The Land of Green Plums

O citeam în dimineata asta pe Antoaneta, cum mare emotie, pentru ca scrie foarte frumos, asa cum eu nu voi ajunge sa scriu niciodata. Scria despre Herta Muller, pe care eu nu am avut nici ocazia nici nu am simtit deocamdata nevoia sa o citesc. Cum am mai zis, mi-am propus sa amân pentru vreo douazeci de ani fobia cititului. Nu-mi ajunge timpul pentru toate. Si daca iau în mâna o carte, nu sunt în stare sa o mai las pâna nu o termin. Devin adicta la citit si las totul deoparte. Si acum am multe alte pasiuni carora sa ma dedic.

Mi-am adus aminte de anii comunismului. Ce au însemnat pentru mine, fiinta ignoranta cu aere de atotstiutoare, date de istetimea mea nativa. Privind în urma îmi dau seama cât de ignoranta eram, motiv pentru care iert tuturor din jurul meu toate defectele.

Mi se parea ca daca am citit sute de carti, eram pregatita pentru viata. Toate le-am facut din inertia acelor timpuri. Un loc de munca confortabil, prieteni de teapa mea, aspiratii la o viata libertina. Nu m-a educat mama în valorile familiei, în care nici azi nu cred. Si azi consider ca mergem înainte din comoditate si datorita unor teluri comune.

Mi-au ramas întiparite pe retina memoriei ¨primirea mea în partid¨, adica cererea de aderare urmata de refuzul pe motive morale , fiind informati de separarea mea de sotul meu. Azi îmi vine sa râd de imbecilitatea situatiei, de care soacra mea nu era straina, dar cum s-ar zice- me da igual-

Alt moment, imbecil, a fost în preajma lui decembrie 89, când am fost scosi , cu mic cu mare, la un miting, si directorul, prieten bun al soacrei mele, si seful lui tata timp de multi ani, ne tinea un discurs despre iredentismul maghiar, despre tancurile maghiare, care cica s-ar afla la granita, gata sa invadeze Ardealul. Stateam cu ochii fixati în ochii lui, întrebându-ma cum de nu-îi este rusine sa-mi tina, MIE, si altor sute de unguri pe care-i cunostea de o viata toate aceste imbecilitati. Directorul, prieten si azi cu noi, vorbea fluent ungureste, fiind crescut în Satu Mare.

Dar era politica acelor ani, si daca nu s-ar fi dezis de noi si-ar fi pierdut functia. Ca doar asa se putea mentineau posturile. Nici azi nu s-a schimbat nimic. Ce mi-e un regim, ce mi-e altul.

Pot doar spune ca nu m-am plecat în fata regimului. Motivele mele nu au fost politice ci mai mult de ordin personal. Dar si atunci am luat apararea celui mai slab, si asta de la tata mi se trage.

Niciodata, noi plebea nu am facut diferentieri în alegerea prietenilor, partenerilor, pe motive etnice. Nici macar nu vorbeam între noi despre prostiile astea. Dar nici nu si-a cerut scuze nimeni , niciodata, pentru sutele de momente în care m-am simtit ¨cetatean de segunda mano¨.

Cum am mai spus, tara asta este a noastra, a tuturor, nu ar fi trebuit sa ma simt niciodata o dezradacinata în tara în care am vazut lumina zilei.



<<"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani.>>



Pasajul de mai sus este doar o parte dintr-unul din articolele ei, si m-a facut sa ma simt si eu la fel, corodata pe dinauntru. M-a rascolit articolul lui Antoaneta.

Mi-esti foarte draga Antoaneta si implicit blogul tau, Dromomania, stiai nu-i asa?

Mi-am mai adus aminte de comentariul unora si altora care spuneau, ca în anumite ocazii nu au fost serviti cu promptitudine de catre vânzatoare sau chelner, prin zonele populate în marea majoritate de unguri. Revoltati, ca în ¨tara lor¨ erau tratati ca cetateni ¨de segunda mano¨.
Dar NOI, ungurii suntem si noi în Tara noastra, si am fost tot timpul tratati ca venetici.