Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...4

Ard de nerabdare sa scriu, pentru ca altfel nu as mai putea sa-mi ìnchipui zilele. Fraze si cuvinte staruie sa iasa din locurile ascunse ale fiintei mele. Ma trezesc noaptea cu gandul de a porni calculatorul, de a mai scrie. Mi-e frica ca mâine nu-mi voi mai aminte. Apoi ma linistesc, fumez o tigara, doua, si-mi impun sa dorm. Nu conteaza daca acele cuvinte se vor asterne pe ecranul alb. Ele, gândurile, fac parte din esenta mea. Mai devreme sau mai târziu vor ìncolti din nou.

As putea sa umplu carti cu tot ce am trait în Italia. Frumusetea Toscanei, caci eram atât de aproape de ea, nu-mi era necunoscuta. Dar am simtit-o vibrând în mine. Fusesem de doua ori la cules de ciuperci, într-un loc încântator, Salci, sat abandonat, ìntre dealuri; fusesem la cules de castane cu Mirela, la vreo 50 de kilometri de Citta della Pieve, înspre muntii, dincolo de care era marea. Aproape saptamânal mergeam în compania lui Antonieta, Ana, Mario si Iris, pe cararuia din padure, pâna sus, pe platou. Nu era mult de mers, vreo 20 minute. De pe platou, cum ìi spuneam eu vedeam pâna departe, lacul Trasimeno, cu insulita cu tot si localitatile din jur. Frumos.? nu.. ireal de frumos as spune. Proprietatile, podere, razlete, cu pajisti amenajate, cu vile restaurate în stilul atât de caracteristic toscanei. Se aloca bani frumosi resturarilor în Italia. Bani din bugetul statului. Proprietarii fac pe cheltuiala lor, iar statul dupa terminarea lucrarilor, le deconteaza parte din cheltuieli. Vor cu orice pret sa pastreze nealterat aerul de vechi, atât de cautat de turisti.

Daca pentru Spania, palmierii sunt emblematici, pentru Italia sunt pinii. Si azi ma fascineaza, cu coroanele lor rotunjite.
Campurile largi, linistea, casele înconjurate de pini subtiri si lungi. Mult caramaziu, ziduri vechi, stradute înguste, si iar liniste. Atâta liniste, ìncât uneori îmi venea sa-mi iau câmpii. Acolo nu existau certurile pe care le vedeam eu în filmele anilor 60. Nu erau tineri, decât foarte putini, copii din tot cartierul cred ca erau mai putin de zece. Numai batrâni.

Nu puteam sa-mi pun un pantalon scurt, pentru ca nu se cadea. Faceam câteodata plaja, pe terasa acoperita pe margini cu cearceafari, asta ca sa nu trezesti banuieli ca ai vrea sa furi barbatul vreuneia.

O data am montat un dulapior de pastrat pantofi, ce si-l cumparase Vania, si din neatentie, râdeam ca doua proaste, am asamblat ceva gresit. M-a vazut Faenzo cautând printre sculele din garaj, si spunându-i faza, mi-a aruncat ca nu e nevoie sa fii inginer, ca sa citesti o schita simpla de asamblare a unei mobile.

Am înghitit în sec. El avea 4 clase, terminate cu greu. Nu-l subapreciam pentru asta. Dar am învatat o lectie în plus. Nu spune ca ai scoala. Nimic mai penibil decât sa fii servitoare scolita, la parveniti. Altadata, uitându-si cheia ìnchisa în broasca de la usa, le-am aratat ca nu trebuie sa fii hot ca sa poti deschide o usa, scotându-le cheia cu o sârma pe sub usa. Vroia deja constructorul sa-si demonteze tiglele de pe acoperis ca sa nu sparga usa.

Dar erau atât de rapizi la pusul faiantei si gresiei, el si fiul lui, ca nici pâna azi nu am mai vazut asa ceva. Si tot ce au realizat, a fost prin munca cinstita.

Ieseau vineri si sâmbata seara sa manânce în grup, sau sa danseze iarna, invariabil aceleasi perechi. Îsi programau concediile în acelasi grup, cotizând lunar, ca sa le fie mai usor. Mergeau o saptamâna la schi, ìn Trentino, si faceau lungi plimbari pe bicicleta sau pe jos, zilnic. Ba Lina mergea de doua ori pe saptamâna la sala de gimnastica, ca sa slabeasca.

Toata lumea facea plimbari, pentru sanatate. Ajunsesem si eu sa ma trezesc, la 6 dimineata, sa fac o plimbare de o ora. Chiar sa alerg. Dimineata mergeam cu Vittoria, Enja, si mama Vittoriei. Seara cu batrânii. Enja, stiu ca mi-a dat 30 de euro, spunând ca voi avea nevoie pe drum. Cu forta.

Am scris chiar si un articol la un ziar local. Îmi ceruse un vecin, cu care vorbeam despre literatura universala si despre muzica clasica. Într-o jumatate de ora îi scrisesem un articol despre viata noastra a emigrantilor. Bineînteles ca el revizase textul si ortografia, dar lasase aproape toate cuvintele mele. A fost o surpriza nu prea placuta pentru sefii ei. Îmi depasisem statutul, de servitoare dobitoaca. Fata Linei, asistenta la urgente, într-un spital apropiat, nu ma prea agrea. Frumoasa si aroganta. Nu putea sa coboare la nivelul servitoarei. Dar nici nu am cautat prietenia ei. Ce putea sa-mi ofere?

În schimb am iubit-o pe Antonieta, ca pe mama, sau mai degraba sora mea. Pe Vania la fel, si am fost prietena cu profesorul care-mi dadea carti sa citesc. La misto ma întrebase, sa ma verifice. cât este sin 30 de grade, sau ce înseamna înscrisurile de pe tricoul meu. Sa-i traduc din engleza.

Ne contraziceam cu cei de pe acolo pe tema comunismului. M-a frapat o data un tip, la supermercato , care avea o zvastica nazista , enorma, de aur masiv, la gât. Mi-e îmi placea de Berlusconi. Abia astazi înteleg abisul între aceste doua partide. Comunistii, socialistii de o parte, fascistii, popularii de cealalta.

M-au iubit unii, si le parea foarte rau ca plec. Altora le era indiferent...