Si mai pot visa

Când dati randament mai bun? Când sunteti calmi sau când sunteti nervosi?

Eu, când sunt nervoasa, stresata. Am mai multa vointa, probabil multiplicata din cauza sângelui care circula cu viteza mai mare prin arterele mele.

Mi-am început ziua cu nervi. Marta udase tot patul. Am certat-o, inutil, pentru ca atâta este capacitatea sa de întelegere. Stie doar ca e uda, dar uita sa mearga la toaleta, sau daca merge, uita sa-si coboare de tot pantalonii si chilotii. Jos, señor, care bineînteles ca a facut pe el, dar pe el la cei 87 de ani îl înteleg. Fizic, este o epava. Mai are doar câte o sclipire de inteligenta, este o umbra palida a omului extraordinar care a fost.

Mi-am pus muzica, R.E.M., ma linisteste. Asa simt ca pot sa dau frâu liber gândurilor mele. Nu m-am regasit înca. Parca nu sunt eu. Trec zilele fara sa pot scrie, fara sa pot picta. Las stirile sa-mi bombardeze creierul cu informatii.

Vedete de la Hollywood, care au fost fara adapost pe vremea când erau necunoscuti. Azi, locuiesc în vile somptuoase si încaseaza cifre astronomice pentru fiecare rol. Antonio Banderas, Halle Berry, Daniel Craig, Hilary Swank, Jim Carrey, sunt doar câteva din numele sonore care au dormit pe strazi, în adàposturi pentru cei fara casa, în masina, ìn caravana. Probabil asa au ajuns sa-si caleasca caracterul.

Si eu am avut parte de noptile mele de cosmar, dar nu am avut vise. Sau visele mele au fost marunte. Ani de negot în pietele din Ungaria, ca sa poti sa-ti cumperi un televizor color, ca sa cumperi o masina, ca sa te salvezi de faliment. Zile petrecute în vama de la Petea, în autocare înghetate, ca sa poti face un ban în plus. Prima mea iesire în Italia, când ajunsa în Calabria, la cules de capsuni, m-am trezit dupa doua zile târata fara bagaje, fara mâncare, pe ploaie, în tufisuri, sub poduri, în compania a altor 20 de emigranti ilegali, la fel de speriati ca si mine.

Ma întreb de multe ori câte trebuie sa faca un om în viata ca sa traiasca decent, sau sa asigure familiei o viata linistita. Prieteni care nu stiu cum sa-si plateasca ratele la banca, prieteni care nu au nici un viitor si au venit la cules de portocale, în speranta ca vor gasi ceva mai bun cu timpul.
Sunt putini în jurul meu care au un serviciu acceptabil si nu sunt speriati de ziua de mâine.

Sau vrem noi prea mult? Nu suntem pregatiti sa luam viata în piept si sa ne luptam? Sau suntem prea obositi si ne-am pierdut speranta?

Traim vremuri grele. Ar trebui sa fim mai întelegatori, sa fim alaturi de cei dragi, sa nu le transformam viata într-un calvar. Ma bucur ca anii au trecut, si sunt mai înteleapta. Pot sa-mi impun limite si pot sa ma bucur de libertatea spiritului meu. Si pot visa, fara sa sufar prea mult când visele nu mi se împlinesc. Pot accepta ca viata e frumoasa, si ca merita traita.

Asa ca acum ma trezesc, scutur de pe mine gândurile noptii, privesc de la fereastra camerei mele , cum rasare soarele din mare, si-mi spun: nu am ajuns o stea la Hollywood pentru ca nu fusese un vis de al meu, dar poate, daca as fi avut acest vis, as fi ajuns.