Los Griños

Acasa la mine, la Baia Mare, ploua, si sunt 18 grade, binecuvântata ploaie. Eu , la 31 de grade, ma perpelesc si nu-mi gasesc locul. As vrea sa ma odihnesc un pic , dar nu se poate, pentru ca señor nu a mâncat de sase ore. Si nici nu are de gând pe moment. Îl las cu televizorul pornit, sunt ultimii kilometri din Tour de France, probabil Alberto Contador va câstiga. Si merita, acest baiat tot respectul, pentru ca în 2004, la turul principatelor Asturias, facuse o criza de convulsii,ocazie cu care i se descoperise o boala congenitala, ceva la nivel vascular, care l-a indepartat de sport un an întreg, a reusit sa se refaca si sa devina cel mai tânar campion al Tour de France în 2007.

Începusem deunazi relatarea trecerii mele pe la familia Griño. Ma cunoscusera în spital, pe când señora Cinta era internata în urma unui edem cerebral, care o lasase paralizata pe jumatatea dreapta. Màna dreapta nu si-o simtea, piciorul drept era rupt. Dureri insuportabile. Dar ea vesnic zâmbitoare.

Cum eu ramâneam si peste noapte, o auzeam gemând si bineînteles saream sa o ajut. Sa-i schimb pozitia picioarelor, sa o întorc pe cealalta parte sau daca avea dureri mari chemam asistentele sa-i dea vreun calmant. Pe timpul zilei avea cu schimbul pe cineva din familie. Fiica, ginerele, fiul sau nora. Astfel ajunsesem sa-i cunosc si sa ma cunoasca. Chiar daca eram abia de doua zile în Spania, ne întelegeam fara nici o dificultate, pentru ca valenciana, care era limba lor materna are foarte multe similitudini cu italiana pe care o vorbeam eu. Si Cinta, fiica si sotul ei Emanuel, vorbeau si italiana.

Deci, dupa moartea señorei Rosa, din Benicarlo, moarte survenita în a zecea zi a sederii mele în Spania, ma luasera la ei, pentru a-i ajuta cu mama care fusese externata între timp. Am ajuns deci în casa Griño. Bogati, frumosi, casa cu vedere la unul din golfuletele de pe plaja, si altele...
Masini de lux, mercedesuri, cai la herghelie, imobiliara de succes. O casa cu 4 apartamente micute în curtea din vecini, o alta cu 3 apartamente micute peste drum de acestea. Trei apartamente noi, care atunci se mobilau, urmând sa fie date în chirie, si altele doua în centrul orasului, luxoase, cu chirii mari. Nu le lipseau banii.

Señora Cinta si sotul ei fusesera bogati. Nu din mosteniri. Se casatorisera saraci, ea si sotul ei, Pepe sau Pepino parca se chemase. Acesta fusese priceput în afaceri, importa cherestea din tarile scandinave. Nu avusesera copii, pentru ca Cinta pierdea sarcina dupa sarcina. Una o pierduse la sapte luni. Hotarâsera deci, pe la vreo patruzeci de ani sa adopte un copil. Vorbisera la Barcelona cu medici si fusesera anuntati la putin timp, ca ar fi doi copilasi recent nascuti, care putea fi adoptati.

Nu erau frati. Ea nascuta cu doua saptamâni mai repede decât el. I-au luat pe amândoi. Asa s-a înmultit familia señorei Cinta dintr-o data cu doua suflete. Dar suflet, mai mult ea. Ca o lupoaica i-a protejat. Daca le facea rau aerul umed de la mare, se mutau la munte, daca se faceau mai bine, la Peniscola. I-au rasfatat, si ea si el.

Am vazut în pozele familiei, ca deja la 12 ani, Cinta, copila avea deja cai, întretinuti în grajduri special amenajate, cam cum vedeam eu ìn filmele englezesti. De altfel fusesem si eu, dusa de Cinta sa vad caii, Shalom cel batrân, chiar màncase din palma mea. Frumusete de animal, cu care ea mergea la competitii, sau mai bine zis la plimbari pentru ca nu stiu sa fi câstigat vreodata ceva. Cluburi de mofturosi, snobi. Aere de bogatani.

Deci, la început îmi oferisera 300 de euro pentru patru ore dimineata de la 9 la 13, fara sâmbete
si duminici. Deja în prima sâmbata ma chemasera, la fel duminica dupa amiaza, iar începând cu saptamâna urmatoare lucram si dimineata de la 8 la 13.30 dar si dupa amiaza de la 4 la 8. Si sâmbata dimineata si duminica dupa amiaza.

Dar ma plateau cu 75o, chiar 8oo daca mai mergeam cumva cu Cinta, în orele libere sa o ajut la curatenia apartamentelor noi. Lucru mult, pentru ca urmau sa demoleze casa superba în care locuiau, pentru a construi un palat de sticla si inox de 8oo mp. Scandaluri, zilnice, pentru ca eu ascultam de señora Cinta, si o ajutam sa aiba scaun, facându-i zilnic clisma, cu ajutorul unei pompe de guma. Zilnic ma ameninta ca ma da afara. Zilnic, ma lingusea si-mi dadea lucruri. Oale de inox, perini, paturi, cearceafuri, tot ce aveam nevoie într-un apartament unde stateam cu chirie. Sortând zilnic lucrurile din casa, pentru ca golea casa, mi-a dat haine,posete, cort, aparat sony tip turn, cu CD player, practic tot ce ea nu mai avea nevoie.

Între timp sosise si fiul meu, cam pe 25 august 2006, slab, fericit ca vedea Spania pentru prima oara, si presupun , fericit ca ma revedea dupa un an. Prietenii nostri ne gasisera loc într-un apartament de pe aceiasi scara cu ei, si aveam o camera cu doua paturi pentru noi. Deci, toate lucrurile de la Cinta mi-au venit foarte bine.

M-a iubit señora, mama Cinta, si de câte ori ma vedea ca plâng, ma ruga sa nu o bag în seama pe fiica ei. Îi faceam dus în fiecare seara. Sau eu cu vreunul dintre barbati, Emanuel, ginerele, sau Jose, fiul adoptiv. Niciodata femeile. Fiica ca nu putea sa-si faca rau spatelui, desi zilnic calarea, nora ca nu...

Stiau Cinta si Emanuel ca eram în cautare de servici si pentru orele de noapte, pentru ca banii câstigati abia ne ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor lunare. Adrian nu gasea de lucru, si chiar dupa ce gasise, fusese exploatat si înselat de alti români. Venea bietul copil de pe santierele aflate la kilometri buni, rupt de oboseala. Nu aveam timp decât de munca si somn, si bani nu aveam sa trimitem acasa, nici macar 100 de euro pe luna.

Pe lânga toate problemele mele, mai mult ma stresa tânara Cinta, cu urletele ei, când afla ca iara îi facusem o clisma doamnei. Biata, numai cine nu a avut constipatie cronica nu putea sa n-o înteleaga. De doua ori fusese chemat medicul de urgenta pentru ca ea urla de dureri. Si spusese clar acesta ca avea scaunul pietrificat în intestinul gros. Abia ce plecau tinerii dimineata, ea saracuta, ma implora cu lacrimi în ochi sa o ajut. O data, si de doua ori , si de câte ori era nevoie, ca sa iasa ceva.

Mi-a povestit viata ei, cu resemnare. Cum murise sotul tânar, la 60 de ani, când copii avusesera abia 20 de ani. Cum fostii asociati au pus mâna care pe ce a putut, si cum a trecut toate bunurile ei pe numele celor doi copii, pentru ca ea nu avea nevoie decât de un pat unde sa-si puna jos capul.

Se facuse împarteala cam asa. Casele si apartamentele fetei, firma de cherestea baiatului, împarteala care se pare ca nu a fost pe placul baiatului, pentru ca nu se aveau prea bine între ei copii. Asa e, nascuti si abandonati la spital, nu le era bine, vroiau mai mult de la viata. Desi avusesera un noroc extraordinar. Si baiatul îmi spunea de fiecare data: - rabda te rog, ca mama numai pe tine te are.

Señora Cinta, trebuia sa mearga de trei ori pe sâptamâna la spital, la gimnastica de recuperare. Pentru aceasta, spitalul avea si are contract cu o forma privata de ambulante, din Castellon, care face transportul tuturor bolnavilor în recuperare, la si de la Spital. De fapt, la cererea medicului de familie, în cazul persoanelor în vârsta sau a celor în convalescenta, chiar si la vizitele obisnuite la medicii specialisti.

Deci, la 8 si jumatate venea ambulanta sa ne ia. Acelasi sofer, Juan, cu care schimbam impresii despre Italia, despre familia mea, si caruia îi spusesem ca sunt disperata sa-mi mai gasesc de munca. În Italia câstigasem 700, dar aveam si casa si masa gratuite. Aici trebuia sa platesc tot, plus butelii de aragaz, plus curent, si tot ce era necesar. Nu ramâneam de pe o luna pe alta cu nimic. Mircea acasa nu avea un salariu mai mare zece milioane din care banca 200 de euro pe luna. Eram din nou disperati.

Asa deci, mergând la spital de trei ori pe saptamâna, lasam numarul meu de telefon la toata lumea cu care veneam în contact, doamna Cinta ma recomanda si ea. Într-o zi, dorind sa fumez o tigara, iesisem din perimetrul de asteptare, împreuna cu doamna Cinta, în fata spitalului, unde stateau ambulantele. Vedeam printr-un perete mare de sticla daca ne càutau cei de la ambulante. La putin timp a iesit, cu o falca în cer si una în pamânt, urlând la mine, seful de la ambulante, Alfredo, care mi-a zis ca daca ma mai misc din perimetrul de asteptare, ma lasa sa merg pe jos.

Prinsesem frica de el, si ma feream din calea lui. La putin timp dupa incident, spre marea mea surprindere, mi-a oferit loc de munca în familia lui. Cu frica am acceptat, pentru ca-l stiam rau de gura.

Deci, informându-se Alfredo, pe îndelete, a hotarât ca sunt demna de încredere, si voi putea sa am grija de tatal lui, señor Tomas. Oferta fiind atât de generoasa, nu puteam sa o refuz. Se zice: ma doare de tine, dar de mine si mai si.

Cu inima cât un purice am plecat în ziua de 15 octombrie 2006, sa anunt pe doamna Cinta si familia, ca nu mai lucrez la ei din ziua respectiva începând.

Mi-au spus de toate. Ca stiau, ca un român, daca gaseste un serviciu mai bun, te lasa. Adevarat. Ca am cunoscut persoanele respective numai datorita lor si a reputatiei lor. Adevarat.
Am înghitit în sec si le-am spus ca nu sunt obligati sa ma plateasca pe jumatatea de luna restanta, si ca le voi restitui toate cratitele si bunurile pe care mi le-au daruit. Nu au vrut, pentru ca aveau si mândria lor. Si apoi muncisem de mi-au sarit capacele. Caram mobile, calcam, spalam, curatam casa plina de parul a trei câini mari si splalam urina si fecalele scurse pe jos.
Si mai ales suportasem toate amenintarile si atacurile de isterie ale tinerei femei.

M-au platit si mi-au aratat usa, spunându-mi Emanuel, ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. M-a durut. Pentru ca venea din partea unui barbat, care venise cu mâinile goale în casa doamnei Cinta, care fusese un amarât de agent comercial în Barcelona, unde o cunoscuse pe Cinta, pe când aceasta, studenta fiind la arte, locuia cu chirie în acelasi edificiu cu el.

O cucerise cu frumusetea lui, si cei drept era Antonio Banderas, la 35 de ani. Elegant, si vara cu costum, haine de marca ca-ti era si frica sa calci toate camasile armani, gucci si mai stiu eu ce marci. Si destept cei drept. Venise la Vinaros în urma cu 11 ani, lasând în urma Barcelona. Si dupa vreo patru ani de inactivitate îsi deschisese o imobiliara, pe vremea cea mai înfloritoare a afacerilor din sector. Jos cu palaria, baiat destept. A facut multi bani. Ea nu a câstigat niciodata bani decât din chirii.

Astazi dupa aproape trei ani, se înalta pe locul vechii case, o casa de sticla si inox, cu panouri fotovoltaice, cu piscina eleganta. Nu prea merg în directia aceea, pentru ca e în afara zonei mele de interes. Pe ea o vad mai des. O salutam la început si abia daca catadocsea sa-mi raspunda la salut.

Fiul lui señor Tomas, m-a mai tinut la curent cu evolutia starii de sanatate a doamnei Cinta. Aflasem ca avusese o recadere, o noua embolie, ca avusese soldul dislocat pe când statuse la o casa de batrâni. O revazusem la spital, si ne-am bucurat de revedere. Ea îmi pupa mâinile. Se pare ca fusese multumita de serviciile mele pe timpul petrecut la ei.