Nu aveam de gând sa mai scriu nimic astazi, dar pentru ca-mi promisesem sa scriu de fiecare data când ceva e demn de pastrat în sertarele ascunse ale sufletului, m-am razgândit.
Am petrecut azi vreo doua ore în compania unei persoane deosebite. Doña Amparo Vea Ballester, mama medicului. Frumoasa femeie, educata, stilata, buna la suflet. Catalana prin adoptie
Locuieste de o viata acolo, la Barcelona, si pe drept cuvânt se considera catalana. La început nu întelegeam eu cei cu atâta mândrie în ei. Si señor Tomas îmi spunea cu mândrie ca e catalan, si mi se parea mie ciudat cum sa fii catalan, daca parintii tai sunt de la Rioja, mama, si de la Pamplona tatal. Cei drept se nascuse señor la Barcelona, dar de mic copil se mutasera la Benicarlo, mai apoi Vinaros.
Încetul cu încetul se contureaza în mine notiunea. Toti care au trait în Cataluña, au fost de aceiasi parere. Sunt oameni de cuvânt catalanii. Iar cei din comunitatea valenciana sunt oameni în care e mai bine sa nu ai încredere. Invariabil. Toti mi-au spus acelasi lucru.
Deci azi, draguta doamna a trecut pe la noi, sa-mi înapoieze cutiile de lapte cerute, noaptea trecuta. Sefii mei nu se mai sperie când vad un barbat iesind de la noi din casa. Stiu ca e medicul care a trecut pe la mine. Si asa ne-am asezat la povesti. Nimic nu-l încânta mai tare pe señor decât compania ocazionala a unor catalani.
Pe drept cuvânt, sunt persoane deosebite. De palabra de onor, cum zic ei. Pornind de la aceste premise, mi-a explicat doamna, ca raposatul ei tata niciodata în viata nu a vrut sa semneze vreun act. Zicea ca e jignit în onoarea lui daca cineva nu se încrede în cuvântul lui. Si asa fusese pâna la moartea lui, desi ca sa faca o concesie avocatului domniei sale semnase o procura pe numele fiicei, doamna Amparo, pentru ca aceasta sa semneze de fiecare data când situatiile o impuneau.
Avusese o firma import export, de legume, celebrele alcachofas (anghinare). Ce o sa-mi lipseasca când voi parasi tara aceasta. Probabil am sa încerc sa le cultiv, pentru ca am vazut în Italia ca traiau plantele de pe un an pe altul, si acolo unde am locuit eu erau si câteva zile geroase.
Spunea doamna ca a trebuit sa renunte stimatul ei tata la furnizorii din comunitatea valentiana pentru ca nu-si onorau contractele. Câta încântare la señor sa auda din gura unei doamne ca valentienii sunt mei prejos de catalani.
Deci , doamna Amparo, o doamna maruntica, înca foarte atragatoare la cei saptezeci si ceva de ani, care nu se vad la cei de aici. Fericita mama a doi copii care terminasera medicina, si a mezinei , avocat la presedentia guvernului Cataluniei, la vicepresedintele acestuia. Persoane decente, modeste, care niciodata nu m-au facut sa simt vreo diferenta între noi. Când l-am cunoscut pe medic, acum doi ani îmi pare, deja eram eu surprinsa de calitatea lui umana. Când ma prezentase sotiei, Irina, i-a spus asa : << -stii cariño, Giulia e unguroaica, o minoritate din nordul României->> o persoana de caracter medicul. Sociabil si jovial. Nu exista prejudecati la el, ar face orice pentru cei din jur. Medic din vocatie si nu pentru titulatura. De la ìnceput mi-a cerut sa-l tutuiesc, desi eu nici azi, ca prietenia noastra s-a cimentat si a trecut de barierele unei simple amicitii, nu pot sa-i spun decât medico. Si am sa-l stimez câte zile voi avea. Anul trecut , parintii mei care calatoreau cu autocarul au avut un incident neplacut în Italia. Tata, bolnav de astm si cu tensiune mare, facuse o criza, pe drum, aproape de Venetia. Calatoria prea lunga, oboseala, mai o bere bauta cu nesat, indispensabila pentru maramuresenii nostrii din generatia veche, nu-i asa, l-au doborât. A cazut tatal meu, la oprirea în Cesalto, pe autostrada din apropierea Venetiei, si-a pierdut cunostiinta si noroc ca reprezentantul local al agentiei Saiz tour,cu care calatoresc toti din familia mea, era de fata si a chemat de urgenta ambulanta. Biata mama, speriata, într-o tara straina, fara bani fara bagaje, cu tata care era reanimat. Mare spaima am tras eu când vazând ca nu coboara din autocar, mi s-a spus ca nu au reusit sa ma anunte de cele întâmplate pentru ca nu raspundeam la mobil. Ei formau numarul gresit, un 2 în loc de un sapte la sfàrsitul numârului meu. Nu stiu câte telefoane am dat în prima ora dupa aflarea vestii.Am sunat la birourile din tara si din Barcelona de unde m-au informat de orasul unde fusese dus tata. Stiam doar ca nu a murit. Stiam ca nu aveau nici un ban, nici un rand de haine de schimb, pentru ca bagajele lor ajunsesera la mine. Si stiam ca eu nu ma pot misca. Enma chiar în ziua aceea, la o ora dupa aflarea vestilor urma sa plece în Franta.
Enma nu stia cum sa ma ajute. Am sunat la agentie în Barcelona, deci catalana agentia, stiau de incident, mi-au dat numarul reprezentantului din Cesalto, care-l însotise pe tata cu ambulanta. Nu stia decât ca nu murise si ca urma sa treaca pe la spital în dupa-amiaza respectiva. Numele spitalului nu-l stia.
Acestea se întâmplau la aproximativ 20 de ore dupa ce tata îsi pierduse cunostiinta. Atâta face autocarul de la Cesalto pâna la noi.
M-am pus sa caut pe internet. Pâna am explicat pe italiana, pe care nu o mai vorbeam perfect ce cautam si m-au îndrumat de la un spital la altul, au mai trecut vreo doua ore. În final, la un spital mi-au spus ca au un pacient cu numele respectiv, si mi-au dat-o pe draga de mama.
Aceasta, fara sa stie o boaba italiana era atât de speriata ca tata poate muri. Nu avea bani de mâncare, nici haine si se odihnea saraca pe un fotoliu în salon cu tata. Umila si nestiutoare mama mea. Am vorbit cu medicul de salon care m-a asigurat ca tata scapa, are o pneumonie, probabil de dinainte de a se porni la drum si ca nu au de gànd sa-l lase cel putin o saptamâna sa reia calatoria. I-am promis ca în chiar ziua aceea îi voi trimite bani si haine. Am luat legatura cu agentul, si l-am rugat sa cumpere câte ceva din strictul necesar si sa preia banii a doua zi de la autocarul care mergea dinspre noi. Deci am apelat la fiul lui señor Tomas care m-a dus pentru a doua oara la statia de serviciu Benicarlo, si am trimis haine, bani si cele necesare. Firma de catalani, cu soferi români cei drept, dar nucleul firmei conteaza.
Datorez mii de multumiri medicilor care l-au salvat pe tata, infirmierelor care au tratat-o pe mama foarte frumos, îi dadeau de mâncare ratii duble lui tata, ca sa aiba si mama. Agentului, un tânar pe nume Claudiu, care a facut aproape zilnic drumul de câtiva kilometrii de la Cesalto la san Donà de Piave, la spital, care a rezolvat toata hârtogaria, si a fost destula, si care i-a preluat de la spital si i-a urcat gratuit în autocar pentru a-si putea continua drumul spre mine.
Si chiar ca am avut parte de hârtogarii. Parintii mei luasera din greseala asigurarile expirate din tara. Sotul meu fusese la CASS Maramures sa-mi cerea documentele necesare ìn caz de spitalizare pe teritoriul UE, formularul 106, prin care statul român se angaja sa suporte cheltuielile de spitalizare accidentale, survenite în timpul unei calatorii. Am vorbit atâta la telefon în zilele acelea , în tara, în Italia zi si noapte, ca sa rezolv problemele, ca ma stiau toate infirmierele. Ziceau : spanioloaica îi cauta pe români. Au fost ireprosabil tratati parintii mei.
Am facut aceasta divagatie pentru a arata caracterul extraordinar al lui medico, Josep Ignasi Gelabert Vea, care seara de seara a venit sa se intereseze de starea parintilor mei, români amarâti si umili, si care s-a pus în contact cu colegul italian, cu care nu se cunostea, cerându-i în italiana informatii si recomandari de tratament, pentru tatal meu. Si asa, doi medici, unul italian unul catalan mi-au salvat tatal care si azi se bucura de viata. Mama si astazi spune ca numai cura intensiva din acel spital îl tine pe tata în viata, ca niciodata în acesti ultimi ani de boala ai lui tata, chiar spitalizat fiind în tara, nu a fost asa de bine tratat. Înclin sa cred ca exagereaza, ca de obicei. Cert e ca i-au facut atâtea investigatii într-o saptamâna cât la noi în sapte - opt ani.
Si l-a tratat medicul pe tata în luna si jumatate cât au stat aici. Si ma întreaba de fiecare data cum o duce cu sanatatea toata familia mea, cu mic cu mare.
Deci ajung din nou la Doña Amparo, pentru ca despre medic am sa am ocazia sa mai scriu. Sunt atâtea de spus despre el.
Deci, buna doamna, am cunoscut-o acum vreo doi ani. O felicitasem pentru calitatea umana a fiului dânsei. Si mi-a multumit, si mi-a spus ca stie, pentru ca este cea mai mare realizare a lor, ca parinti;- buna educatie si formarea caracterului celor trei copii. Nu banii, si nici casele. Si cu mândrie mi-a spus atunci,la prima noastra conversatie mai serioasa de cu doi ani în urma, ca la decernarea diplomelor de absolvire a facultatii de medicina din Barcelona, rectorul în persoana, a felicitat-o pentru fiul deosebit pe care-l crescuse.
Am povestit mult si azi dupa-amiaza cu doamna. Mi-a aratat cu mândrie fotografiile facute de pe terasa locuintei domniei sale. Mi-a aratat minunata panorama de care se bucura. Sagrada familia, unde merge la slujba zilnic, Turnul Agbar al lui Jean Nouvel,, amândoua superb iluminate noaptea, iar în celelate directii, muntele Montjuic si pe celalalt munte pe care este o manastire, al carui nume nu-l retin, dar îl voi afla.
Imi spunea cât de fericita este pentru ca traieste ìn Barcelona, cât de frumoasa este zona în care locuieste, cum îi place sa stea pe terasa apartamentului atic, pe care-l cumparasera ìmpreuna cu sotul în urma cu atâtia ani, cum sta si priveste stelele, si observa ca unul straluceste mai tare sau mai putin decât cu o zi înainte, sau sta si priveste norii. Si-l pomeneste pe sotul ei decedat, în urma cu un an, improvisamente, cum spun ei, care cumparase apartamentul pe cànd tocmai se construia, si ceruse modificari importante ale peretilor teraselor, spunând ca se va bucura mult nevasta lui de perspectiva încântatoare care se deschidea de la etajul sase.
Sotul ei fusese arhitect contractant. A murit subit anul trecut, stând la masa, fara ca vreunul din copii lui medici sa poata face ceva pentru el, chiar daca aflasera de ceva timp de boala incurabila care-l macina. Ceruse domnul sa nu fie înmormântat, ci sa-i fie donat corpul facultatii de medicina pentru a se putea face studii si disectii pe el , stiind de pe vremea când studiasera copii, ca e lipsa de cadavre.Nu cred ca fusese nici dânsul prea religios. Sumbru, dar e o realitate si familia i-a îndeplinit dorinta. De altfel este o practica obisnuita aici, mai ales printre rezidentt englezi si germani. Si eu as face la fel, sau as cere întâi sa se doneze organele, pe cât posibil, sa poata salva vreo viata, daca va mai fi ceva bun în mine. De multe ori chiar am vorbit cu medicul despre acest fapt. Si mi-a spus ca trebuie sa înregistrez cererea mea.
Deci doamna, trecuta prin durerea de a pierde sotul drag cu care a împartit mai mult bune decât rele, sunt sigura, gaseste puterea de a merge mai departe, de a se bucura de viata, de a visa la cei saptezeci si ... de ani. Si merge la plimbare, si la piscina, si audiaza conferinte la universitate, si citeste mult pe terasa amenajata pentru ea de catre raposatul sot. Si are un licar jucaus si tineresc în privire. Si doamne, ce draga mie. Am rugat-o ca peste ani sau cine stie, poate chiar mai repede, când señor Tomas va renunta la serviciile mele, sa-mi gaseasca un loc de munca în Barcelona, sa am timp sa cunosc si sa simt orasul acesta minunat. Panicat si zâmbitor, señor mi-a spus sa nici nu ma gândesc la asa ceva, ca el nu va renunta la mine. Îmi spune hija señor, (fiica) si asta pentru ca ma iubeste ca pe o fiica, si-mi iubeste tot neamul care s-a perindat pe aici. Buena gente spune despre ei.
Ce m-a frapat, zicea doña Amparo, ca hotii nu mai taie posetele, ci pur si simplu, sub amenintare le cer persoanelor în vârsta, ziua în amiaza mare, sa le înmâneze poseta sau bijuteriile pe care le poarta.
...
Si ma gândesc cu mila la bietii mei parinti care de fiecare data când vorbesc cu ei, îmi spun ca ei nu vor mai putea calatori niciodata la mine, pentru ca e prea obositor si lung voiajul, si le este teama sa calatoreasca cu avionul. Si mi-e asa de dor de ei. Si as vrea sa le mai îndulcesc zilele ce le au de trait. Si le-am daruit marea si zarea albastra sa simta ca viata merita de trait si sanatatea de îngrijit, dar nu ma asculta si eu nu pot face mai mult, de aici, de departe... Si-mi spun de fiecare data ca vor muri fara sa le fiu în preajma. Si câta dreptate au...
