Mikka... am desenat-o pe Giulia... asteapta doar culorile, care cumva nu apareau. Am avut o saptamâna pasnica as spune, a venit însa duminica, când nu am putut amâna telefonul la mami a mea. Nu vorbisem cu ea de cel putin doua, trei saptamâni. Nu stiu, timpul zboara, fac cu strutul si ma ascund de problemele celor din jur, nevrând sa ma confrunt cu realitatea. În putinele minute am absorbit toate vestile rele. Cancer, necazuri, decese, alt cancer, divort, tristete, multa tristete. Încercam sa o opresc, sa-i spun ... mami, nu mi le spune... dar ea nu are pe nimeni altcineva cui sa i le spuna. Iar eu, stau cu capul ascuns în nisip, încercând sa ramân pe dinafara realitatii. Chiar, mi-a spus unul ca sunt inadaptata social. Asa o fi. Îmi place sa-mi plânga de mila cei din jur, pentru ca viata mea este monotona...dar la rându-mi plâng si eu de mila, viata altora. Nu suntem chit...cineva întotdeauna sufera mai mult. Ma trezesc la realitate uneori, încerc sa îndrept unele lucruri... Si totusi, astazi nu vad culori.
Hace 9 años
Eu te vad, porti rochita roz si ai pielea bronzata...Marea albastra e brocata cu spuma alba...Nisipul auriu alege scoicile din calea pasilor tai...Albatrosii te saluta!
ResponderEliminar@ Carmen ... ai dreptate...e rochita roz...si totul este cum ai descris. Doar sufletul mi-e cernit uneori..si atunci, culorile se lasa asteptate. Dar.. am avut parte de o veste BUNA azi. Fiul meu se apropie cu serviciul din nou de mine. Si nu apropierea ma bucura, ci faptul ca se va putea îngriji mai bine. Nu ar trebui sa lucreze în mediu toxic, dupa fisura la plamâni de acum doi ani. Dar asta e...lucreaza unde poate.
ResponderEliminarContinui sa cred ca viata nu este justa cu cei care merita. Nu ma refer la mine. Pe mine deja m-a rasfatat prea mult. Ma refer la un var de-al meu, prea greu încercat si mult prea tânar, 51... Si apoi matusa... dupa o fiica pierduta la 36 de ani... Nu am puterea sa-i consolez. Si cum as putea sa o fac?!
culorile sunt toate la un loc, curcubeul tot.
ResponderEliminarpoate de-aia nu se vad.
Stii ca si eu am prostul obicei sa aman telefoanele in RO?
ResponderEliminarDaca sunt libera ...intai fac ce am de facut dupa aceea sun...Pare egoist...dar atatea vesti proaste...
@ Ajnanina- ieri am încercat sa-ti raspund pe loc. Nu-mi accepta comentariul. E ca si te timp de razboi în sufletul meu. Culorile nu se vad... însa ìn acelasi timp eu, traiesc viata la maximum... ca si cum ale mele zile ar fi numarate.
ResponderEliminar@ MyEyesOnYou- acelasi lucru mi se întâmpla si mie. Este egoist din partea mea, stiu. Ma consolez cu speranta ca ai mei vor mai trai ceva, ca eu voi mai avea de lucru un timp, sa mai fac ceva în viata asta. Sa termin ceva din ce am început sa construiesc. Sa las ceva în urma mea... nu datorii.
ResponderEliminarQuerida, abia acum vad postarile tale. Am lipsit o vreme din peisaj - din Bucuresti si din lumea asta. Ieri am incercat sa citesc dar era blogul inchis. O sa iau asa, una cate una, sa-ti scriu. Nu prea pot de la birou, dar acum iata ca fur cateva minute.
ResponderEliminarInteleg acum si mai bine povestile de viata. Vad parca si mai bine.
Ma bucur din inima ca ai inceput desenul.Asta conta,sa incepi.
De culori... Acum nu le vezi. E bine asa. Inseamana ca ai sters si esti gata de nou. Noul se asaza in timp. Stii, pe o pagina goala poti desena orice. Cand nu e colorat, poti pune orice. Nu mai ai nevoie sa stergi, sa acoperi...
Ne vom intalni iara si vom descoperi impreuna culorile. Nici nu-ti imaginezi ce minunatii ni se pregatesc...
Despre povestile fiecaruia, si mai ales despre cele triste, e o alta poveste. Povestim...
@ Querida- închid uneori blogul... sa nu-l citeasca unii, altii de acasa. Povestea... e asa de lunga si nici eu nu-i dau de capat. Si atât de truncata. Chiar va trebui sa o astern. ACUM ...sunt pregatita sa o fac. îmbogatita cu noi trairi si experiente.
ResponderEliminarAbia astept sa te regasesc. Culori...tot nu vad. Dar când am sa le vad... vor exista numai ele... nimic altceva nu-mi va ocupa vederea. Te astept draga mea.