Peisaj din Calella

 O debara uriasa nu este cel mai confortabil loc pentru a petrece ore si ore mâzgalind pe hârtie de ambalaj.Mi-am petrecut cam 5 ore în fata acestei planse. Trebuie sa ma opresc. Am nevoie de lacul fixativ. Se desprinde creta de pe plansa. Pâna marti... o lasam balta.

Dupa trei sedinte de desen

Un nou început

Povestea ultimei luni este lunga si prea încarcata de frustrare si ranchiuna. Trebuia o schimbare în viata mea si poate ca toate s-au întâmplat pentru ca trebuia sa se întâmple. As putea sa spun ca numai momemtul prezent conteaza dar nu pot sa o fac. Sona fatta a pezzi. Caut bucati din puzzle ce-mi poarta culorile. Poate într-o zi voi reusi sa recompun un întreg si voi fi mirata ca nu seamana cu cel stiut. Viata mi-a mai dat o lectie dura si acum conteaza doar daca am tras ceva învataminte care sa ma ajute pe viitor. Deocamdata multumesc ceasului bun. Prietenii nu sunt prieteni decât la bine. Unii, carora le-ai cam întors spatele se dovedesc mai dornici sa te ajute decât altii carora le-ai sters dosul ani de zile. Învat sa nu simt nimic. Sa nu ma daruiesc si sa nu cer nimic de la viata. M-am simtit pierduta pret de câteva zile. Sansa mi-a surâs din nou si dupa abia câteva zile aveam speranta unui nou loc de munca, în conditii mult mai bune în buricul Barcelonei. Mai putini bani dar si foarte multe alte avantaje. Doua dupa mese libere pe saptâmâna plus cât am eu nevoie ca sa-mi satur setea de nou. Ore de desen si pictura gratis, nu în zilele mele libere, sub îndrumarea unui adevarat profesor.

Rezultatele celor doua cu doua ore petrecute în studio. Fiecare minut este un câstig imens pentru mine. Unele vise ti se împlinesc iara altele care nu le-ai visat dar ti s-au întâmplat sunt pe cale sa se disipe. Amor de lejos es amor de tontos. Te doare pe zi ce trece mai putin ca ai pierdut ceva ce parea a fi iubire. O iluzie a ceea ce ar fi putut sa fie si niciodata nu a ajuns sa fie. Din prea multa superficialitate. Înca nu s-a terminat. Mai avem nevoie sa ne auzim, sa ne vedem, sa ne simtim, Un timp. Mai apoi se va raci aceasta falsa relatie si vom merge fiecare pe drumurile noastre. Îmi ramâne memoria carnii, a simturilor, sunete si refrene care înca mai aduc câteva lacrimi în coltul ochilor. Totul este trecator în viata. Acum am din nou sansa, nepretuita de a ma reinventa. Si nu am sa las sa treaca pe lânga mine aceasta oportunitate.

Desene facute în spital

Patetic....magarusul..

Acelasi desen, acelasi pescarus în cautarea culorilor

Obisnuiesc sa evadez duminicile pe la ora asta din casa. Cu sau fara Enma. E soare, cald si ar fi tentant. Poate îmi voi da chiar niste suturi în fund sa ies sa vad marea si pescarusii. Dar sunt în transa. Ascult Vangelis la nesfârsit. Cucerirea Paradisului. Muzica ma poarta peste màri în zbor. Din înaltul cerului cobor în picaj peste luciul apei. Sunt un pescarus în cautare de hrana. Doar ca hrana mea sunt culorile. Am sa ma umplu de ele si am sa las sa iasa culorile curcubeului din toti porii mei. Pret de o clipa am sa luminez vietile anoste ale celor din jur. Mai apoi am sa dispar si nu vor sti ce a fost. Nu vor auzi nici muzica celesta, nici trâmbitele raiului, nici urletele infernului. Îsi vor continua linistiti masa de prânz simtind doar o usor fàlfàit de aripi. Voi fi ars pâna cànd vor ridica ochii spre albastrul senin al cerului. O pana va ateriza pe o terasa. Vântul o va purta prin praful caldarâmului. Va ateriza în camera mea, asa cum a aterizat aceasta pana pe masa mea de birou. Si atunci am sa ma întrupez din nou. Voi calca abia simtit prin casa pâna când carnea mea va prinde consistenta. Voi renaste poate mai înteleapta. Poate nu voi mai cauta în zadar pacea launtrica. Poate voi renaste fara tainice dorinte. Poate nu voi mai sti zbura. Voi fi doar un gând rebel...

Altadata am sa aleg imagini fara ... copaci si frunze

Casa am desenat-o în câteva minute... dar cu frunzele.... mi-am consumat un pix ceramic.
Va spune Lucy, chinezoaica - zetentata zinco sentimos- no e mucho!

Casa rural Can Xai ( Garotxa) schita dupa Rafael Pujals

Acest desen am încercat sa-l imit astazi. Apartine lui Rafael Pujals, artist acuarelist din Barcelona. Va invit sa dati o ocheada pe blogurile lor si sa admirati ceea ce fac. Sper sa ajung sa-i vad odata la munca, prin vreun colt al Barcelonei.

Enma si señor, prin ochii de la mâna mea...

Enma si señor Tomas, vara trecuta... Eu , cu aparatul de fotografiat...

Fiind astazi o zi cetoasa, nu mi-am ales culori. Asa ca mi-am lasat mâna sa traga linii. Poate în felul acesta, concentrându-ma sa vad ceea ce era de vazut, nu am mai conversat cu celalalt eu care nu-mi da pace... Daca am sa desenez destul, poate mâna mea va desena ceea ce vreau eu. Deocamdata face ce vrea ea. O fi ceva bai cu transmiterea informatiilor catre si de la creier pentru ca nu-mi iese cum vreau eu...

Casa Sehnorial, schita dupa Julio Rodriquez

De câteva zile ma uit la acest desen al lui Villager, un talentat acuarelist portughez. Si cum obsesiile mele sunt de obicei mai puternice decât vointa mea, am încercat sa-l copiez. Asta pentru ca mie îmi lipseste viziunea. Sunt începatoare în ale desenului. L-am avertizat de altfel ca am sa-i copiez schita. Nu m-am aventurat sa-i pun culoare, de frica sa nu-l stric.
Cum colile mele antice, gasite în casa, sunt mai mari decât scanerul, fac doua copii din directii diferite. Mi-a luat pret de o ora sa fac acest desen. Pe vremuri, putin cei drept am facut desen tehnic la liceul de constructii. Poate daca as fi avut curaj sa ma înscriu la arhitectura, as fi facut fata. Dar avem întotdeauna aceea teama de insucces, care ne frânge aripile... Dar mai bine mai târziu, decât niciodata...