Primul esec

M-a trezit señor Tomas, gândind ca vreau si astazi sa vad a cincea dimineata de encierro ( în traducere - închidere- actul de a conduce taurii înspre tarcul de la Plaza de Torros). Ieri dimineata a murit un tânar caruia , bietul taur speriat , i-a smuls efectiv vena cava. Dupa masa, la corida a murit si taurul , pe nume Capucino. Astazi sunt destui cei care liciteaza pentru capul taurului ucigas. Un trofeu al mortii. Dealtfel, pe lânga tanarul mort, a lasat in urma trei care au fost raniti în coapse si în stomac, operati, si câtiva cu rani mai usoare. Temperamentali spaniolii. Astazi erau chiar mai multi gata sa înfrunte pericolul.

Nu vreau sa scriu mai multe despre tauri desi coridele sunt pasionante când înveti sa le întelegi. Toreadorul respecta taurul, si este o lupta pe viata si moarte între ei.

Cunosteam Spania din imaginile de la coride, flamenco, castele vechi, Don Quijote, si sarbatorile de San Fermin din Pamplona. Aveam o impresie vaga despre aceasta tara, prejudecati care încetul cu încetul s-au schimbat. Sunt mai umani, mai solidari decât noi. Poate si din cauza ca sunt mai bogati, dar chiar si acum când au cea mai mare rata de somaj din Europa ajuta mai mult si mai mult tarile sarace.
Si apoi sistemul lor de sanatate este gratuit. Chiar si eu am parte de asistenta sanitara gratuita si chiar medicamente gratuite prin cardul solidar.

De medicul meu ce sa mai vorbesc. E drept ca e vecin cu mine, dar vine sa ma ìntrebe de sanatatea mea si a parintilor mei din tara.
Este cel mai bun prieten al meu, spaniol. Foarte inteligent, vesnic pus pe învatat alte si alte limbi straine.
Ma tortureaza sa-i vorbesc în italiana, când eu am pierdut usurinta de a conversa, când am învatat spaniola. Avid de informatii. Comunist convins.
Îmi spunea saptamânile trecute ca el ar fi adeptul unui regim totalitar comunist. Fiecaruia dupa necesitati, fiecare dupa posibilitati. I-am explicat ca eu , si sotia lui Irina (ucraineanca) venim din regimuri comuniste care nu au reusit sa puna în practica teoriile comuniste, care în esenta nu sunt rele, dar puse în practica limiteaza toate libertatile. Si apoi e în natura noastra, a omenirii, sa fim lacomi. Si societatea este atât de neomogena, încât de cele mai multe ori la putere ajung persoane fara scrupule, pentru ca noi ceilalti, mai decenti si mai modesti simtim repulsie fata de minciuna. Politicienii numesc asta diplomatie si management, înselatorie si minciuna sunt în realitate.
Si apoi sunt sigura, ca daca eu as fi la putere nu as fi cu nimic mai buna. Puterea schimba caracterele , daca am asa ceva.

Câteodata ma întreaba ce parere are D-zeul meu despre nedreptatile din lumea asta. Nu stiu ce sa-i raspund , pentru ca nu sunt o crestina practicanta. Stiu doar ca tu, trebuie sa lupti cu toate mijloacele pentru a te ajuta, sa încerci sa te autodepasesti.

Îmi aduc aminte de prima mea iesire din tara. În 25 mai 2005. Dupa o viata de munca de birou si chiar magazin propriu, cautam cu disperare un loc de munca în strainate. Dupa sute de persoane întrebate, o fetita de la magazinul alaturat, studenta, mi-a facut legatura cu o familie de tineri, colegi de ai ei care duceau persoane la cules de capsuni în Calabria. Eu, cu kilogramele mele la munca campului, munca pe care nu am facut-o niciodata!
Si asa am calatorit 2 zile si doua nopti, în doua autoturisme. Plecasem de acasa cu 230 de euro luati împrumut de la fratele meu. Mi s-a spus ca italianul plateste tot. Am ajuns acolo, la Vibo Valencia. Italianul l-a platit pe sofer si ne-a luat pasapoartele. M-am trezit dormind intr-o rulota veche, cu o familie de galateni. Munca , un supliciu, ma târam în genunchi si tot nu ma lasam. Seara cadeam în pat îndoita în doua. Nu aveam putere nici sa plâng. În zece zile ma obisnuisem cu munca. Însa... întelegeam bine italiana. Asa mi-am dat seama ca patronii nu plateau. Venea o bulgaroaica sa-si ceara banii de la patron si asta ameninta ca o duce la politie, sa o denunte ca a furat-o. Dealtfel întrebând-o pe fata din galati si ea mi-a spus ca-i datoreaza o groaza de bani, dar ca nu are ce face.
Mi-am dat seama ca erau mafioti cu adevarat. A treia noapte , toti cei din casutele unde locuiam, am fost condusi sa dormim sub un pod de aproximativ 50 metri înaltime. Era razie, cautau cu elicoptere, blindate, motociclete emigranti ca noi, adica fara contracte de munca. Nu pot descrie spaima prin care am trecut. Bagajele ni le luasera, si noi fara haine, fara mancare am stat ascunsi în tufisuri 24 de ore. Se apropia ziua nationala a Italiei, 2 iunie.
În urmatoarele zile lucrând pe o parcela de capsuni de lânga sosea, patroana ne-a spus ca daca vin carabinierii, (cu mitraliere de brat), sa asteptam sa intre pâna la jumatea rândului si apoi sa o luam la fuga catre maracini, unde era plin de serpisori, salamandre si câte alte vietati.
Eram mânati ca animalele, se comportau cu noi ca si cu animalele, urla patroana aceea 8 ore pe zi la noi, ca la sclavi. Nu aveai voie sa te ridici sa-ti îndrepti spatele. Culegeai capsuni îndoita la 90 de grade. Erau aprox. 45-50 de grade în sere. Cadeau femeile lesinate.
Am început sa-mi cer pasaportul, sa pot pleca. Dupa câteva zile mi-au aruncat pasaportul pe masa si mi-au spus sa plec în dimineata aceea împreuna cu o fata. Considera patronul ca am muncit suficient pentru cât a platit calatoria mea. Deja plecase o doamna, îi gasisera un loc de munca în Firenze. Eu mai aveam ceva bani de calatorie. M-am suit în primul tren spre Roma. Am ajuns , dupa indicatiile galatenilor în Tiburtina, o autogara de unde plecau autocare în toate directiile. Nu-mi ajungeau cei 125 de euro pentru calatorie. Costa 130. Te acostau soferi care mergeau catre Romania, se ofereau cu 100 dar nu am avut încredere ca nu ma vor vinde sau cine stie ce altceva.
Am plâns la fetele de la agentie, si dupa a doua vizita la ele mi-au dat un bilet catre casa. Au urmat alte 48 ore de calvar calatorind catre casa cu o diaree groaznica, fara un ban în buzunar, fara mâncare. În autogara din Tiburtina, vorbind cu un maramureasean, copil care pleca câtre Aquila, m-a auzit un tigan, ca nu am un ban, nici de apa nici de mers la toaleta. În momentul acela a venit cu nu sandwich , o sticla de apa si o cafea. În cele 12 ore pâna la plecarea autocarului mi-a adus de câteva ori mâncare. În final mi-a povestit despre el. Era hot la Bruxelles, era urmarit în tara pentru vatamare corporala, avea pasaport fals si mergea sa se întâlneasca cu nevasta la Bari. S-a comportat foarte bine cu mine. Îl chema Adrian , ca pe fiul meu.

Apoi am început interminabila calatorie. De la Roma, prin Genova, Torino, Milano si apoi la Oradea m-au dat jos zicând ca trebuie sa iau un microbuz catre casa, cu care firma mare, OgniVia avea contract. Alte ore de asteptare, un sofer care nu vroia sa ma duca decât pe bani. În final m-a luat pentru ca l-am amenintat ca-i reclam la politie. Am ajuns în Baia Mare bolnava, si fara bani de taxi. M-a dus un taximetrist cu jumatate din bani. Am sunat la usa si a ramas cu gura cascata soacra mea. Nu le spusesem nimic când am vorbit din Italia. Nu stiau de mine de zile.
Credeau ca-mi merge bine. O saptamâna nu m-am oprit din povestit si din pâns. Însa situatia noastra era tot disperata. Aveam datorii la banca. Dupa alta saptamâna îmi cautam din nou de lucru în Italia. De data asta cu mai mult succes. Dar asta e alta poveste.