Pò Bandino, via Emilia 6, continuare...3

M-a ridiculizat ieri, ginerele lui señor Tomas, aruncându-mi în zefleamea comentariul ... - daca ai fi lucrat cu sapa la câmp nu mai aveai timp sa te ocupi de prostii !... fara comentarii... îmi spun în momente de astea ca nu merita sa raspund, pentru ca o vorba aduce alta, si se creaza un conflict inutil, din care cea pagubita pot fi numai eu.

Si apoi, ajunsesem sa spun în Italia, ca nimic nu ma mai poate umili, numai saracia, si disperarea din privirile celor de acasa. Nu mai las sa ma raneasca cuvintele sau gesturile nimanui. Imi stiu interesul.

revenind la Po bandino...

Settima, nu avea saracuta de ea decât scaun provocat cu plante medicinale. Tot a patra zi , dimineata lua aceste prafuri, si urma o zi în care intestinul îi elimina fecalele. Groaznice zile. de multe ori nu terminam bine de curatat si aruncat la container scutecele murdare, ca o auzeam cum ma striga... - Giulia, m-am cacat din nou. Se putea întâmpla si de sase ori în ziua respectiva.

Dar celelalte zile erau mai bunicele. Eram ochii si urechile Settimei. Ma întreba ... ploua?... cum e cerul?... a venit Lina?... a plecat Lina?... ce a facut de mâncare Lina?

Era asa de scumpa draga de ea. Spuneau vecinii din jur ca se schimbase mult. Nu mai urla ca înainte, când o auzeau de la 1oo metrii distanta vaicarindu-se ca moare... De altfel de câte ori m-am întâlnit cu o fosta interna, ucraineanca, mi se pare... întreba ... - Tot mai moare Settima? si asta dura de vreo 8 ani cel putin. Îmi pupa mâinile si ma pupa pe fata atât de des, gingasa si neputincioasa.

Aveam zile, când nu o puteam nici cum calma, si atunci , cam o data pe saptamâna, cobora Lina si o scutura, amenintând-o ca o va trimite la un azil de batrâni daca nu se linisteste. Mi era mila de ea, dar eu nu puteam sa fiu autoritara cu ea. Alte ori, daca Lina era în toane rele, îmi raspundea ca daca nu sunt în stare sa o calmez, cheama alta, ca ei de aia ne platesc pe noi, internele sa facem ceea ce ei nu mai au chef sa faca.

Sunt remarci din astea, dar si între noi ne mai jignim, uneori chiar fara intentie.

Am avut si faze hilare cu ea. Bunaoara eu fumez. De multe ori ca sa nu îi spun ca merg sa fumez, îi spuneam ca merg la baie. Am auzit-o pe ea, când credea ca am plecat: ... - asta o sa-si cace si matele din ea ... m-am întors speriind-o : te-am auzit Settima, deci asa zici tu de mine ? ... Râzand , se agata de gâtul meu, si ma pupa.

Am facut-o sa râda cu lacrimi de multe ori. O luam la misto, în gluma: - Settima, dar când faceai dragoste cu barbatul tau, nu -ti era bine? Îmi spui numai de greutatile din viata ta. O lumina jucausa i se aprindea în ochi si o facea sa râda.

Sau când , dupa prânz, îi spuneam ca merg sa ma odihnesc, o auzeam din bucatarie , lamentându-se : ... Dar cât poate sa doarma femeia asta!! O lasam în pace. Eu citeam, sau calcam în camera mea, sau ma uitam la televizor. Nu vroiam sa ma tina lânga ea tot timpul.

De fapt ea , în timpul zilei nu dormea niciodata. Toata viata s-a trezit o data cu cântatul cocosilor, si nu a putut sa stea fara sa munceasca ceva. Daca nu mai avea ce face în casa la ea, mergea la Mario si Iris, si autoritara le spunea ca astazi punem sucul de rosii! Le culegea rosiile si se apuca de treaba. Sau urca la Antonieta, si o ajuta cu socrii bolnavi. A fost foarte saritoare. Si acuma, acestia veneau des sa o viziteze. O întrebau de sanatate, si ea invariabil le spunea ca moare.

Când am ajuns la ei în casa, Settima, nu putea sa stea ìn picioare. Avea tije în piciorusele ei firave, si nu avea curaj. Când am plecat , ajutata si sustinuta de subsiori facea si 30 de pasi marunti. Nu mai fusese de ani de zile afara, eu, o plimbam zilnic. Se întâlneau batrâneii, si cu lacrimi în ochi se îmbratisau. Credeau ca murise celalalt, de mult timp ce trecuse fara sa se vada. Apoi, ni se întâmpla, ca într-adevar sa moara vreunul din cei cu care abia vorbisem cu doua trei zile înainte.

Lunile treceau, eu îmi mai platisem din datorii, fetele celelalte plângeau tot mai mult de dor de casa sau de o îmbratisare. Parintii mei în tara, erau tot mai speriati ca vor muri fara sa ma mai vada vreodata. Adrian, fiul meu terminase serviciul militar între timp, si nu visa decât sa iasa din tara.

Cautam deci serviciu în Italia pentru el. Chiar daca cei din jur aveau firme de constructii, si seful chiar ar fi putut sa-l ia, sau altii de electricitate, sau aveau prieteni care aveau ateliere de reparatii auto , niciunul nu m-a ajutat. Înteleg ca le era si frica. O femeie în casa, treaca mearga, mai treceau cu vederea carabinierii, dar amenzile erau mari în celelalte sectoare. Si apoi cum ziceam, acolo fiecare stia ce se întâmpla în casa celuilalt, si nu aveau încredere ca nu s-ar fi aflat. Nici Lina, cu toate ca aveam spatiu suficient, nu accepta , ca în cazul în care ar fi venit copilul, sa locuiasca cu mine. De frica.

Cu frica se gândea si la vreo vizita din partea celor de acasa. Deh... viata la tara. Plânsesem mult în ultimele luni. Ma simteam atât de singura. La un moment dat chiar o anuntasem pe Lina, ca la sfârsitul lui iunie plec. Dar când le-am spus celor de acasa , ca ma întorc acasa, mi-au spus ca ar trebui sa mai râmân, pentru ca avem nevoie de bani. Asa ca nu prea aveam încotro. Am mai ramas.

E greu sa fii singur, departe. De acasa ma sunau fiecare cu problemele lor. O verisoara ma teroriza sa- i caut de lucru, dar când , în sfârsit aparuse un loc, nu era tocmai pregatita sa iasa.
Si acolo, ca si aici dealtfel, astazi e , mâine deja e ocupat locul.

Ma mai suna, Bimbi, prietena mea din Spania, la care trebuia sa ies cu 11 luni înainte, si-mi spunea ca ea nu poate accepta gândul ca traiesc în asa conditii. O auzea pe biata Settima cum vorbea cu vocea ascutita, sau tipa. Eu nu mai bagam de seama.

Asa m-a sunat si cam pe 13 iulie, spunându-mi ca trebuie sa vin în Spania. O doamna, la care ea facea curatenie de vreo patru ani , cazuse bolnava, era în spital si avea nevoie de o persoana dispusa sa locuiasca cu ea.

Usor de zis, mai greu de facut. Eram în iulie 2006, ìnainte ca România sa intre în U.E,. Eu aveam viza de intrare în Italia de cu un an înainte. Când , noi, românii aveam drept de sedere 3 luni , ca turist si si aia, daca aveai segiorno, o hârtie care se elibera numai în Perugia. Mie nu-mi facusera asa ceva, pentru ca nu vroiau sa mai cheltuie si nici sa-si complice existenta. Nici nu ma agitasem, pentru ca stiam ca nu am de gând sa ramân ani de zile. Si apoi avea valabilitate trei luni, dupa care ar fi trebuit sa ma întorc în tara pentru alte trei luni. Eu nu vroiam sa-mi las locul decent, pe ceva care ar fi aparut sau nu peste alte luni.

Bani nu aveam, pentru ca trimiteam la începutul lunii maximum posibil acasa, pentru constructia casei, si pentru plata bancilor. Îmi lasam numai de tigari si cartele de telefon. Pe haine, sau alte luxuri nu cred ca am cheltuit mai mult de 100 de euro în 11 luni.

La auzul vestii ca acum chiar plec, Lina se facuse neagra. Mi-a zis ca nu ma lasa din casa pâna nu gaseste o înlocuitoare. Si asa a fost. Mi-a platit în seara în care venise o suceveanca, nu m-a nici condus la gara.

Desi stia ca plec în Spania pentru ca la ei nu aveam sanse sa gasesc serviciu pentru copilul meu, tot nu era fericita ca plec. Ea vedea numai ca va veni alta, cu care biata Settima se va obisnui greu, si vedea numai problemele pe care aceasta situatie i-o vor crea ei. Era asa de multumita cu linistea pe care o adusesem eu.

Cu promisiuni facute cu jumatate de gura ne-am luat ramas bun.

Calatoria. Si azi spun ca mare curaj am avut, dar am vrut sa fac ceva pentru Adrian. Mi-e ìmi era bine asa cum eram. Nu ma chemau în Spania la un loc de munca mai bine retribuit. Mi se parea ca urma sa iau 6oo sau 650 de euro pe luna, dar ma ademeneau cu promisiunea ca va veni si Adrian în doua saptamâni. De altfel Bimbi chiar vroia sa-mi faca surpriza de a ma reîntâlni cu copilul , la ea în casa.

Cum am mai zis. Cu pasaportul nu eram în regula. Aveam stampila de intrare în Italia datata cu 11 luni înainte, la 1 septembrie. Chiar si prima data când am fost la Roma , în gara Termine, sau Tiburtina, carabinierii verificau pasapoartele tuturor celor ca li se parea ca sunt suspecti de a fi imigranti. Nu aveam curajul sa calatoresc cu un autocar. Din Firenze ar fi fost numai o suta de euro pâna la barcelona. Nici sa iau un avion pentru ca m-ar expediat pe loc catre România. Am ales sa risc cu trenul, desi vedeam la televizor, ca aproape zilnic la controalele facute în trenuri, erau coborâti albanezi sau romani, care încercau sa intre pe teritoriul Frantei. Îi coborau sau la Torino, sau la granita cu Franta, sau în oraselele imediat urmâtoare. ...

dar asta e alta poveste... plec sa ma ocup de señor Tomas, care acum se trezeste.