelege, ca sunt momente în care nu mai suporti stresul. Boala si suferinta îsi pun amprenta si pe tine, cel care traiesti 24 de ore în preajma ei. Plus ca noi mai aveam si propriile noastre motive sa fim triste si deznadajduite. Deci venea Ibi la mine sa se descarce. O cunosteam de acasa. destul de vag, ne stiam, ne vorbeam. Nu stiam mare lucru despre ea pentru ca nu fusesem decât cunostiinte, nu prietene.

Stau de multe ori si ma gândesc la cuvântul amiga în spaniola, amico în italiana. Ei înteleg prieteni, dar la noi sunt doua expresii total diferite.

Amic, care pentru mine este doar o cunostiinta cu care te cunosti , dar nu împarti confidente si prieten, care este alaturi de tine, la nevoie.

Deci Ibi ajunsese sa fie prietena mea, si chiar daca uneori ne-am mai suparat, va ramâne pentru mine o persoana, care la nevoie este alaturi de mine. Deci, de ea mi-a parut rau ca ma despart, când am plecat.

Cu ea m-am tot sfatuit cum sa fac sa ajung în Spania. Rugasem pe prietenii mei, Bimbi si Andrei sa-mi faca o invitatie si sa mi-o trimita prin fax, ca sa pot avea o minima sansa sa nu ma retina carabinierii ìn cazul în care m-ar fi legitimat pe drum.

Am plâns, stiind ca va trece mult timp fara sa ne mai vedem. Ne-am cerut iertare pentru cuvintele pe care ni le-am spus la suparare.

Cum spuneam, pasaportul meu nu era în regula. Fiind noi, românii, înca extracomunitari, eram doar o clandestina. Nu puteam sa calatoresc cu avion, si nici cu autocarul nu am avut curaj, gândind eu ca îmi vor cere pasaportul la cumpararea biletului, si asa si era. Deci m-am dus la gara din Chiusi si am cerut bilet pentru a doua zi catre Barcelona. Nu mi-au pus nici o piedica, mi-au dat bilet cu schimbare la Milano. Pe a doua zi la ora 13, mi se pare. Costa o avere pentru mine, care bani aveam putini.

Lina ma platise abia ìn ultima seara, când dupa vreo patru- cinci zile de cautare, gasise în sfârsit o înlocuitoare pentru mine, pe care trebuia sa o si instruiesc cu regulile casei. Biata moldoveanca, ce speriata era , si ce greata avea. Niciuna nu ne închipuim la prima iesire calvarul ce ne asteapta.

Deci eu urma sa plec a doua zi, pe la ora prânzului. Nu era cine sa ma duca, asa ca au facut-o rudele noii venite, bucurosi ca îi gasisera loc de munca. Doar nu putea sa ma conduca Lina. Si abia cu o saptamâna în urma nu m-ar fi dat pentru niciuna la schimb.

Dar asta e, fiecare vede numai interesele lui. Si eu la fel. Trebuia sa plec, sa fiu cum se zice deschizatoare de drumuri pentru copilul meu. Nu puteam sa-mi las puiul sa plece singur în alta tara. Eu sa fiu în Italia, si el sa plece singur catre Spania, pentru ca deja rabdare nu mai avea.

Îmi cumparasem deci bilet cu schimbare la Milano. Biletul fusese 330 de euro si eu mai aveam cam 100 în plus la mine. Ajunsa la statia de tren, am avut parte de o ultima surpriza placuta. Dintr-un tren care venea dinspre Sienna, a coborât Vittoria, o domnisoara din vecini, cu care ma întelesesem foarte bine, si care fara sa-i cer, a ramas cu mine pâna la venirea trenului meu, care deja avea ìntârziere cam 45 de minute. Chiar îmi facuse surpriza de a-mi scrie càteva rânduri, pe care urma sa le citesc în timpul calatoriei. Atmosfera era tensionata. Îmi venea sa plâng, si nu vroiam. Îmi venea sa ramân , dar nu mai aveam unde.

Si trenul avea deja întârziere ... Eu trebuia sa schimb trenul în Milano, si aveam doar 55 de minute diferenta între un tren si altul. Deci nu începea sub cele mai bune auspicii noua mea aventura. Ai mei , acasa nu stiau nimic. Nu spusesem nimanui ce intentionam sa fac. Nu vroiam sa stea cu sufletul la gura. Oricum aveam sa aflam în curând statia de destinatie. Putea sa fie Spania, sau cum am mai spus, foarte usor putea sa fie Romània. Zilnic erau expulzati atatia emigranti din Italia si din Franta. Doar aratau atatea documentare cu noi, imigrantii prinsi ìn trenurile spre Franta.

Eu luasem decizia sa încerc marea cu degetul. Deci îmi începusem deja calatoria. Trenul ìn loc sa recupereze întârzierea, a mai facut câteva minute în plus. Ce stiam eu ca în Italia trenurile au cel putin o ora ìntârziere. Dar trebuia sa stie cel care-mi daduse biletele la ghiseul din Chiusi. Nu-mi spusese nimic.

Calatoria a durat vreo cinci ore, infernale pentru mine. Când mai aveam vreo jumatate de ora pâna la Milano, panicata, am ìndraznit sa vorbesc cu seful de tren, sa vad ce posibilitati am.

I-am aratat biletul spre Barcelona, si incredibil, acesta s-a pus în contact cu gara din Milano, pentru a retine trenul ìn statie pentru mine, o calatoare anonima. Am ajuns în gara Milano la 20.05. Trenul catre Barcelona tocmai iesea, si dealtfel era pe o linie la destula departare de a mea.

Fusesem din timp informati de pe ce linie pleca, si seful de tren ma instruise pe unde sa o iau. Fugeam dar nu mai avea ce prinde. Asteptase 5 minute si plecase. Era un tren international.

M-am asezat pe o banca. Nu mai aveam putere nici sa plâng. Analizam. Ce puteam sa fac? Bani, putini. Unde sa merg sa cumpar un alt bilet cu 100 de euro. M-am învârtit vreo o ora pâna am vazut la un moment dat - Atenzzione al cliente- mi se pare. Mi-am luat inima în dinti si m-am pus la rând. Carabinierii misunau peste tot.

Mi-a venit rândul si am spus ce mi s-a întâmplat, umila si speriata... Pentru ei eram un client oarecare. M-au dat pe mâna unei domnisoare. A facut proces verbal de constatare. Nu era vina mea ca pierdusem trenul. Aveau ora la care intrase trenul în Milano si ora la care plecase celalalt înspre Barcelona. Nu stiam la ce sa ma astept. Intr-un birou de functionari în strainatate, mai ales în Italia de Nord , te astepti la orice. Nu agreaza cei din Nord nici pe conationalii lor din centru, ce sa mai vorbim de cei din Sud. Stiam de la vecinii din Pò Bandino, care lucrasera în Nord, si fusesera toata viata discriminati. La pensie se întorsesera acasa, la Pò Bandino.

Domnisoara, draguta mi-a oferit bilet de tren catre Barcelona, la alte ore, sau pe alte rute, dar toate aveau schimbari. Una sau chiar doua. Mintea mea analiza. Stiam ca am mai putine sanse de reusita daca, cobor în gari, pentru ca erau doua frontiere de trecut. Si asta însemna ca pe lânga politia obisnuita, mai era si cea de frontiera, deci mai multe riscuri.

Mi-a propus si obtiunea de a-mi da un bilet la acelasi tren international, direct, dar pe a doua zi, la aceiasi ora. Ma gândeam cu groaza la ce voi face 23 de ore în Milano, fara bani de hotel. Si mai ales noaptea, ca deja trecuse de 9 seara. Spre surprinderea mea,tot ea, adica caile ferate italiene, mi-au retinut camera la un hotel apropiat, pe cheltuiala lor. Rasuflasem usurata. Pe moment situatia era oarecum rezolvata.

Mi-au aratat pe unde sa o iau, si am plecat la hotel, cu hârtiile primite de la domnisoara din gara. Ajunsa la hotel, care era foarte aproape de gara, m-au cazat într-o camera cu fereastra spre curtea interioara. Pe drumul spre hotel, am sunat de la un telefon public ìn Spania si la prietenele din Italia sa le spun ca înca sunt tot pe teritoriu italian.... nu aveam telefon mobil, nici atât nu au vrut sa-mi dea Lina si Faenzo, telefonul acela vechi cu cartela. În Italia nu poti , tu un strain sa-ti cumperi o cartela cu numar, ca la noi, si eu telefon mobil nu-mi luasem cu mine din tara...

Dar viata merge înainte, ne spunem noi a paguba, la fel si calatoria mea...