imbatator mirosul lor cand le ud seara
Hace 10 años
viernes, 31 de julio de 2009
gânduri la ceas de noapte
Dupa o zi caniculara ca cea de azi, cu 35 de grade la umbra si vreo patru ore la bucatarie, prajind chiftele din 2 kg de carne, placintele cu ciocolata si framântând aluat de pizza pentru coq de tomate si ton, o cina care s-a prelungit mult în noapte, simt nevoia sa beau cafea rece cu gheata.
Astazi a fost prima cina în curtea urbanizarii unde stau si am participat cel putin treizeci de persoane. Aproape de la toate vilele, mai putin cei care nu locuiesc înca aici. Atmosfera, destinsa, de lume fàrà griji, care îsi permite sa se relaxeze. Pe niciunul nu-l auzi plângându-se de criza financiara pe care o traverseaza societatea, sau sa pomeneasca de victimele de azi ale exploziei unei bombe într-o masina a politiei, în Mallorca.
Cina s-a dovedit o corvoada placuta chiar si pentru mine, care ma feresc de iesiri în grup, mai ales aici. Bancuri, glume, muzica cu discuri de vinil. Cel mai simpatic a fost domnul din Pais Vasco, de 71 de ani care, în pofida faptului ca sotia, señora Enriqueta, îl admonesta sa termine, cânta una dupa alta cântece de dragoste dedicate sotiei. Nu stiam ca si în Tara Bascilor se cânta cam în genul flamenco. Nu e flamenco bineînteles. Poate o hota sau o copla, muzica asta prelungita, ca te întrebi daca mai am de unde scoate aer din plamâni. Diferita de ce este pe la noi, sau poate asemanatoare cu o doina, dar fara nota de tristete a doinelor. Pentru ca este despre dragoste. Bineînteles ca m-a încântat.
Mi-am adus aminte de petrecerile de acasa, de la parintii mei, când toti cântau csardasuri sau muzica din binecunoscutele operete unguresti. Sau de socrul meu care fusese sufletul petrecerilor si un excelent dansator. Alte vremuri, când înca oamenii si pe la noi mai aveau chef de petreceri. Se dansa tango, vals, csardas, dans de codru. Si tata, si mama care dansau asa de bine, si cu atâta eleganta.
Aici nu danseaza cei de vârsta mea. Stau ore întregi la taifas, dar nu danseaza. Cei trecuti de saizeci, da, merg la cluburile lor numai ca sa danseze. Tinerii la discoteci, sa se drogheze, sau se aduna cu sutele la asa numitul Botellon- seara de baut ìn nestire. Si asta în toate orasele Spaniei, cu stirea parintilor, care nu au ce sa le faca. Prea multe drepturi si libertati aici. Mi-am adus aminte de o stire de la televizor, de acum un an, când un adolescent si-a dat în judecata tatal , pentru ca acesta nu-i dadea decât 150 de euro bani de buzunar, si el vroia 500 pe luna, tatal fiind somer. Anomaliile unei societati în care toti au drepturi si putini obligatii. Parintilor le este frica sa fie severi pentru ca acesti îi pot acuza de maltratare psihologica, de o palma nici nu mai vorbim, pentru ca imediat sunt decazuti din drepturile parentale.
În lumina actualelor norme mi-as fi pierdut demult fiul, pentru palmele pe care i le-am dat pe parcursul anilor. Îl mai amenintam din când în când, si el râzând îmi spunea: mami nu mi-ai mai tras o palma de când aveam 10 ani asa ca las-o mai moale. Si-mi trecea supararea. Nu am ales calea cea mai buna, dar stiu ca Adrian ne respecta, nu ridica tonul la noi si nici noi nu facem scandal, pentru ca detest violenta verbala, ca si cea fizica. Daca îl palmuiam, îi ramâneau imediat urmele degetelor pe pielea atât de subtire a fetei. Si imediat îl sarutam da o suta de ori.
Probabil violenta zace latenta în fiecare din noi. Cele putine palme ce i le-am dat ma dor si acum. Era tineretea, putina maturitate si rabdare pe care o aveam. În schimb Mircea nu l-a batut niciodata. Cred ca eu eram baubau. Stiu doar ca sunt mândra de caracterul fiului meu. Este poate chiar prea bun. Dar eu l-am crescut asa. Nu este egoist de felul lui si îi este mila de toti care au greutati.
Am gresit doar ca nu am fost alaturi de el când a trebuit sa studieze. Eu vesnic am alergat, facând bani, ca sa ne cumparam masina, ca sa ne cumparam televizor color, ca sa ne schimbam masina, ca sa ne construim casa, ca sa ne platim datoriile. Si nu am putut fi alaturi de el, sa facem lectii împreuna, plateam pe învatatoare ca sa faca ore suplimentare cu el, care se limitau în final doar la as face temele cu el.
Eu, mic trafic de marfa în Ungaria, servici, zile întregi în autocare înghetate, zile întregi înghetata în pietele din Miskolc si Nyregyhaza, nopti întregi de cusut lenjerii de pat, bilanturi metalice pentru uzina, satisfactia banului câstigat dupa doua zile de vânzari în Ungaria. De multe ori ieseam aproape plângând din casa, de oboseala si de groaza unei noi calatorii, de batjocura vamesilor nesatui de la Petea, care dupa 24 de ore de stat într-un autocar ìnghetat, te întorceau înca o data, si ìnca o data, pentru ca vroiau mai multi bani, sau pentru ca asa aveau chef în momentul acela. Si coruptia merge si acum mai departe.
Îmi spuneau azi vecinii: Giulia dar tu esti fericita, doar esti asa de tânara.
Ce stiti voi de greutati sau prin câte am trecut la viata mea, ma gândeam. Sau ce stiti voi prin ce trec multe din emigrantele în Italia. Fete care ajungeau în case unde de zgârciti, nu aveau voie sa se spele cu apa rece, nu calda, decât o data pe saptamâna, sau unde mosul aduna apa picatura cu picatura noaptea, pentru ca cica asa nu înregistreaza contorul de apa, sau unde le puneau în frigider atât de putina mâncare încât abia ajungea pentru batrânii din casa, darmite pentru ele, slugile, sau multe din ele care ajungeau la case cu nebune care îsi rupeau hainele si le bateau cu ce apucau, màturi sau facalete. Sau Ibi, care trecuse prin atâtea case rele, încât ajungând în casa Cristinei, multumea lui Dzeu pentru ca avea camera ei, desi friguroasa, dar era a ei, dupa ce dormise în cealalta casa un an de zile pe un patut, în aceiasi camera cu o batrânica leguma, la care se uita minute în sir ca sa vada daca mai respira.
În Italia centrala- Toscana - Umbria - Lazio nu-si trimit rudele în rezidente de batrani, nici în cazurile de dementa avansata. Prefera sa-i tina în case platind o îngrijitoare. Sunt foarte puternice relatiile fii- parinti. În Nord, sunt diferiti, mai reci, mai calculati, mai grabiti, mai egoisti.
Zilele trecute vazusem un reportaj cu hotii din Torino. Zilnic auzeam numai de hoti români, de prostituate pe strazile Romei, de criminali români. Aici, nu. Sunt minoritari românii în comparatie cu latinoamericanii sau chiar cu marocanii. Trec mai neobservate stirile legate de români. Poate si pentru ca aici s-au putut face mai usor formele de regularizare. Si în felul acesta nu lucreaza la negru atâtia ca în Italia. Hotii s-au aciuiat mai mult prin capitalele de comunitati.
Sau pentru ca si în rândul autohtonilor sunt multi hoti si hoate.
Ma uitam la documentarul acela, si la un moment dat urmareau doua hoate, si ma gândeam uitându-ma la una din ele: doamne cât de mult seamana cu oricare dintre noi, cele muncitoare. Taior închis la culoare, par aranjat, ochelari, fata de casnica modesta, dar eleganta în vestimentatia discreta. Si apoi ce le pot face? Le lasa libere imediat. Ca si aici. Trebuie sa fure ceva mai scump de 400 de euro, ca sa fie sesizata politia. Si apoi sunt mai putine hoatele straine decât autohtonele. Te uiti si te miri de cât tupeu au persoane care par decente, batrâne sau batrâni de la care nu te-ai astepta. Nu le fac nimic, ce ar putea sa le faca la urma urmei.
Unde sa-i închida? Este atât de mare infractionalitatea încât ar trebuie construite mai multe închisori, mai mult personal care sa-i supravegheze, mai multi judecatori care sa-i judece, mai multi functionari care sa manipuleze tonele de dosare. Si uite asa se transforma societatile într-o lume de urmariti si urmaritori. Ca de produs nu stiu cine mai produce ceva.
Poate e ceva defect în capul meu, pentru ca eu întotdeauna spun ca trebuie sa produci ca sa ai de unde consuma. Aici se consuma mult si se produce putin. Acesta este motivul pentru care Spania are acum atâtea probleme. De produs nu se produce, pentru ca nu pot concura la preturi de cost cu statele asiatice, reteau de servicii este atât extinsa si consuma tot PIB -ul. Turismul nu mai este asa productiv, desi cred ca este înca si acum una din destinatiile turistice preferate. Si guvernantii nu vad luminta la capatul tunelului. Dar au de unde cheltui. Desi le-au scazut încasarile din taxe si impozite cu 19 la suta au crescut cu 23 la suta cheltuielile sociale, cu pensii, somaj, ajutoare pentru discapacitati. Ma întreb daca vor ajunge la fundul sacului, ce vor face.
Dar asta nu frâneaza pofta de distractii. Vacante imposibil de imaginat pentru marea majoritate a românilor, masini schimbate la trei ani, haine de marca, doua seri pe saptamâna cina la restaurant în compania prietenilor, operatiunea Salida de ... ce o fi , sfârsit de saptamâna, vacante, Pasti, Craciun, sarbatori religioase sau sarbatori de tot felul. Atâta am auzit fraza asta, ca deja ma calca pe nervi. Ce operatiune de iesire? Parca ar fi o chestie programata. Iesiti toti pe autostrazi. Începe Operatiunea.
Auzi: - Vor fi patru milioane de deplasari, vor fi cinci, vor fi sase milioane de deplasari. Si nu au bani? Dar masinile si mini vacantele sunt pe graunte? Apoi termina asa : - Operatiunea iesirea de sfântu ... , sau de ziua constitutiei... sau mai stiu eu, s-a încheiat cu 102 victime mortale pe caretere ( sosele) , cu 12 mai putin decât în aceiasi perioada a anului trecut. Asta datorita intrarii în vigoare a noului cod rutier.
Totul se numara, se contabilizeaza. Câti au murit în accidente, câte femei au fost omorâte de soti sau concubini, cu câte milioane a scazut numarul turistilor europeni, care au vizitat tara, când la noi se spune asa : - în acest weekend au fost cincizeci de mii de turisti pe litoral. Plajele au fost luate cu asalt. Si ma gândesc la cei 245 de kilometri de plaja de la noi si-i compar cu cei 3167 de kilimetri peninsulari , fara insule. Si ce litoral?
Cum am putea sa-i ajungem, când natura a fost atât de darnica cu ei, când patrimoniul lor istoric si arhitectonic este atât de bogat.
Saraca tara mea, sarac neamul meu, cum vrei sa lupti tu cu morile de vânt? Crezi tu ca cei mari vor arunca un ciolan si la masa ta. Si apoi lupii autohtoni stau la pânda, si pâna nu se vor fi îmbuibat toti hotii din tara, nu va ajunge si norodul de rând sa linga màcar cele câteva firimituri cazute din gresala din farfuriile fruntasilor neamului. Rabda, radba, ca rasplata e în Rai.
Astazi a fost prima cina în curtea urbanizarii unde stau si am participat cel putin treizeci de persoane. Aproape de la toate vilele, mai putin cei care nu locuiesc înca aici. Atmosfera, destinsa, de lume fàrà griji, care îsi permite sa se relaxeze. Pe niciunul nu-l auzi plângându-se de criza financiara pe care o traverseaza societatea, sau sa pomeneasca de victimele de azi ale exploziei unei bombe într-o masina a politiei, în Mallorca.
Cina s-a dovedit o corvoada placuta chiar si pentru mine, care ma feresc de iesiri în grup, mai ales aici. Bancuri, glume, muzica cu discuri de vinil. Cel mai simpatic a fost domnul din Pais Vasco, de 71 de ani care, în pofida faptului ca sotia, señora Enriqueta, îl admonesta sa termine, cânta una dupa alta cântece de dragoste dedicate sotiei. Nu stiam ca si în Tara Bascilor se cânta cam în genul flamenco. Nu e flamenco bineînteles. Poate o hota sau o copla, muzica asta prelungita, ca te întrebi daca mai am de unde scoate aer din plamâni. Diferita de ce este pe la noi, sau poate asemanatoare cu o doina, dar fara nota de tristete a doinelor. Pentru ca este despre dragoste. Bineînteles ca m-a încântat.
Mi-am adus aminte de petrecerile de acasa, de la parintii mei, când toti cântau csardasuri sau muzica din binecunoscutele operete unguresti. Sau de socrul meu care fusese sufletul petrecerilor si un excelent dansator. Alte vremuri, când înca oamenii si pe la noi mai aveau chef de petreceri. Se dansa tango, vals, csardas, dans de codru. Si tata, si mama care dansau asa de bine, si cu atâta eleganta.
Aici nu danseaza cei de vârsta mea. Stau ore întregi la taifas, dar nu danseaza. Cei trecuti de saizeci, da, merg la cluburile lor numai ca sa danseze. Tinerii la discoteci, sa se drogheze, sau se aduna cu sutele la asa numitul Botellon- seara de baut ìn nestire. Si asta în toate orasele Spaniei, cu stirea parintilor, care nu au ce sa le faca. Prea multe drepturi si libertati aici. Mi-am adus aminte de o stire de la televizor, de acum un an, când un adolescent si-a dat în judecata tatal , pentru ca acesta nu-i dadea decât 150 de euro bani de buzunar, si el vroia 500 pe luna, tatal fiind somer. Anomaliile unei societati în care toti au drepturi si putini obligatii. Parintilor le este frica sa fie severi pentru ca acesti îi pot acuza de maltratare psihologica, de o palma nici nu mai vorbim, pentru ca imediat sunt decazuti din drepturile parentale.
În lumina actualelor norme mi-as fi pierdut demult fiul, pentru palmele pe care i le-am dat pe parcursul anilor. Îl mai amenintam din când în când, si el râzând îmi spunea: mami nu mi-ai mai tras o palma de când aveam 10 ani asa ca las-o mai moale. Si-mi trecea supararea. Nu am ales calea cea mai buna, dar stiu ca Adrian ne respecta, nu ridica tonul la noi si nici noi nu facem scandal, pentru ca detest violenta verbala, ca si cea fizica. Daca îl palmuiam, îi ramâneau imediat urmele degetelor pe pielea atât de subtire a fetei. Si imediat îl sarutam da o suta de ori.
Probabil violenta zace latenta în fiecare din noi. Cele putine palme ce i le-am dat ma dor si acum. Era tineretea, putina maturitate si rabdare pe care o aveam. În schimb Mircea nu l-a batut niciodata. Cred ca eu eram baubau. Stiu doar ca sunt mândra de caracterul fiului meu. Este poate chiar prea bun. Dar eu l-am crescut asa. Nu este egoist de felul lui si îi este mila de toti care au greutati.
Am gresit doar ca nu am fost alaturi de el când a trebuit sa studieze. Eu vesnic am alergat, facând bani, ca sa ne cumparam masina, ca sa ne cumparam televizor color, ca sa ne schimbam masina, ca sa ne construim casa, ca sa ne platim datoriile. Si nu am putut fi alaturi de el, sa facem lectii împreuna, plateam pe învatatoare ca sa faca ore suplimentare cu el, care se limitau în final doar la as face temele cu el.
Eu, mic trafic de marfa în Ungaria, servici, zile întregi în autocare înghetate, zile întregi înghetata în pietele din Miskolc si Nyregyhaza, nopti întregi de cusut lenjerii de pat, bilanturi metalice pentru uzina, satisfactia banului câstigat dupa doua zile de vânzari în Ungaria. De multe ori ieseam aproape plângând din casa, de oboseala si de groaza unei noi calatorii, de batjocura vamesilor nesatui de la Petea, care dupa 24 de ore de stat într-un autocar ìnghetat, te întorceau înca o data, si ìnca o data, pentru ca vroiau mai multi bani, sau pentru ca asa aveau chef în momentul acela. Si coruptia merge si acum mai departe.
Îmi spuneau azi vecinii: Giulia dar tu esti fericita, doar esti asa de tânara.
Ce stiti voi de greutati sau prin câte am trecut la viata mea, ma gândeam. Sau ce stiti voi prin ce trec multe din emigrantele în Italia. Fete care ajungeau în case unde de zgârciti, nu aveau voie sa se spele cu apa rece, nu calda, decât o data pe saptamâna, sau unde mosul aduna apa picatura cu picatura noaptea, pentru ca cica asa nu înregistreaza contorul de apa, sau unde le puneau în frigider atât de putina mâncare încât abia ajungea pentru batrânii din casa, darmite pentru ele, slugile, sau multe din ele care ajungeau la case cu nebune care îsi rupeau hainele si le bateau cu ce apucau, màturi sau facalete. Sau Ibi, care trecuse prin atâtea case rele, încât ajungând în casa Cristinei, multumea lui Dzeu pentru ca avea camera ei, desi friguroasa, dar era a ei, dupa ce dormise în cealalta casa un an de zile pe un patut, în aceiasi camera cu o batrânica leguma, la care se uita minute în sir ca sa vada daca mai respira.
În Italia centrala- Toscana - Umbria - Lazio nu-si trimit rudele în rezidente de batrani, nici în cazurile de dementa avansata. Prefera sa-i tina în case platind o îngrijitoare. Sunt foarte puternice relatiile fii- parinti. În Nord, sunt diferiti, mai reci, mai calculati, mai grabiti, mai egoisti.
Zilele trecute vazusem un reportaj cu hotii din Torino. Zilnic auzeam numai de hoti români, de prostituate pe strazile Romei, de criminali români. Aici, nu. Sunt minoritari românii în comparatie cu latinoamericanii sau chiar cu marocanii. Trec mai neobservate stirile legate de români. Poate si pentru ca aici s-au putut face mai usor formele de regularizare. Si în felul acesta nu lucreaza la negru atâtia ca în Italia. Hotii s-au aciuiat mai mult prin capitalele de comunitati.
Sau pentru ca si în rândul autohtonilor sunt multi hoti si hoate.
Ma uitam la documentarul acela, si la un moment dat urmareau doua hoate, si ma gândeam uitându-ma la una din ele: doamne cât de mult seamana cu oricare dintre noi, cele muncitoare. Taior închis la culoare, par aranjat, ochelari, fata de casnica modesta, dar eleganta în vestimentatia discreta. Si apoi ce le pot face? Le lasa libere imediat. Ca si aici. Trebuie sa fure ceva mai scump de 400 de euro, ca sa fie sesizata politia. Si apoi sunt mai putine hoatele straine decât autohtonele. Te uiti si te miri de cât tupeu au persoane care par decente, batrâne sau batrâni de la care nu te-ai astepta. Nu le fac nimic, ce ar putea sa le faca la urma urmei.
Unde sa-i închida? Este atât de mare infractionalitatea încât ar trebuie construite mai multe închisori, mai mult personal care sa-i supravegheze, mai multi judecatori care sa-i judece, mai multi functionari care sa manipuleze tonele de dosare. Si uite asa se transforma societatile într-o lume de urmariti si urmaritori. Ca de produs nu stiu cine mai produce ceva.
Poate e ceva defect în capul meu, pentru ca eu întotdeauna spun ca trebuie sa produci ca sa ai de unde consuma. Aici se consuma mult si se produce putin. Acesta este motivul pentru care Spania are acum atâtea probleme. De produs nu se produce, pentru ca nu pot concura la preturi de cost cu statele asiatice, reteau de servicii este atât extinsa si consuma tot PIB -ul. Turismul nu mai este asa productiv, desi cred ca este înca si acum una din destinatiile turistice preferate. Si guvernantii nu vad luminta la capatul tunelului. Dar au de unde cheltui. Desi le-au scazut încasarile din taxe si impozite cu 19 la suta au crescut cu 23 la suta cheltuielile sociale, cu pensii, somaj, ajutoare pentru discapacitati. Ma întreb daca vor ajunge la fundul sacului, ce vor face.
Dar asta nu frâneaza pofta de distractii. Vacante imposibil de imaginat pentru marea majoritate a românilor, masini schimbate la trei ani, haine de marca, doua seri pe saptamâna cina la restaurant în compania prietenilor, operatiunea Salida de ... ce o fi , sfârsit de saptamâna, vacante, Pasti, Craciun, sarbatori religioase sau sarbatori de tot felul. Atâta am auzit fraza asta, ca deja ma calca pe nervi. Ce operatiune de iesire? Parca ar fi o chestie programata. Iesiti toti pe autostrazi. Începe Operatiunea.
Auzi: - Vor fi patru milioane de deplasari, vor fi cinci, vor fi sase milioane de deplasari. Si nu au bani? Dar masinile si mini vacantele sunt pe graunte? Apoi termina asa : - Operatiunea iesirea de sfântu ... , sau de ziua constitutiei... sau mai stiu eu, s-a încheiat cu 102 victime mortale pe caretere ( sosele) , cu 12 mai putin decât în aceiasi perioada a anului trecut. Asta datorita intrarii în vigoare a noului cod rutier.
Totul se numara, se contabilizeaza. Câti au murit în accidente, câte femei au fost omorâte de soti sau concubini, cu câte milioane a scazut numarul turistilor europeni, care au vizitat tara, când la noi se spune asa : - în acest weekend au fost cincizeci de mii de turisti pe litoral. Plajele au fost luate cu asalt. Si ma gândesc la cei 245 de kilometri de plaja de la noi si-i compar cu cei 3167 de kilimetri peninsulari , fara insule. Si ce litoral?
Cum am putea sa-i ajungem, când natura a fost atât de darnica cu ei, când patrimoniul lor istoric si arhitectonic este atât de bogat.
Saraca tara mea, sarac neamul meu, cum vrei sa lupti tu cu morile de vânt? Crezi tu ca cei mari vor arunca un ciolan si la masa ta. Si apoi lupii autohtoni stau la pânda, si pâna nu se vor fi îmbuibat toti hotii din tara, nu va ajunge si norodul de rând sa linga màcar cele câteva firimituri cazute din gresala din farfuriile fruntasilor neamului. Rabda, radba, ca rasplata e în Rai.
miércoles, 29 de julio de 2009
Banc
fra amiche "cara, ma tu glielo dici a tuo marito quando raggiungi l'orgasmo?"
"no, scherzi? mica gli posso telefonare quando è in ufficio!"
între prietene ¨draga, dar tu îi spui sotului cànd ai un orgasm?¨
¨Nu, glumesti? doar nu pot sa-i telefonez când e la birou!¨
"no, scherzi? mica gli posso telefonare quando è in ufficio!"
între prietene ¨draga, dar tu îi spui sotului cànd ai un orgasm?¨
¨Nu, glumesti? doar nu pot sa-i telefonez când e la birou!¨
banc
Un el :
Qual' è la differenza tra una fidanzata e una moglie? 45 kili!
care este diferenta între o logodnica si o sotie? 45 kg!
La care o ea:
Qual' è la differenza tra un fidanzato e un marito? 45 minuti!
care este diferenza între un logodnic si un sot? 45 minuti!
Voi uomini siete davvero cattivi!
Una volta me ne hanno detta una simile:
Un tizio mette un annuncio sul giornale con scritto"Cerco moglie"
Il giorno dopo riceve un centinaio di lettere con scritto"Prendi pure la mia!"
voi, barbatii sunteti cu adevarat rautaciosi
Odata mi-au spus una asemanatoare:
Un tip pune un anunt în ziare ¨caut sotie¨
Ziua urmatoare primeste o suta de scrisori cu textul ¨ia-o pe a mea¨
Qual' è la differenza tra una fidanzata e una moglie? 45 kili!
care este diferenta între o logodnica si o sotie? 45 kg!
La care o ea:
Qual' è la differenza tra un fidanzato e un marito? 45 minuti!
care este diferenza între un logodnic si un sot? 45 minuti!
Voi uomini siete davvero cattivi!
Una volta me ne hanno detta una simile:
Un tizio mette un annuncio sul giornale con scritto"Cerco moglie"
Il giorno dopo riceve un centinaio di lettere con scritto"Prendi pure la mia!"
voi, barbatii sunteti cu adevarat rautaciosi
Odata mi-au spus una asemanatoare:
Un tip pune un anunt în ziare ¨caut sotie¨
Ziua urmatoare primeste o suta de scrisori cu textul ¨ia-o pe a mea¨
Banc
Due direttori d'orchestra, uno milanese e uno napoletano, si incontrano.
Il milanese si vanta di un suo concerto:
"Ho tenuto un concerto alla Scala: c'erano tutte le autorità, il sindaco, il prefetto, il vescovo... ho ricevuto mezz'ora di applausi!
E' venuta giù la madunina... dovevi vedere come piangeva.... "
Il napoletano ribatte:
"Davvero? Io ho tenuto un concerto a Roma, in San Pietro: c'erano tutte le autorità, il presidente della repubblica, il papa, vescovi, cardinali... Ho ricevuto un'ora di applausi! E' venuto Gesù in persona e mi ha detto: Complimenti, questo è un concerto! No come chillo strunz 'e Milano che ha fatte chiagnere a mammà!! "
Doi dirijori de orchestra, unul milanez si unul napolitan, se întâlnesc.
Milanezul se lauda cu unul din concertele sale:
¨Am avut un concert la Scala : erau prezente toate autoritatile, primarul, prefectul, episcopul... am primit jumatate de ora de aplauze!
A coborât chiar si Madona... trebuia sa o vezi cum plângea ¨
Napolitanul replica :
¨Într-adevar? Eu am avut un concert la Roma, în San Pietro: erau de fata toate autoritatile, presedintele republicii, Papa, episcopii , cardinalii ... Am avut o ora de aplauze! A venit Isus în persoana si mi-a zis :
Felicitari, àsta da concert! Nu ca si tàmpitul àla din Milano care a facut-o sa plânga si pe mama!!
Il milanese si vanta di un suo concerto:
"Ho tenuto un concerto alla Scala: c'erano tutte le autorità, il sindaco, il prefetto, il vescovo... ho ricevuto mezz'ora di applausi!
E' venuta giù la madunina... dovevi vedere come piangeva.... "
Il napoletano ribatte:
"Davvero? Io ho tenuto un concerto a Roma, in San Pietro: c'erano tutte le autorità, il presidente della repubblica, il papa, vescovi, cardinali... Ho ricevuto un'ora di applausi! E' venuto Gesù in persona e mi ha detto: Complimenti, questo è un concerto! No come chillo strunz 'e Milano che ha fatte chiagnere a mammà!! "
Doi dirijori de orchestra, unul milanez si unul napolitan, se întâlnesc.
Milanezul se lauda cu unul din concertele sale:
¨Am avut un concert la Scala : erau prezente toate autoritatile, primarul, prefectul, episcopul... am primit jumatate de ora de aplauze!
A coborât chiar si Madona... trebuia sa o vezi cum plângea ¨
Napolitanul replica :
¨Într-adevar? Eu am avut un concert la Roma, în San Pietro: erau de fata toate autoritatile, presedintele republicii, Papa, episcopii , cardinalii ... Am avut o ora de aplauze! A venit Isus în persoana si mi-a zis :
Felicitari, àsta da concert! Nu ca si tàmpitul àla din Milano care a facut-o sa plânga si pe mama!!
De ale mele gànduri
Scriu si ascult muzica. Ca un fel de suport tehnic, de fundal. Habibi, muzica araba. Ma învioreaza si ma binedispune. E un amestec de muzica araba si flamenco spaniol. Ca si când la noi, s-ar suprapune un csàrdas cu o sàrba. Si nu ar face nota distonanta, nu mi-ar zgâria auzul, desi niciuna nu ma entuziasmeaza. Nu am preferinte. Cum s-ar spune explorez cu toate simturile mele tainele necunoscutului.
Nu am caderi în tristeti profunde si nici momente de exaltare. Pentru ca-mi impun ca nu exista. Nu exista si punct. Traiesc clipa, ca un voyeurist neinvitat. Ma intereseaza tot si nu prea. Trec pe strazi si vad secvente, frânturi de imagini. Chipuri, claddiri, sentimente, ignoranta. Dar nu judec, pentru ca aparentele sunt înselatoare. Nu privesc cu superioritate nici o creatura, pentru ca stiu ca dincolo de aparente este o poveste.
Ca si a mea. Cine ma cunoaste? Se uita la mine? Noteaza cineva prezenta mea, persoana mea, dincolo de aparenta unei figuri comune, poate chiar inexpresive?
De multe ori ma privesc în oglinda în cautarea unui licar de inteligenta în privirea mea. Si nu gasesc nimic care sa reflecte trairile mele interioare. Sau poate ca acestea nu m-au marcat niciodata. Persoane inferioare capacitatii mele de patrundere în esenta lucrurilor, au de multe ori o fatà mai sugestiva. Eu, grasuta gânditoare. Parca as fi bucalata din Minti criminale, petrecându-si viata în fata computerului. Nu ca as avea priceperea sau cunostiintele ei... dar noul nu ma sperie, poate pentru ca asa au hotarât astrele la nasterea mea. Îmi amintesc, ca în saracia noastra din copilaria atât de îndepartata, citeam în baie magazin istoric, almanahuri de orice fel, cumparate de chiriasa noastra, Aurica, inginera economista, prea devreme decedata.
Am avut noroc cu ea, pentru ca mi-a îndrumat pasii în copilarie, fara sa simt. Mare noroc.
Nu ma împrietenesc cu nimeni, pentru ca nu-mi place sa fiu inoportuna. Si nici sa deranjez sau sa fiu deranjata. Traiesc ca un soarece de biblioteca, închisa în lumea mea, cu miile de lucrusoare care trebuie descoperite si oferite spre devorare aviditatii mele. Setea de cunoastere. Dintotdeauna. Citesc, dar nu romane. Carti de istorie, manuale scolare, poezii, sau frânturi din ele, ceva despre arta, ceva despre utilizarea motoarelor de cautare internet, mai adaug câte un instrument de traducere, sau câte un dictionar nou la Mozilla firefox.
Stiu câte putin si nu ma plictisesc niciodata. Ma reinventez de fiecare data. Nu pot sa stau la plaja. pentru ca am impresia ca este timp pierdut pe veci inutil. Povestesc 10 minute cu fiecare, nu ma opresc mai mult decât în rare ocazii. Când interlocutorul este o persoana deosebita. Atunci, ne pierdem în lungi conversatii, pe care le întrerup pentru a nu fi obositoare prezenta mea. Dar ies rar din carapacea mea.
Pentru medic, pentru familia lui, incluzând prietenele ucrainene ale Irinei. Pentru Karina, fiica lui señor Tomas si pentru Ramon, sotul ei când vin pentru o zi de la Valencia. Cu ei da. Am despre ce sa vorbesc. Amândoi au studiat, sunt niste fosti rebeli, cu Harley Davidsonuri în garaj, nefolosit acum de când au devenit parinti. Ramon, o figura, cum se spune aici : no tiene pelos en la lingua- cam : - ce mi-e în gura si-n capusa, de la noi.
Ne contrazicem de fiecare data, dar asta nu schimba cu nimic relatia noastra bazata pe respectul reciproc, venit din recunoasterea capacitatii intelectuale a celuilalt. Ramon este vesnic plin de sine. Zicea o data despre emigrantii latino americani: - culmea, dupa ce le-am cotropit pamânturile, le-am violat femeile si le-am luat toate bogatiile, vin aici si sunt atât de multumiti ca pot sa curete strazile si wc-urile noastre.
Câta dreptate are. Asa si noi, nu latinii europei?.
I-am replicat ca munca niciodata nu poate fi degradanta, saracia, lipsa unei pâini pentru copilul tau însa da. Nu e om rau, dar nu cunoaste disperarea pe viu cum s-ar spune, a emigrantului.
Ei, crescuti în belsug nu cunosc alta forma de viata sau nu pot concepe, chiar daca sunt cititi. De fapt prea putini din jurul meu. Sau cei care au cunoscut lipsurile, au uitat de ele. Eliminându-le ca pe un balast incomod.
De asta nu-mi fac prieteni. Ma oboseste superficialitatea. Ma obosesteste propria-mi superficialitate.
Nu am caderi în tristeti profunde si nici momente de exaltare. Pentru ca-mi impun ca nu exista. Nu exista si punct. Traiesc clipa, ca un voyeurist neinvitat. Ma intereseaza tot si nu prea. Trec pe strazi si vad secvente, frânturi de imagini. Chipuri, claddiri, sentimente, ignoranta. Dar nu judec, pentru ca aparentele sunt înselatoare. Nu privesc cu superioritate nici o creatura, pentru ca stiu ca dincolo de aparente este o poveste.
Ca si a mea. Cine ma cunoaste? Se uita la mine? Noteaza cineva prezenta mea, persoana mea, dincolo de aparenta unei figuri comune, poate chiar inexpresive?
De multe ori ma privesc în oglinda în cautarea unui licar de inteligenta în privirea mea. Si nu gasesc nimic care sa reflecte trairile mele interioare. Sau poate ca acestea nu m-au marcat niciodata. Persoane inferioare capacitatii mele de patrundere în esenta lucrurilor, au de multe ori o fatà mai sugestiva. Eu, grasuta gânditoare. Parca as fi bucalata din Minti criminale, petrecându-si viata în fata computerului. Nu ca as avea priceperea sau cunostiintele ei... dar noul nu ma sperie, poate pentru ca asa au hotarât astrele la nasterea mea. Îmi amintesc, ca în saracia noastra din copilaria atât de îndepartata, citeam în baie magazin istoric, almanahuri de orice fel, cumparate de chiriasa noastra, Aurica, inginera economista, prea devreme decedata.
Am avut noroc cu ea, pentru ca mi-a îndrumat pasii în copilarie, fara sa simt. Mare noroc.
Nu ma împrietenesc cu nimeni, pentru ca nu-mi place sa fiu inoportuna. Si nici sa deranjez sau sa fiu deranjata. Traiesc ca un soarece de biblioteca, închisa în lumea mea, cu miile de lucrusoare care trebuie descoperite si oferite spre devorare aviditatii mele. Setea de cunoastere. Dintotdeauna. Citesc, dar nu romane. Carti de istorie, manuale scolare, poezii, sau frânturi din ele, ceva despre arta, ceva despre utilizarea motoarelor de cautare internet, mai adaug câte un instrument de traducere, sau câte un dictionar nou la Mozilla firefox.
Stiu câte putin si nu ma plictisesc niciodata. Ma reinventez de fiecare data. Nu pot sa stau la plaja. pentru ca am impresia ca este timp pierdut pe veci inutil. Povestesc 10 minute cu fiecare, nu ma opresc mai mult decât în rare ocazii. Când interlocutorul este o persoana deosebita. Atunci, ne pierdem în lungi conversatii, pe care le întrerup pentru a nu fi obositoare prezenta mea. Dar ies rar din carapacea mea.
Pentru medic, pentru familia lui, incluzând prietenele ucrainene ale Irinei. Pentru Karina, fiica lui señor Tomas si pentru Ramon, sotul ei când vin pentru o zi de la Valencia. Cu ei da. Am despre ce sa vorbesc. Amândoi au studiat, sunt niste fosti rebeli, cu Harley Davidsonuri în garaj, nefolosit acum de când au devenit parinti. Ramon, o figura, cum se spune aici : no tiene pelos en la lingua- cam : - ce mi-e în gura si-n capusa, de la noi.
Ne contrazicem de fiecare data, dar asta nu schimba cu nimic relatia noastra bazata pe respectul reciproc, venit din recunoasterea capacitatii intelectuale a celuilalt. Ramon este vesnic plin de sine. Zicea o data despre emigrantii latino americani: - culmea, dupa ce le-am cotropit pamânturile, le-am violat femeile si le-am luat toate bogatiile, vin aici si sunt atât de multumiti ca pot sa curete strazile si wc-urile noastre.
Câta dreptate are. Asa si noi, nu latinii europei?.
I-am replicat ca munca niciodata nu poate fi degradanta, saracia, lipsa unei pâini pentru copilul tau însa da. Nu e om rau, dar nu cunoaste disperarea pe viu cum s-ar spune, a emigrantului.
Ei, crescuti în belsug nu cunosc alta forma de viata sau nu pot concepe, chiar daca sunt cititi. De fapt prea putini din jurul meu. Sau cei care au cunoscut lipsurile, au uitat de ele. Eliminându-le ca pe un balast incomod.
De asta nu-mi fac prieteni. Ma oboseste superficialitatea. Ma obosesteste propria-mi superficialitate.
Dimineti ...
Dimineata. Ultima în care trebuie sa ma trezesc la 8.30, ca sa o pregatesc pe Marta pentru colegiu, cum îi spun ei, desi este un centru ocupational, unde persoane handicapate mental îsi petrec parte din zi. Centre pentru toate categoriile. Bolnavi de Alzheimer, copii cu probleme de comportament, agresivi, internati de parinti sau de stat, centre de copii minori, unde lucreaza si Enma, cu copii handicapati fizic si mental.
Pâna nu am ajuns în Italia, pentru mine aceste persoane existau doar ìn reportajele sau documentarele difuzate la televizor. Aveam la uzina o femeie de serviciu care avea o fetita marisoara deja, dar nu m-am interesat niciodata prea mult de ea. Colega mea de birou fusese de câteva ori la ei acasa, dar nu în mod deosebit pentru a vedea ce facea fetita. Doar ca ma înduiosa dragostea mamei pentru nefericita creatura. Poate eram superficiala, pentru ca tot ce aducea a boala ma indispunea.
Datorez aceasta aversitate manei mele, care de mica ne-a terorizat cu spitalizarile ei la pshihiatrie, tentative de sinucidere, socuri electrice, crize de isterie. Poate din cauza aceasta niciodata nu am acceptat boala în jurul meu. Refuzam existenta ei, pentru ca nu credeam în ea, nu erau de înteles pentru mine depresiile nervoase.
De când ma stiu , boala o tratam ca pe o stare trecatoare, care poate fi minimalizata prin autosugestie. Îmi spuneam ca daca ma vaicaresc acum, la o migrena usoara, ce am sa fac la durere insuportabila. Deci nu luam medicamente, nici nu prea vizitam doctori.
Au trecut anii. Sunt mai matura acum , nu în mod necesar mai înteleapta. Stiu ca exista bolnavi. Stiu acum ca o depresie este greu de tratat si necesita foarte mult timp si mai ales foarte multa afectiune din partea celor din jur. Stiu ca exista familii care au copii cu malformatii.
M-a mirat de la început modul în care sunt tratati bolnavii si batrânii în Occident. Oare noua ne lipseste în tara compasiunea sau bunatatea?
Merg la magazin, si Marta, cu Sindrom Down, este cea careia i se adreseaza cu un zâmbet deschis vânzatorii. Merg la medici, si acestia se poarta diferit cu ei , handicapatii si batrânii. Si nu numai medicii ci tot personalul sanitar. Au mai multa umanitate în ei strainii decât noi?
M-am schimbat si eu. Deja acasa stateam sa ascult povestile batrânilor, dar ma retrageam involuntar când deja se îmbolnaveau. O faceam din instinct, fara sa-mi dau seama. Sau ma scuzam în sinea mea , ca pentru a ma disculpa, ca am foarte multe pe cap si nu am tot timpul la dispozitie pentru a ma preocupa de toti. Ce usor ne autoîmpacam cu superficialitatea ce ne este caracteristica.
As vrea sa stiu ca m-am schimbat macar un pic.
Ma uit de multe ori la Mircea, sotul meu. Sufera de 15 ani de spondilita anchilozanta. Fusese sportiv la viata lui. Jucase footbal de la vârsta de 11-12 ani. Îi placeau toate sporturile. Practicase tenis da câmp, handbal, schii si bineînteles footbal. Boala i-a rapit toate placerile. Sau poate eu. Poate eu am fost cea care l-a deziluzionat atât de mult, încât el si-a pierdut propria vointa. Sufera în continuare. Nu se plânge niciodata. Îl întreb eu daca are dureri. Ca de obicei, raspunsul este invariabil. Nu trece o secunda fara sa aiba dureri de spate. Dar s-a obisnuit cu durerea, ca a doua natura. Se autosugestioneaza ca nu exista. Îsi gaseste ocupatie, si uita. Oricum nici un tratament medicamentos nu-l ajuta decât pe perioade scurte de timp.
Asa s-a apucat Mircea sa construiasca o casa. Ca sa aiba un tel, si sa uite de boala. Fiecare avem rostul nostru în aceasta întreprindere si acesta este liantul care ne da un scop în viata. Ne-am stabilit un termen de 10-15 ani. Au trecut 11 . Casa, mai are nevoie de multe ore de munca si sacrificii. Dar va fi asa cum el si-a visat-o. Imensa, spatioasa, fara luxuri inutile, cu bun gust proiectata si cu maxima calitate executata de Mircea.
Ca de obicei, eu superficiala, nu am apreciat adevaratele valori. Am mai calcat pe alaturi, razvratindu-ma. De fiecare data...eu, si numai eu. Telurile comune sunt cele care fac sa dureze o casnicie. Nu casa, ci ceea ce reprezinta ea pentru Adrian. Faptul ca nu va trebui sa-si sacrifice viata muncind pentru a-si ridica casa.
Eu,... sper sa ajung sa ma bucur de ea, dar el, Mircea, o adora. Munceste zilnic pe ea, pentru ca mai e mult de lucru pe ea. Înca sunt necesari multi ani de munca prin strainataturi ca sa o terminam. Dar munca noastra nu este în zadar. Si apoi ne da satisfactii enorme, comune.
Seara îmi arata ce a muncit peste zi. Si-mi poarta laptop peste tot ca sa-mi arate. Ce ti-e si cu tehnologia asta! Fac poze cu webcam-ul cu toate coltisoarele casei, cu toate plantele din casa si ma simt ca si acasa. Poate doar ce nu simt mirosul ploii, sau gerul atât de patrunzator de afara.
Dar ele sunt cu grija depozitate în sertarasele sufletului meu.
Poate de asta nici nu vreau sa merg pâna acasa. De frica ca nu as mai putea abandona caminul meu drag.
Pâna nu am ajuns în Italia, pentru mine aceste persoane existau doar ìn reportajele sau documentarele difuzate la televizor. Aveam la uzina o femeie de serviciu care avea o fetita marisoara deja, dar nu m-am interesat niciodata prea mult de ea. Colega mea de birou fusese de câteva ori la ei acasa, dar nu în mod deosebit pentru a vedea ce facea fetita. Doar ca ma înduiosa dragostea mamei pentru nefericita creatura. Poate eram superficiala, pentru ca tot ce aducea a boala ma indispunea.
Datorez aceasta aversitate manei mele, care de mica ne-a terorizat cu spitalizarile ei la pshihiatrie, tentative de sinucidere, socuri electrice, crize de isterie. Poate din cauza aceasta niciodata nu am acceptat boala în jurul meu. Refuzam existenta ei, pentru ca nu credeam în ea, nu erau de înteles pentru mine depresiile nervoase.
De când ma stiu , boala o tratam ca pe o stare trecatoare, care poate fi minimalizata prin autosugestie. Îmi spuneam ca daca ma vaicaresc acum, la o migrena usoara, ce am sa fac la durere insuportabila. Deci nu luam medicamente, nici nu prea vizitam doctori.
Au trecut anii. Sunt mai matura acum , nu în mod necesar mai înteleapta. Stiu ca exista bolnavi. Stiu acum ca o depresie este greu de tratat si necesita foarte mult timp si mai ales foarte multa afectiune din partea celor din jur. Stiu ca exista familii care au copii cu malformatii.
M-a mirat de la început modul în care sunt tratati bolnavii si batrânii în Occident. Oare noua ne lipseste în tara compasiunea sau bunatatea?
Merg la magazin, si Marta, cu Sindrom Down, este cea careia i se adreseaza cu un zâmbet deschis vânzatorii. Merg la medici, si acestia se poarta diferit cu ei , handicapatii si batrânii. Si nu numai medicii ci tot personalul sanitar. Au mai multa umanitate în ei strainii decât noi?
M-am schimbat si eu. Deja acasa stateam sa ascult povestile batrânilor, dar ma retrageam involuntar când deja se îmbolnaveau. O faceam din instinct, fara sa-mi dau seama. Sau ma scuzam în sinea mea , ca pentru a ma disculpa, ca am foarte multe pe cap si nu am tot timpul la dispozitie pentru a ma preocupa de toti. Ce usor ne autoîmpacam cu superficialitatea ce ne este caracteristica.
As vrea sa stiu ca m-am schimbat macar un pic.
Ma uit de multe ori la Mircea, sotul meu. Sufera de 15 ani de spondilita anchilozanta. Fusese sportiv la viata lui. Jucase footbal de la vârsta de 11-12 ani. Îi placeau toate sporturile. Practicase tenis da câmp, handbal, schii si bineînteles footbal. Boala i-a rapit toate placerile. Sau poate eu. Poate eu am fost cea care l-a deziluzionat atât de mult, încât el si-a pierdut propria vointa. Sufera în continuare. Nu se plânge niciodata. Îl întreb eu daca are dureri. Ca de obicei, raspunsul este invariabil. Nu trece o secunda fara sa aiba dureri de spate. Dar s-a obisnuit cu durerea, ca a doua natura. Se autosugestioneaza ca nu exista. Îsi gaseste ocupatie, si uita. Oricum nici un tratament medicamentos nu-l ajuta decât pe perioade scurte de timp.
Asa s-a apucat Mircea sa construiasca o casa. Ca sa aiba un tel, si sa uite de boala. Fiecare avem rostul nostru în aceasta întreprindere si acesta este liantul care ne da un scop în viata. Ne-am stabilit un termen de 10-15 ani. Au trecut 11 . Casa, mai are nevoie de multe ore de munca si sacrificii. Dar va fi asa cum el si-a visat-o. Imensa, spatioasa, fara luxuri inutile, cu bun gust proiectata si cu maxima calitate executata de Mircea.
Ca de obicei, eu superficiala, nu am apreciat adevaratele valori. Am mai calcat pe alaturi, razvratindu-ma. De fiecare data...eu, si numai eu. Telurile comune sunt cele care fac sa dureze o casnicie. Nu casa, ci ceea ce reprezinta ea pentru Adrian. Faptul ca nu va trebui sa-si sacrifice viata muncind pentru a-si ridica casa.
Eu,... sper sa ajung sa ma bucur de ea, dar el, Mircea, o adora. Munceste zilnic pe ea, pentru ca mai e mult de lucru pe ea. Înca sunt necesari multi ani de munca prin strainataturi ca sa o terminam. Dar munca noastra nu este în zadar. Si apoi ne da satisfactii enorme, comune.
Seara îmi arata ce a muncit peste zi. Si-mi poarta laptop peste tot ca sa-mi arate. Ce ti-e si cu tehnologia asta! Fac poze cu webcam-ul cu toate coltisoarele casei, cu toate plantele din casa si ma simt ca si acasa. Poate doar ce nu simt mirosul ploii, sau gerul atât de patrunzator de afara.
Dar ele sunt cu grija depozitate în sertarasele sufletului meu.
Poate de asta nici nu vreau sa merg pâna acasa. De frica ca nu as mai putea abandona caminul meu drag.
domingo, 26 de julio de 2009
Los Griños
Acasa la mine, la Baia Mare, ploua, si sunt 18 grade, binecuvântata ploaie. Eu , la 31 de grade, ma perpelesc si nu-mi gasesc locul. As vrea sa ma odihnesc un pic , dar nu se poate, pentru ca señor nu a mâncat de sase ore. Si nici nu are de gând pe moment. Îl las cu televizorul pornit, sunt ultimii kilometri din Tour de France, probabil Alberto Contador va câstiga. Si merita, acest baiat tot respectul, pentru ca în 2004, la turul principatelor Asturias, facuse o criza de convulsii,ocazie cu care i se descoperise o boala congenitala, ceva la nivel vascular, care l-a indepartat de sport un an întreg, a reusit sa se refaca si sa devina cel mai tânar campion al Tour de France în 2007.
Începusem deunazi relatarea trecerii mele pe la familia Griño. Ma cunoscusera în spital, pe când señora Cinta era internata în urma unui edem cerebral, care o lasase paralizata pe jumatatea dreapta. Màna dreapta nu si-o simtea, piciorul drept era rupt. Dureri insuportabile. Dar ea vesnic zâmbitoare.
Cum eu ramâneam si peste noapte, o auzeam gemând si bineînteles saream sa o ajut. Sa-i schimb pozitia picioarelor, sa o întorc pe cealalta parte sau daca avea dureri mari chemam asistentele sa-i dea vreun calmant. Pe timpul zilei avea cu schimbul pe cineva din familie. Fiica, ginerele, fiul sau nora. Astfel ajunsesem sa-i cunosc si sa ma cunoasca. Chiar daca eram abia de doua zile în Spania, ne întelegeam fara nici o dificultate, pentru ca valenciana, care era limba lor materna are foarte multe similitudini cu italiana pe care o vorbeam eu. Si Cinta, fiica si sotul ei Emanuel, vorbeau si italiana.
Deci, dupa moartea señorei Rosa, din Benicarlo, moarte survenita în a zecea zi a sederii mele în Spania, ma luasera la ei, pentru a-i ajuta cu mama care fusese externata între timp. Am ajuns deci în casa Griño. Bogati, frumosi, casa cu vedere la unul din golfuletele de pe plaja, si altele...
Masini de lux, mercedesuri, cai la herghelie, imobiliara de succes. O casa cu 4 apartamente micute în curtea din vecini, o alta cu 3 apartamente micute peste drum de acestea. Trei apartamente noi, care atunci se mobilau, urmând sa fie date în chirie, si altele doua în centrul orasului, luxoase, cu chirii mari. Nu le lipseau banii.
Señora Cinta si sotul ei fusesera bogati. Nu din mosteniri. Se casatorisera saraci, ea si sotul ei, Pepe sau Pepino parca se chemase. Acesta fusese priceput în afaceri, importa cherestea din tarile scandinave. Nu avusesera copii, pentru ca Cinta pierdea sarcina dupa sarcina. Una o pierduse la sapte luni. Hotarâsera deci, pe la vreo patruzeci de ani sa adopte un copil. Vorbisera la Barcelona cu medici si fusesera anuntati la putin timp, ca ar fi doi copilasi recent nascuti, care putea fi adoptati.
Nu erau frati. Ea nascuta cu doua saptamâni mai repede decât el. I-au luat pe amândoi. Asa s-a înmultit familia señorei Cinta dintr-o data cu doua suflete. Dar suflet, mai mult ea. Ca o lupoaica i-a protejat. Daca le facea rau aerul umed de la mare, se mutau la munte, daca se faceau mai bine, la Peniscola. I-au rasfatat, si ea si el.
Am vazut în pozele familiei, ca deja la 12 ani, Cinta, copila avea deja cai, întretinuti în grajduri special amenajate, cam cum vedeam eu ìn filmele englezesti. De altfel fusesem si eu, dusa de Cinta sa vad caii, Shalom cel batrân, chiar màncase din palma mea. Frumusete de animal, cu care ea mergea la competitii, sau mai bine zis la plimbari pentru ca nu stiu sa fi câstigat vreodata ceva. Cluburi de mofturosi, snobi. Aere de bogatani.
Deci, la început îmi oferisera 300 de euro pentru patru ore dimineata de la 9 la 13, fara sâmbete
si duminici. Deja în prima sâmbata ma chemasera, la fel duminica dupa amiaza, iar începând cu saptamâna urmatoare lucram si dimineata de la 8 la 13.30 dar si dupa amiaza de la 4 la 8. Si sâmbata dimineata si duminica dupa amiaza.
Dar ma plateau cu 75o, chiar 8oo daca mai mergeam cumva cu Cinta, în orele libere sa o ajut la curatenia apartamentelor noi. Lucru mult, pentru ca urmau sa demoleze casa superba în care locuiau, pentru a construi un palat de sticla si inox de 8oo mp. Scandaluri, zilnice, pentru ca eu ascultam de señora Cinta, si o ajutam sa aiba scaun, facându-i zilnic clisma, cu ajutorul unei pompe de guma. Zilnic ma ameninta ca ma da afara. Zilnic, ma lingusea si-mi dadea lucruri. Oale de inox, perini, paturi, cearceafuri, tot ce aveam nevoie într-un apartament unde stateam cu chirie. Sortând zilnic lucrurile din casa, pentru ca golea casa, mi-a dat haine,posete, cort, aparat sony tip turn, cu CD player, practic tot ce ea nu mai avea nevoie.
Între timp sosise si fiul meu, cam pe 25 august 2006, slab, fericit ca vedea Spania pentru prima oara, si presupun , fericit ca ma revedea dupa un an. Prietenii nostri ne gasisera loc într-un apartament de pe aceiasi scara cu ei, si aveam o camera cu doua paturi pentru noi. Deci, toate lucrurile de la Cinta mi-au venit foarte bine.
M-a iubit señora, mama Cinta, si de câte ori ma vedea ca plâng, ma ruga sa nu o bag în seama pe fiica ei. Îi faceam dus în fiecare seara. Sau eu cu vreunul dintre barbati, Emanuel, ginerele, sau Jose, fiul adoptiv. Niciodata femeile. Fiica ca nu putea sa-si faca rau spatelui, desi zilnic calarea, nora ca nu...
Stiau Cinta si Emanuel ca eram în cautare de servici si pentru orele de noapte, pentru ca banii câstigati abia ne ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor lunare. Adrian nu gasea de lucru, si chiar dupa ce gasise, fusese exploatat si înselat de alti români. Venea bietul copil de pe santierele aflate la kilometri buni, rupt de oboseala. Nu aveam timp decât de munca si somn, si bani nu aveam sa trimitem acasa, nici macar 100 de euro pe luna.
Pe lânga toate problemele mele, mai mult ma stresa tânara Cinta, cu urletele ei, când afla ca iara îi facusem o clisma doamnei. Biata, numai cine nu a avut constipatie cronica nu putea sa n-o înteleaga. De doua ori fusese chemat medicul de urgenta pentru ca ea urla de dureri. Si spusese clar acesta ca avea scaunul pietrificat în intestinul gros. Abia ce plecau tinerii dimineata, ea saracuta, ma implora cu lacrimi în ochi sa o ajut. O data, si de doua ori , si de câte ori era nevoie, ca sa iasa ceva.
Mi-a povestit viata ei, cu resemnare. Cum murise sotul tânar, la 60 de ani, când copii avusesera abia 20 de ani. Cum fostii asociati au pus mâna care pe ce a putut, si cum a trecut toate bunurile ei pe numele celor doi copii, pentru ca ea nu avea nevoie decât de un pat unde sa-si puna jos capul.
Se facuse împarteala cam asa. Casele si apartamentele fetei, firma de cherestea baiatului, împarteala care se pare ca nu a fost pe placul baiatului, pentru ca nu se aveau prea bine între ei copii. Asa e, nascuti si abandonati la spital, nu le era bine, vroiau mai mult de la viata. Desi avusesera un noroc extraordinar. Si baiatul îmi spunea de fiecare data: - rabda te rog, ca mama numai pe tine te are.
Señora Cinta, trebuia sa mearga de trei ori pe sâptamâna la spital, la gimnastica de recuperare. Pentru aceasta, spitalul avea si are contract cu o forma privata de ambulante, din Castellon, care face transportul tuturor bolnavilor în recuperare, la si de la Spital. De fapt, la cererea medicului de familie, în cazul persoanelor în vârsta sau a celor în convalescenta, chiar si la vizitele obisnuite la medicii specialisti.
Deci, la 8 si jumatate venea ambulanta sa ne ia. Acelasi sofer, Juan, cu care schimbam impresii despre Italia, despre familia mea, si caruia îi spusesem ca sunt disperata sa-mi mai gasesc de munca. În Italia câstigasem 700, dar aveam si casa si masa gratuite. Aici trebuia sa platesc tot, plus butelii de aragaz, plus curent, si tot ce era necesar. Nu ramâneam de pe o luna pe alta cu nimic. Mircea acasa nu avea un salariu mai mare zece milioane din care banca 200 de euro pe luna. Eram din nou disperati.
Asa deci, mergând la spital de trei ori pe saptamâna, lasam numarul meu de telefon la toata lumea cu care veneam în contact, doamna Cinta ma recomanda si ea. Într-o zi, dorind sa fumez o tigara, iesisem din perimetrul de asteptare, împreuna cu doamna Cinta, în fata spitalului, unde stateau ambulantele. Vedeam printr-un perete mare de sticla daca ne càutau cei de la ambulante. La putin timp a iesit, cu o falca în cer si una în pamânt, urlând la mine, seful de la ambulante, Alfredo, care mi-a zis ca daca ma mai misc din perimetrul de asteptare, ma lasa sa merg pe jos.
Prinsesem frica de el, si ma feream din calea lui. La putin timp dupa incident, spre marea mea surprindere, mi-a oferit loc de munca în familia lui. Cu frica am acceptat, pentru ca-l stiam rau de gura.
Deci, informându-se Alfredo, pe îndelete, a hotarât ca sunt demna de încredere, si voi putea sa am grija de tatal lui, señor Tomas. Oferta fiind atât de generoasa, nu puteam sa o refuz. Se zice: ma doare de tine, dar de mine si mai si.
Cu inima cât un purice am plecat în ziua de 15 octombrie 2006, sa anunt pe doamna Cinta si familia, ca nu mai lucrez la ei din ziua respectiva începând.
Mi-au spus de toate. Ca stiau, ca un român, daca gaseste un serviciu mai bun, te lasa. Adevarat. Ca am cunoscut persoanele respective numai datorita lor si a reputatiei lor. Adevarat.
Am înghitit în sec si le-am spus ca nu sunt obligati sa ma plateasca pe jumatatea de luna restanta, si ca le voi restitui toate cratitele si bunurile pe care mi le-au daruit. Nu au vrut, pentru ca aveau si mândria lor. Si apoi muncisem de mi-au sarit capacele. Caram mobile, calcam, spalam, curatam casa plina de parul a trei câini mari si splalam urina si fecalele scurse pe jos.
Si mai ales suportasem toate amenintarile si atacurile de isterie ale tinerei femei.
M-au platit si mi-au aratat usa, spunându-mi Emanuel, ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. M-a durut. Pentru ca venea din partea unui barbat, care venise cu mâinile goale în casa doamnei Cinta, care fusese un amarât de agent comercial în Barcelona, unde o cunoscuse pe Cinta, pe când aceasta, studenta fiind la arte, locuia cu chirie în acelasi edificiu cu el.
O cucerise cu frumusetea lui, si cei drept era Antonio Banderas, la 35 de ani. Elegant, si vara cu costum, haine de marca ca-ti era si frica sa calci toate camasile armani, gucci si mai stiu eu ce marci. Si destept cei drept. Venise la Vinaros în urma cu 11 ani, lasând în urma Barcelona. Si dupa vreo patru ani de inactivitate îsi deschisese o imobiliara, pe vremea cea mai înfloritoare a afacerilor din sector. Jos cu palaria, baiat destept. A facut multi bani. Ea nu a câstigat niciodata bani decât din chirii.
Astazi dupa aproape trei ani, se înalta pe locul vechii case, o casa de sticla si inox, cu panouri fotovoltaice, cu piscina eleganta. Nu prea merg în directia aceea, pentru ca e în afara zonei mele de interes. Pe ea o vad mai des. O salutam la început si abia daca catadocsea sa-mi raspunda la salut.
Fiul lui señor Tomas, m-a mai tinut la curent cu evolutia starii de sanatate a doamnei Cinta. Aflasem ca avusese o recadere, o noua embolie, ca avusese soldul dislocat pe când statuse la o casa de batrâni. O revazusem la spital, si ne-am bucurat de revedere. Ea îmi pupa mâinile. Se pare ca fusese multumita de serviciile mele pe timpul petrecut la ei.
Începusem deunazi relatarea trecerii mele pe la familia Griño. Ma cunoscusera în spital, pe când señora Cinta era internata în urma unui edem cerebral, care o lasase paralizata pe jumatatea dreapta. Màna dreapta nu si-o simtea, piciorul drept era rupt. Dureri insuportabile. Dar ea vesnic zâmbitoare.
Cum eu ramâneam si peste noapte, o auzeam gemând si bineînteles saream sa o ajut. Sa-i schimb pozitia picioarelor, sa o întorc pe cealalta parte sau daca avea dureri mari chemam asistentele sa-i dea vreun calmant. Pe timpul zilei avea cu schimbul pe cineva din familie. Fiica, ginerele, fiul sau nora. Astfel ajunsesem sa-i cunosc si sa ma cunoasca. Chiar daca eram abia de doua zile în Spania, ne întelegeam fara nici o dificultate, pentru ca valenciana, care era limba lor materna are foarte multe similitudini cu italiana pe care o vorbeam eu. Si Cinta, fiica si sotul ei Emanuel, vorbeau si italiana.
Deci, dupa moartea señorei Rosa, din Benicarlo, moarte survenita în a zecea zi a sederii mele în Spania, ma luasera la ei, pentru a-i ajuta cu mama care fusese externata între timp. Am ajuns deci în casa Griño. Bogati, frumosi, casa cu vedere la unul din golfuletele de pe plaja, si altele...
Masini de lux, mercedesuri, cai la herghelie, imobiliara de succes. O casa cu 4 apartamente micute în curtea din vecini, o alta cu 3 apartamente micute peste drum de acestea. Trei apartamente noi, care atunci se mobilau, urmând sa fie date în chirie, si altele doua în centrul orasului, luxoase, cu chirii mari. Nu le lipseau banii.
Señora Cinta si sotul ei fusesera bogati. Nu din mosteniri. Se casatorisera saraci, ea si sotul ei, Pepe sau Pepino parca se chemase. Acesta fusese priceput în afaceri, importa cherestea din tarile scandinave. Nu avusesera copii, pentru ca Cinta pierdea sarcina dupa sarcina. Una o pierduse la sapte luni. Hotarâsera deci, pe la vreo patruzeci de ani sa adopte un copil. Vorbisera la Barcelona cu medici si fusesera anuntati la putin timp, ca ar fi doi copilasi recent nascuti, care putea fi adoptati.
Nu erau frati. Ea nascuta cu doua saptamâni mai repede decât el. I-au luat pe amândoi. Asa s-a înmultit familia señorei Cinta dintr-o data cu doua suflete. Dar suflet, mai mult ea. Ca o lupoaica i-a protejat. Daca le facea rau aerul umed de la mare, se mutau la munte, daca se faceau mai bine, la Peniscola. I-au rasfatat, si ea si el.
Am vazut în pozele familiei, ca deja la 12 ani, Cinta, copila avea deja cai, întretinuti în grajduri special amenajate, cam cum vedeam eu ìn filmele englezesti. De altfel fusesem si eu, dusa de Cinta sa vad caii, Shalom cel batrân, chiar màncase din palma mea. Frumusete de animal, cu care ea mergea la competitii, sau mai bine zis la plimbari pentru ca nu stiu sa fi câstigat vreodata ceva. Cluburi de mofturosi, snobi. Aere de bogatani.
Deci, la început îmi oferisera 300 de euro pentru patru ore dimineata de la 9 la 13, fara sâmbete
si duminici. Deja în prima sâmbata ma chemasera, la fel duminica dupa amiaza, iar începând cu saptamâna urmatoare lucram si dimineata de la 8 la 13.30 dar si dupa amiaza de la 4 la 8. Si sâmbata dimineata si duminica dupa amiaza.
Dar ma plateau cu 75o, chiar 8oo daca mai mergeam cumva cu Cinta, în orele libere sa o ajut la curatenia apartamentelor noi. Lucru mult, pentru ca urmau sa demoleze casa superba în care locuiau, pentru a construi un palat de sticla si inox de 8oo mp. Scandaluri, zilnice, pentru ca eu ascultam de señora Cinta, si o ajutam sa aiba scaun, facându-i zilnic clisma, cu ajutorul unei pompe de guma. Zilnic ma ameninta ca ma da afara. Zilnic, ma lingusea si-mi dadea lucruri. Oale de inox, perini, paturi, cearceafuri, tot ce aveam nevoie într-un apartament unde stateam cu chirie. Sortând zilnic lucrurile din casa, pentru ca golea casa, mi-a dat haine,posete, cort, aparat sony tip turn, cu CD player, practic tot ce ea nu mai avea nevoie.
Între timp sosise si fiul meu, cam pe 25 august 2006, slab, fericit ca vedea Spania pentru prima oara, si presupun , fericit ca ma revedea dupa un an. Prietenii nostri ne gasisera loc într-un apartament de pe aceiasi scara cu ei, si aveam o camera cu doua paturi pentru noi. Deci, toate lucrurile de la Cinta mi-au venit foarte bine.
M-a iubit señora, mama Cinta, si de câte ori ma vedea ca plâng, ma ruga sa nu o bag în seama pe fiica ei. Îi faceam dus în fiecare seara. Sau eu cu vreunul dintre barbati, Emanuel, ginerele, sau Jose, fiul adoptiv. Niciodata femeile. Fiica ca nu putea sa-si faca rau spatelui, desi zilnic calarea, nora ca nu...
Stiau Cinta si Emanuel ca eram în cautare de servici si pentru orele de noapte, pentru ca banii câstigati abia ne ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor lunare. Adrian nu gasea de lucru, si chiar dupa ce gasise, fusese exploatat si înselat de alti români. Venea bietul copil de pe santierele aflate la kilometri buni, rupt de oboseala. Nu aveam timp decât de munca si somn, si bani nu aveam sa trimitem acasa, nici macar 100 de euro pe luna.
Pe lânga toate problemele mele, mai mult ma stresa tânara Cinta, cu urletele ei, când afla ca iara îi facusem o clisma doamnei. Biata, numai cine nu a avut constipatie cronica nu putea sa n-o înteleaga. De doua ori fusese chemat medicul de urgenta pentru ca ea urla de dureri. Si spusese clar acesta ca avea scaunul pietrificat în intestinul gros. Abia ce plecau tinerii dimineata, ea saracuta, ma implora cu lacrimi în ochi sa o ajut. O data, si de doua ori , si de câte ori era nevoie, ca sa iasa ceva.
Mi-a povestit viata ei, cu resemnare. Cum murise sotul tânar, la 60 de ani, când copii avusesera abia 20 de ani. Cum fostii asociati au pus mâna care pe ce a putut, si cum a trecut toate bunurile ei pe numele celor doi copii, pentru ca ea nu avea nevoie decât de un pat unde sa-si puna jos capul.
Se facuse împarteala cam asa. Casele si apartamentele fetei, firma de cherestea baiatului, împarteala care se pare ca nu a fost pe placul baiatului, pentru ca nu se aveau prea bine între ei copii. Asa e, nascuti si abandonati la spital, nu le era bine, vroiau mai mult de la viata. Desi avusesera un noroc extraordinar. Si baiatul îmi spunea de fiecare data: - rabda te rog, ca mama numai pe tine te are.
Señora Cinta, trebuia sa mearga de trei ori pe sâptamâna la spital, la gimnastica de recuperare. Pentru aceasta, spitalul avea si are contract cu o forma privata de ambulante, din Castellon, care face transportul tuturor bolnavilor în recuperare, la si de la Spital. De fapt, la cererea medicului de familie, în cazul persoanelor în vârsta sau a celor în convalescenta, chiar si la vizitele obisnuite la medicii specialisti.
Deci, la 8 si jumatate venea ambulanta sa ne ia. Acelasi sofer, Juan, cu care schimbam impresii despre Italia, despre familia mea, si caruia îi spusesem ca sunt disperata sa-mi mai gasesc de munca. În Italia câstigasem 700, dar aveam si casa si masa gratuite. Aici trebuia sa platesc tot, plus butelii de aragaz, plus curent, si tot ce era necesar. Nu ramâneam de pe o luna pe alta cu nimic. Mircea acasa nu avea un salariu mai mare zece milioane din care banca 200 de euro pe luna. Eram din nou disperati.
Asa deci, mergând la spital de trei ori pe saptamâna, lasam numarul meu de telefon la toata lumea cu care veneam în contact, doamna Cinta ma recomanda si ea. Într-o zi, dorind sa fumez o tigara, iesisem din perimetrul de asteptare, împreuna cu doamna Cinta, în fata spitalului, unde stateau ambulantele. Vedeam printr-un perete mare de sticla daca ne càutau cei de la ambulante. La putin timp a iesit, cu o falca în cer si una în pamânt, urlând la mine, seful de la ambulante, Alfredo, care mi-a zis ca daca ma mai misc din perimetrul de asteptare, ma lasa sa merg pe jos.
Prinsesem frica de el, si ma feream din calea lui. La putin timp dupa incident, spre marea mea surprindere, mi-a oferit loc de munca în familia lui. Cu frica am acceptat, pentru ca-l stiam rau de gura.
Deci, informându-se Alfredo, pe îndelete, a hotarât ca sunt demna de încredere, si voi putea sa am grija de tatal lui, señor Tomas. Oferta fiind atât de generoasa, nu puteam sa o refuz. Se zice: ma doare de tine, dar de mine si mai si.
Cu inima cât un purice am plecat în ziua de 15 octombrie 2006, sa anunt pe doamna Cinta si familia, ca nu mai lucrez la ei din ziua respectiva începând.
Mi-au spus de toate. Ca stiau, ca un român, daca gaseste un serviciu mai bun, te lasa. Adevarat. Ca am cunoscut persoanele respective numai datorita lor si a reputatiei lor. Adevarat.
Am înghitit în sec si le-am spus ca nu sunt obligati sa ma plateasca pe jumatatea de luna restanta, si ca le voi restitui toate cratitele si bunurile pe care mi le-au daruit. Nu au vrut, pentru ca aveau si mândria lor. Si apoi muncisem de mi-au sarit capacele. Caram mobile, calcam, spalam, curatam casa plina de parul a trei câini mari si splalam urina si fecalele scurse pe jos.
Si mai ales suportasem toate amenintarile si atacurile de isterie ale tinerei femei.
M-au platit si mi-au aratat usa, spunându-mi Emanuel, ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. M-a durut. Pentru ca venea din partea unui barbat, care venise cu mâinile goale în casa doamnei Cinta, care fusese un amarât de agent comercial în Barcelona, unde o cunoscuse pe Cinta, pe când aceasta, studenta fiind la arte, locuia cu chirie în acelasi edificiu cu el.
O cucerise cu frumusetea lui, si cei drept era Antonio Banderas, la 35 de ani. Elegant, si vara cu costum, haine de marca ca-ti era si frica sa calci toate camasile armani, gucci si mai stiu eu ce marci. Si destept cei drept. Venise la Vinaros în urma cu 11 ani, lasând în urma Barcelona. Si dupa vreo patru ani de inactivitate îsi deschisese o imobiliara, pe vremea cea mai înfloritoare a afacerilor din sector. Jos cu palaria, baiat destept. A facut multi bani. Ea nu a câstigat niciodata bani decât din chirii.
Astazi dupa aproape trei ani, se înalta pe locul vechii case, o casa de sticla si inox, cu panouri fotovoltaice, cu piscina eleganta. Nu prea merg în directia aceea, pentru ca e în afara zonei mele de interes. Pe ea o vad mai des. O salutam la început si abia daca catadocsea sa-mi raspunda la salut.
Fiul lui señor Tomas, m-a mai tinut la curent cu evolutia starii de sanatate a doamnei Cinta. Aflasem ca avusese o recadere, o noua embolie, ca avusese soldul dislocat pe când statuse la o casa de batrâni. O revazusem la spital, si ne-am bucurat de revedere. Ea îmi pupa mâinile. Se pare ca fusese multumita de serviciile mele pe timpul petrecut la ei.
sábado, 25 de julio de 2009
În viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate, îmi spusese Emanuel, în timp ce ma dadea afara pe poarta casei
Astâzi am avut o zi buna. Oarecum mai linistita decât de obicei sâmbata. Señor a dormit pâna pe la 10 si si atunci, dupa ce i-am pus plosca, a vrut sa mai doarma un pic, pic care s-a prelungit pâna dupa ora 12. Asa am timp de mine. El se trezeste mai odihnit, si în oarecare masura ziua se desfasoara normal.
Daca nu doarme cel putin aceste trei-patru ore dimineata, toata ziua este prost dispus, sau mai bine spus agitat. Desi agitatia lui se manifesta doar în refuzul de a face orice, pentru mine e deja o zi care ma supune la mai mult stres.
În Italia, totul mergea ca pe roate. Acelasi program de trezire, aceeasi ora de prânz, meniuri usoare, si acelasi program de somn. Cu señor lucrurile nu stau asa. Daca-l las sa se trezeasca la 9, micul dejun se prelungeste pâna pe la 11, dupa care doarme cât poate. Daca e liniste, 3-4 ore, daca aude galagie se trezeste imediat. Nu prea poti sa te misti prin casa. Nu poti aerisi, ca nu suporta geamurile deschise. De aspirator ce sa mai vorbim. Dacà mai e si Marta prin preajma, jale. Usi care se închid cu zgomot, râsete din senin.
De altfel cele mai grele zile sunt când Marta ramâne si ea în casa toata ziua. Pentru ca trebuie supravegheata tot timpul. De capul ei nu poate face nimic. Ca sa mearga la toaleta cere voie, daca-i e sete ma anunta. Trebuie sa-i spun de fiecare data: du-te, pune-ti.
Am domesticit-o pe Marta pentru ca m-am impus. Poate fulgerele din ochii mei au speriat-o suficient încât sa-mi stie de frica fara sa o cert. 40 de ani a dormit în camera cu señor. Nu a vrut nicidecum sa doarma singura într-o camera. Ca si copilasii mici, de 2-3 ani, care spun ca le este frica singuri sau pe întuneric. Enma spune la toata lumea:
- Stiti, Marta doarme singura, Giulia a învatat-o.
Nu mi-a fost usor când am venit în aceasta casa.
Ma contactasera pentru ca aveau nevoie de o persoana care sa stea zi si noapte cu señor. În casa venea, mai mult cu ora o femeie din Ecuador, Olga, dar desi avea toate facilitatile pentru a se instala, nu-i convenea sa ramâna peste noapte. Si chiar când era platita cu ora pentru nopti, ginerele lui señor, care pe vremea aceea mai facea schimburi de noapte la politia municipala, o vazuse nu o data pe strazi la ore târzii din noapte. De sâmbete si duminici nici nu vroia sa auda.
Deci dupa o serie de nopti în care señor cazuse prin camera si nu putuse sa se ridice, îi propusesera sa ramâna tot timpul, sa stea daca vrea si cu fiica ei cu cei doi copii, chiar pusese Enma portite de plastic la coborârea de la etaj, pentru ca sa nu cada copii pe scari. Nu acceptase, gândind ca lucrurile vor ramâne asa. Însa , într-o vineri venise fiica lui señor din Valencia si-l gasise pe señor trântit pe o latura în sofaua lui, cu o groaza de chibrituri stinse împrastiate pe covor, casa ravasita cu cearceafurile scoase de pe pat si aruncate pe jos. Nu era pentru prima oara. Nu i-a trebuit mai mult.
A facut un scandal monstru si a anuntat-o ca vor cauta pe altcineva.
Zis si facut. Ma suna un sofer de pe ambulanta cu care mergeam zilnic cu doamna Cinta la spital, la recuperare, ca vrea sa discute cu mine seful lui, Alfredo, cu care de fapt nu ma aveam bine, din cauza unui incident minor. Preferam sa-l evit.
Juan de pe ambulanta, ca de altfel toata familia Griño, stiau ca-mi caut cu disperare un loc de munca pentru noapte. Deci mi-a zis ca seful lui are ceva pentru mine si vor sa ne întâlnim la prânz, când terminam orele de dimineata la familia Griño.
Ne-am întâlnit, eu, Alfredo si Enma, sora lui. M-au dus acasa la ei si mi-au facut oferta. Salariu dublu, casa si masa. Eu, ca nu pot lasa pe doamna Griño, ca s-au purtat bine cu mine, si eu caut numai ore de noapte. Le-am spus ca trebuie sa ma gândesc pâna a doua zi, sa vorbesc cu familia, cu fiul meu, cu doamna cu care împartim acelasi apartament, daca accepta sa locuiasca numai cu Adrian.
Zis si facut. Merg acasa, vorbesc cu prietenii mei, care-mi spun ca nu-s normala, dar mai stau pe gânduri? Adrian, care nu-si încapea în piele de bucurie ca eu voi avea asa un salariu bun, Mircea care vedea o licarire de speranta, dupa trei luni în care nu mai trimisesem nimic.
A doua zi, era sâmbata, ne întâlnim tot la prânz si le spun ca accept, dar începând cu 1 noiembrie, ca sa aiba timp si familia la care lucram sa gaseasca o persoana care sa poarte de grija doamnei Griño.
Familia Alonso, urma sa o anunte pe Olga, femeia din Ecuador ca renunta la serviciile ei cu data respectiva.
Aceiasi oferta o avusese si ea, deci nu am considerat ca iau locul unei persoane.
I-am avizat ca ma îndoiesc ca Olga va ramâne cele 2 saptamâni restante. Am cerut sa-l vad pe domnul pe care-l voi avea ìn grija, si abia atunci mi-au spus ca o mai am si pe Marta, dar ca ea nu ridica nici o problema. N-as putea sa spun astazi acelasi lucru. De multe ori am mai mult de lucru cu ea decât cu señor.
Dupa vreo doua zile mi-a spus Juan, ginerele, ca pentru aceiasi bani va trebui sa fac si curatenie la ei în casa, de doua ori pe saptamâna, câte trei ore.
Nu puteam sa spun ca nu-mi convine, pentru ca salariul era mai mare decât câstiga la atelier prietenul nostru, Andrei ca strungar cu vechime.
Zis si facut, m-au prezentat la Señor, si l-au întrebat daca ar avea ceva împotriva sa fiu eu ceea care-l va îngriji începând cu luna urmatoare. Întelegerea fiind facuta, urma sa ne vedem peste doua saptamâni. La ora cinci în aceiasi zi, telefonul a sunat. Olga plecase în mare graba, fiica din Valencia trebuia si ea sa plece, si aveau nevoie de mine într-o jumatate de ora. Ce era sa fac? Sa refuz?
M-am instalat, gândindu-ma cu groaza la reactia celeilalte familii la aflarea vestii. A doua zi, duminica trebuia sa intru la familia Griño la patru dupa amiaza. Ramasesem cu Enma, ca va îngriji ea de señor, si eu voi pleca sa explic situatia.
Am explicat, m-au platit, desi eu le spusesem ca înteleg daca nu vor sa o faca, stiau ca sunt disperata sa mai gasesc ceva de lucru, pentru ca banii pe care-i câstigam abia acopereau cheltuielile noastre, ce sa mai vorbesc de trimis acasa, unde mai aveam banca de platit. Din Italia trimiteam 5oo-55o, aici ajunsesem sa nu mai pot trimite nimic si plângeam într-una, ca asa mai bine mergem acasa.
M-au înteles, si ginerele doamnei mi-a aratat poarta, spunându-mi ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. Parca m-ar fi înjunghiat. Voi avea timp sa povestesc si saga familiei Griño. Dar mai încolo. Am iesit plângând, ca o hoata prinsa asupra faptului, si nu m-am oprit câteva zile din plâns. Era a treia oara când ma tratau asa. De fiecare data m-am purtat bine la familiile respective, familia Griño, chiar zicea ca ma va adopta pe veci, ca ei tocmai se apucau de constructia unei case de 8oo mp, unde vor avea nevoie de mine, chiar si dupa moartea mamei, dar când s-a pus problema plecarii mele lucrurile s-au schimbat.
Nici azi nu ma saluta pe strada tinerii. Eu pe jos, ei în mercedesuri sport si jeep. Nici pe Alfredo nu-l saluta, pentru ca asa ceva nu se face. Dar Alfredo, nepasator zice: nu am avut nevoie de ei pâna la cincizeci de ani, nici de azi încolo.
Am plâns asa de mult în zilele acelea din cauza lui Emanuel, ginerele lui doamna Griño, pentru felul în care m-a tratat. Îî strigase nevestisii:
- Da mai stai draga sa-i asculti scuzele si povestile? I-ai dat banii?
si mi-a aratat poarta.
Cei din casa noua ma calmau, ca ar fi logic sa ma înteleaga ca am primit o oferta mai buna, dar le-am spus de pe atunci:
- Cànd va veni vorba sa plec, si n-o sa va convina, la fel îmi veti arata si voi poarta.
La 14 octombrie se vor împlini trei ani de când sunt în aceasta casa, si ma iubesc toti, si ma intersectez cu Cinta Griño sau cu Emanuel, poate saptamânal, si sper ca si-au dat seama ca sunt serioasa de vreme ce lucrez în aceiasi familie de atâta timp. Dar tot eu sunt ceea care ma simt prost de câte ori îi vad.
Am revazut-o într-o zi pe doamna Griño la spital, eram si noi cu señor cu treburi pe acolo. Ma anuntase Alfredo de prezenta ei acolo, lânga poarta, asteptând sa-i vina fiica, si am mers sa o salut, si l-am dus dupa câteva minute si pe señor sa se cunoasca.
Îmi pupa mâinile de fericita ce era ca ne reîntâlniseram. Dar asta e o alta poveste...
Daca nu doarme cel putin aceste trei-patru ore dimineata, toata ziua este prost dispus, sau mai bine spus agitat. Desi agitatia lui se manifesta doar în refuzul de a face orice, pentru mine e deja o zi care ma supune la mai mult stres.
În Italia, totul mergea ca pe roate. Acelasi program de trezire, aceeasi ora de prânz, meniuri usoare, si acelasi program de somn. Cu señor lucrurile nu stau asa. Daca-l las sa se trezeasca la 9, micul dejun se prelungeste pâna pe la 11, dupa care doarme cât poate. Daca e liniste, 3-4 ore, daca aude galagie se trezeste imediat. Nu prea poti sa te misti prin casa. Nu poti aerisi, ca nu suporta geamurile deschise. De aspirator ce sa mai vorbim. Dacà mai e si Marta prin preajma, jale. Usi care se închid cu zgomot, râsete din senin.
De altfel cele mai grele zile sunt când Marta ramâne si ea în casa toata ziua. Pentru ca trebuie supravegheata tot timpul. De capul ei nu poate face nimic. Ca sa mearga la toaleta cere voie, daca-i e sete ma anunta. Trebuie sa-i spun de fiecare data: du-te, pune-ti.
Am domesticit-o pe Marta pentru ca m-am impus. Poate fulgerele din ochii mei au speriat-o suficient încât sa-mi stie de frica fara sa o cert. 40 de ani a dormit în camera cu señor. Nu a vrut nicidecum sa doarma singura într-o camera. Ca si copilasii mici, de 2-3 ani, care spun ca le este frica singuri sau pe întuneric. Enma spune la toata lumea:
- Stiti, Marta doarme singura, Giulia a învatat-o.
Nu mi-a fost usor când am venit în aceasta casa.
Ma contactasera pentru ca aveau nevoie de o persoana care sa stea zi si noapte cu señor. În casa venea, mai mult cu ora o femeie din Ecuador, Olga, dar desi avea toate facilitatile pentru a se instala, nu-i convenea sa ramâna peste noapte. Si chiar când era platita cu ora pentru nopti, ginerele lui señor, care pe vremea aceea mai facea schimburi de noapte la politia municipala, o vazuse nu o data pe strazi la ore târzii din noapte. De sâmbete si duminici nici nu vroia sa auda.
Deci dupa o serie de nopti în care señor cazuse prin camera si nu putuse sa se ridice, îi propusesera sa ramâna tot timpul, sa stea daca vrea si cu fiica ei cu cei doi copii, chiar pusese Enma portite de plastic la coborârea de la etaj, pentru ca sa nu cada copii pe scari. Nu acceptase, gândind ca lucrurile vor ramâne asa. Însa , într-o vineri venise fiica lui señor din Valencia si-l gasise pe señor trântit pe o latura în sofaua lui, cu o groaza de chibrituri stinse împrastiate pe covor, casa ravasita cu cearceafurile scoase de pe pat si aruncate pe jos. Nu era pentru prima oara. Nu i-a trebuit mai mult.
A facut un scandal monstru si a anuntat-o ca vor cauta pe altcineva.
Zis si facut. Ma suna un sofer de pe ambulanta cu care mergeam zilnic cu doamna Cinta la spital, la recuperare, ca vrea sa discute cu mine seful lui, Alfredo, cu care de fapt nu ma aveam bine, din cauza unui incident minor. Preferam sa-l evit.
Juan de pe ambulanta, ca de altfel toata familia Griño, stiau ca-mi caut cu disperare un loc de munca pentru noapte. Deci mi-a zis ca seful lui are ceva pentru mine si vor sa ne întâlnim la prânz, când terminam orele de dimineata la familia Griño.
Ne-am întâlnit, eu, Alfredo si Enma, sora lui. M-au dus acasa la ei si mi-au facut oferta. Salariu dublu, casa si masa. Eu, ca nu pot lasa pe doamna Griño, ca s-au purtat bine cu mine, si eu caut numai ore de noapte. Le-am spus ca trebuie sa ma gândesc pâna a doua zi, sa vorbesc cu familia, cu fiul meu, cu doamna cu care împartim acelasi apartament, daca accepta sa locuiasca numai cu Adrian.
Zis si facut. Merg acasa, vorbesc cu prietenii mei, care-mi spun ca nu-s normala, dar mai stau pe gânduri? Adrian, care nu-si încapea în piele de bucurie ca eu voi avea asa un salariu bun, Mircea care vedea o licarire de speranta, dupa trei luni în care nu mai trimisesem nimic.
A doua zi, era sâmbata, ne întâlnim tot la prânz si le spun ca accept, dar începând cu 1 noiembrie, ca sa aiba timp si familia la care lucram sa gaseasca o persoana care sa poarte de grija doamnei Griño.
Familia Alonso, urma sa o anunte pe Olga, femeia din Ecuador ca renunta la serviciile ei cu data respectiva.
Aceiasi oferta o avusese si ea, deci nu am considerat ca iau locul unei persoane.
I-am avizat ca ma îndoiesc ca Olga va ramâne cele 2 saptamâni restante. Am cerut sa-l vad pe domnul pe care-l voi avea ìn grija, si abia atunci mi-au spus ca o mai am si pe Marta, dar ca ea nu ridica nici o problema. N-as putea sa spun astazi acelasi lucru. De multe ori am mai mult de lucru cu ea decât cu señor.
Dupa vreo doua zile mi-a spus Juan, ginerele, ca pentru aceiasi bani va trebui sa fac si curatenie la ei în casa, de doua ori pe saptamâna, câte trei ore.
Nu puteam sa spun ca nu-mi convine, pentru ca salariul era mai mare decât câstiga la atelier prietenul nostru, Andrei ca strungar cu vechime.
Zis si facut, m-au prezentat la Señor, si l-au întrebat daca ar avea ceva împotriva sa fiu eu ceea care-l va îngriji începând cu luna urmatoare. Întelegerea fiind facuta, urma sa ne vedem peste doua saptamâni. La ora cinci în aceiasi zi, telefonul a sunat. Olga plecase în mare graba, fiica din Valencia trebuia si ea sa plece, si aveau nevoie de mine într-o jumatate de ora. Ce era sa fac? Sa refuz?
M-am instalat, gândindu-ma cu groaza la reactia celeilalte familii la aflarea vestii. A doua zi, duminica trebuia sa intru la familia Griño la patru dupa amiaza. Ramasesem cu Enma, ca va îngriji ea de señor, si eu voi pleca sa explic situatia.
Am explicat, m-au platit, desi eu le spusesem ca înteleg daca nu vor sa o faca, stiau ca sunt disperata sa mai gasesc ceva de lucru, pentru ca banii pe care-i câstigam abia acopereau cheltuielile noastre, ce sa mai vorbesc de trimis acasa, unde mai aveam banca de platit. Din Italia trimiteam 5oo-55o, aici ajunsesem sa nu mai pot trimite nimic si plângeam într-una, ca asa mai bine mergem acasa.
M-au înteles, si ginerele doamnei mi-a aratat poarta, spunându-mi ca în viata trebuie sa dai dovada de mai multa seriozitate. Parca m-ar fi înjunghiat. Voi avea timp sa povestesc si saga familiei Griño. Dar mai încolo. Am iesit plângând, ca o hoata prinsa asupra faptului, si nu m-am oprit câteva zile din plâns. Era a treia oara când ma tratau asa. De fiecare data m-am purtat bine la familiile respective, familia Griño, chiar zicea ca ma va adopta pe veci, ca ei tocmai se apucau de constructia unei case de 8oo mp, unde vor avea nevoie de mine, chiar si dupa moartea mamei, dar când s-a pus problema plecarii mele lucrurile s-au schimbat.
Nici azi nu ma saluta pe strada tinerii. Eu pe jos, ei în mercedesuri sport si jeep. Nici pe Alfredo nu-l saluta, pentru ca asa ceva nu se face. Dar Alfredo, nepasator zice: nu am avut nevoie de ei pâna la cincizeci de ani, nici de azi încolo.
Am plâns asa de mult în zilele acelea din cauza lui Emanuel, ginerele lui doamna Griño, pentru felul în care m-a tratat. Îî strigase nevestisii:
- Da mai stai draga sa-i asculti scuzele si povestile? I-ai dat banii?
si mi-a aratat poarta.
Cei din casa noua ma calmau, ca ar fi logic sa ma înteleaga ca am primit o oferta mai buna, dar le-am spus de pe atunci:
- Cànd va veni vorba sa plec, si n-o sa va convina, la fel îmi veti arata si voi poarta.
La 14 octombrie se vor împlini trei ani de când sunt în aceasta casa, si ma iubesc toti, si ma intersectez cu Cinta Griño sau cu Emanuel, poate saptamânal, si sper ca si-au dat seama ca sunt serioasa de vreme ce lucrez în aceiasi familie de atâta timp. Dar tot eu sunt ceea care ma simt prost de câte ori îi vad.
Am revazut-o într-o zi pe doamna Griño la spital, eram si noi cu señor cu treburi pe acolo. Ma anuntase Alfredo de prezenta ei acolo, lânga poarta, asteptând sa-i vina fiica, si am mers sa o salut, si l-am dus dupa câteva minute si pe señor sa se cunoasca.
Îmi pupa mâinile de fericita ce era ca ne reîntâlniseram. Dar asta e o alta poveste...
În timp ce Juan, specialistul în paella, munceste
señora Rosita, mama lui Juan curata resturile de la crengile da palmier arse, Enma curata piscina, pisica pozeaza iar eu ma aflu în treaba facându-le poze. Toate astea , duminica trecuta.
viernes, 24 de julio de 2009
Dimineti obosite
Cald. Deja sunt 31 de grade si nici nu sunt 10 dimineata. Îmi încep ziua ca de obicei obosita si enervata. Suna ceasul prea devreme pentru mine, Marta care trebuie împinsa de la spate ca sa faca dus, sa se spele cum trebuie, pentru ca lenesa si înceata cum e, uneori porneste apa fara sa se spele, si sta pret de vreo zece minute, crezând ca nu-mi voi da seama, si apoi se îmbraca, pentru a dejuna.
Si aerul irespirabil din baie chiar cu geamurile larg deschise. Corpul ei emana un miros greu, si nu e transpiratie. Doamne, nu a fost de ajuns ca s-a nascut cu Sindrom Down, de ce i-ai dat atâtea altele, biata fiinta. De câte ori intru la prima ora de dimineata în camera ei, îmi vine sa vars. Si sunt obisnuita cu toate mirosurile posibile. Respiratia ei viciaza totul, consumând tot oxigenul din încapere, chiar daca ferestrele sunt larg deschise. Jalnica creatura pe care ai daruit-o Dumnezeul meu, numai cu o inima cât sa ìncapa tot seninul si toata marea.
Ma simte fara chef, si ca si catelusii îmi cerseste afectiunea. Mie, care dimineata abia îmi pot deschide ochii înainte de a-mi bea cafeaua. Mie, care sunt artagoasa dimineata, indiferent ca este vara sau iarna. Cu ochii aproape închisi îi iau hainele pregatite de ea de cu seara, si i le duc în baie, asta daca nu ma enervez ca si-a pregatit pantaloni prea grosi pentru vara, pentru ca ea numai la culorile hainelor se uita, nu are discernamânt.
Stiu ca señor sta la pânda, si din experienta, stiu ca cea mai buna formula e sa ma rastesc la el, sa doarma. Ma rastesc la el suduind, ca nu da dumnezeu sa-l gasesc dormind la nici o ora din zi. Bolboreseste ceva enervat, dar tehnica mea da roade ca de obicei. Adoarme de frica mea, ca si copii certati. E unica modalitate de a-l forta sa doarma un pic, pentru ca noaptea foarte rar închide ochii. Parca i-ar fi frica ca adormind noaptea, ar putea sa nu se mai trezeasca a doua zi. Si nu vrea sa moara. Si-i este si frica.
Îmi aduc aminte de una din noptile de acum trei ani, când din cauza vântului puternic s-au miscat jaluzelele si s-a pornit alarma. Si face un zgomot asurzitor alarma. A sarit din pat uitând ca el nu prea poate umbla si urla ca va vorbi cu prietenii din Barcelona sa-i cumpere o escopeta, o pusca sa poata el sa se apere. Ma gândeam atunci, râzand în sinea mea, ca numai atât mi-ar mai lipsi, sa ma împuste un bâtrân cacat pe el de frica hotilor.
Am rezolvat usor problema spaimelor. Am golit casa forte de cele câteva plase de bijuterii si monede, fara a le fi aruncat o privire macar, am desconectat alarmele si l-am facut sa înteleaga ca singura care ar putea sa fie interesanta pentru vreun hot care ar intra, as fi eu pentru ca alte valori nu avem. Si eu le-as deschide seiful sa se convinga. De atunci s-a linistit si nu mai are gândurile astea. A uitat de hoti stiind ca mie nu mi-e frica.
Ce sa-mi fure, bani nu am, bijuterii nu am, laptopul, care probabil asigurarile mi l-ar despagubi, în rest nu cred ca si-ar pune cu mine mintea cineva.
În sfàrsit îmi beau cafeaua cu lapte si trei cuburi de gheata, dupa ce prima cana a trebuit s-o arunc. Se crapase de fierbinte ce era cafeaua. Abia am avut timp sa torn cafeaua ìn alta cana. Ies pe terasa si ma uit enervata la masina de dupa gard. Ca de obicei se parcheaza toti sub geamul meu, desi noi suntem casa de pe colt, si un indicator de Stop ar interzice stationarea. Dar regulile de circulatie nu se respecta pe stradutele mici numai pe fratele meu si fiul meu i-au amendat, în Aldea pe când îsi cautau o chirie si abia oprisera sa vada un anunt. Si nu-mi permit sa ma cert cu nimeni pentru ca ar fi asa de penibil sa ma transform în certareata cartierului.
Desi motive ar fi. Bunaoara, eu dorm cu geamul deschis, motoscutere vin si trec ìntruna. Mai ales un pusti de aici din urbanizatie, vine si pleaca intruna cu prietenii. 7-8 motoscutere modificate sa faca mai mult zgomot decât vin ele din fabrica. De fapt càteva sunt motociclete de 125 cmc. Noaptea dupa 1, coboara, urca, fac acrobatii , pleaca mai departe, revin pe la 4. Râsete si tipete. Nu pot sa spun nimic de jena, parintii sunt simpatici. Ar trebuie sa se sesizeze ei, dar nu o fac.
Restaurantul din fata casei noastre, care închide la fel, vara dupa 2 noaptea. Gratii care se închid, clienti care vorbesc mai mult strigând, ca sa acopere volumul muzicii.
Galagiosi mai sunt spaniolii. Dar e caracteristic temperamentului lor. Sau e din cauza exacerbatei încrederi în sine. Sau poate eu obisnuita cu linistea din casa noastra sunt alergica la toti si la toate. Daca vreau sa scriu îmi pun castile sa nu mai aud nimic altceva decât muzica care ma poarta pe aripile gândului, departe, detasata de tot si de toate.
Si masina Martei, care ìntàrzie ca de obicei. Si ea care nu poate pleca fara sa ma îmbratiseze, si sa-mi dea recuerdos pentru Adrian. Ca un catelus care cere sa fie mângâiat. Intru ìn casa, señor doarme. Pot sa ma bucur de micile mele placeri de dimineata. Cafeluta, tigara, muzica, jaluzele lasate aproape de tot, pornesc laptopul si intru la mine pe blog. Primul articol care-mi apare este al lui Tudor Chirila. Frumos mai scrie baiatul asta. Îmi da un imbold sa ma apuc si eu de scris, pentru ca mai târziu nu voi putea.
Prea multe de facut, de facut retusuri la fustita de serviciu la lui Kinga, fina mea, fiica lui Bimbi, señor de îmbracat si statul a cel putin o ora ìn bucataria cu geamuri ìnchise. Pentru ca are obsesia geamurilor închise. Totul închis, desi nu-l doare niciodata capul sau maselele. Obicei care mie îm da o senzatie de claustrofobie. Dar nu ma mai lupt cu morile de vânt.
Mi-am udat florile si rosiile în dimineata asta, pentru ca caldura de pe parcursul noptii nu a lasat nici picatura de umezeala în ghivecele udate din abundenta abia ieri seara la 10. Ar trebui sa fac la fel si cu florile din curtea Enmei, dar ìmi ia mai mult de o jumatate de ora din putinul timp pe care ìl fur pentru mine.
La munca deci, ca munca ìnnobileaza. Si chiar asa e. Dupa o ora de muzica buna, aleasa sa ma trezeasca, sa ma învioreze si sa ma binedispuna, pot sa intru în plictisitoarea rutina de fiecare zi.
Si aerul irespirabil din baie chiar cu geamurile larg deschise. Corpul ei emana un miros greu, si nu e transpiratie. Doamne, nu a fost de ajuns ca s-a nascut cu Sindrom Down, de ce i-ai dat atâtea altele, biata fiinta. De câte ori intru la prima ora de dimineata în camera ei, îmi vine sa vars. Si sunt obisnuita cu toate mirosurile posibile. Respiratia ei viciaza totul, consumând tot oxigenul din încapere, chiar daca ferestrele sunt larg deschise. Jalnica creatura pe care ai daruit-o Dumnezeul meu, numai cu o inima cât sa ìncapa tot seninul si toata marea.
Ma simte fara chef, si ca si catelusii îmi cerseste afectiunea. Mie, care dimineata abia îmi pot deschide ochii înainte de a-mi bea cafeaua. Mie, care sunt artagoasa dimineata, indiferent ca este vara sau iarna. Cu ochii aproape închisi îi iau hainele pregatite de ea de cu seara, si i le duc în baie, asta daca nu ma enervez ca si-a pregatit pantaloni prea grosi pentru vara, pentru ca ea numai la culorile hainelor se uita, nu are discernamânt.
Stiu ca señor sta la pânda, si din experienta, stiu ca cea mai buna formula e sa ma rastesc la el, sa doarma. Ma rastesc la el suduind, ca nu da dumnezeu sa-l gasesc dormind la nici o ora din zi. Bolboreseste ceva enervat, dar tehnica mea da roade ca de obicei. Adoarme de frica mea, ca si copii certati. E unica modalitate de a-l forta sa doarma un pic, pentru ca noaptea foarte rar închide ochii. Parca i-ar fi frica ca adormind noaptea, ar putea sa nu se mai trezeasca a doua zi. Si nu vrea sa moara. Si-i este si frica.
Îmi aduc aminte de una din noptile de acum trei ani, când din cauza vântului puternic s-au miscat jaluzelele si s-a pornit alarma. Si face un zgomot asurzitor alarma. A sarit din pat uitând ca el nu prea poate umbla si urla ca va vorbi cu prietenii din Barcelona sa-i cumpere o escopeta, o pusca sa poata el sa se apere. Ma gândeam atunci, râzand în sinea mea, ca numai atât mi-ar mai lipsi, sa ma împuste un bâtrân cacat pe el de frica hotilor.
Am rezolvat usor problema spaimelor. Am golit casa forte de cele câteva plase de bijuterii si monede, fara a le fi aruncat o privire macar, am desconectat alarmele si l-am facut sa înteleaga ca singura care ar putea sa fie interesanta pentru vreun hot care ar intra, as fi eu pentru ca alte valori nu avem. Si eu le-as deschide seiful sa se convinga. De atunci s-a linistit si nu mai are gândurile astea. A uitat de hoti stiind ca mie nu mi-e frica.
Ce sa-mi fure, bani nu am, bijuterii nu am, laptopul, care probabil asigurarile mi l-ar despagubi, în rest nu cred ca si-ar pune cu mine mintea cineva.
În sfàrsit îmi beau cafeaua cu lapte si trei cuburi de gheata, dupa ce prima cana a trebuit s-o arunc. Se crapase de fierbinte ce era cafeaua. Abia am avut timp sa torn cafeaua ìn alta cana. Ies pe terasa si ma uit enervata la masina de dupa gard. Ca de obicei se parcheaza toti sub geamul meu, desi noi suntem casa de pe colt, si un indicator de Stop ar interzice stationarea. Dar regulile de circulatie nu se respecta pe stradutele mici numai pe fratele meu si fiul meu i-au amendat, în Aldea pe când îsi cautau o chirie si abia oprisera sa vada un anunt. Si nu-mi permit sa ma cert cu nimeni pentru ca ar fi asa de penibil sa ma transform în certareata cartierului.
Desi motive ar fi. Bunaoara, eu dorm cu geamul deschis, motoscutere vin si trec ìntruna. Mai ales un pusti de aici din urbanizatie, vine si pleaca intruna cu prietenii. 7-8 motoscutere modificate sa faca mai mult zgomot decât vin ele din fabrica. De fapt càteva sunt motociclete de 125 cmc. Noaptea dupa 1, coboara, urca, fac acrobatii , pleaca mai departe, revin pe la 4. Râsete si tipete. Nu pot sa spun nimic de jena, parintii sunt simpatici. Ar trebuie sa se sesizeze ei, dar nu o fac.
Restaurantul din fata casei noastre, care închide la fel, vara dupa 2 noaptea. Gratii care se închid, clienti care vorbesc mai mult strigând, ca sa acopere volumul muzicii.
Galagiosi mai sunt spaniolii. Dar e caracteristic temperamentului lor. Sau e din cauza exacerbatei încrederi în sine. Sau poate eu obisnuita cu linistea din casa noastra sunt alergica la toti si la toate. Daca vreau sa scriu îmi pun castile sa nu mai aud nimic altceva decât muzica care ma poarta pe aripile gândului, departe, detasata de tot si de toate.
Si masina Martei, care ìntàrzie ca de obicei. Si ea care nu poate pleca fara sa ma îmbratiseze, si sa-mi dea recuerdos pentru Adrian. Ca un catelus care cere sa fie mângâiat. Intru ìn casa, señor doarme. Pot sa ma bucur de micile mele placeri de dimineata. Cafeluta, tigara, muzica, jaluzele lasate aproape de tot, pornesc laptopul si intru la mine pe blog. Primul articol care-mi apare este al lui Tudor Chirila. Frumos mai scrie baiatul asta. Îmi da un imbold sa ma apuc si eu de scris, pentru ca mai târziu nu voi putea.
Prea multe de facut, de facut retusuri la fustita de serviciu la lui Kinga, fina mea, fiica lui Bimbi, señor de îmbracat si statul a cel putin o ora ìn bucataria cu geamuri ìnchise. Pentru ca are obsesia geamurilor închise. Totul închis, desi nu-l doare niciodata capul sau maselele. Obicei care mie îm da o senzatie de claustrofobie. Dar nu ma mai lupt cu morile de vânt.
Mi-am udat florile si rosiile în dimineata asta, pentru ca caldura de pe parcursul noptii nu a lasat nici picatura de umezeala în ghivecele udate din abundenta abia ieri seara la 10. Ar trebui sa fac la fel si cu florile din curtea Enmei, dar ìmi ia mai mult de o jumatate de ora din putinul timp pe care ìl fur pentru mine.
La munca deci, ca munca ìnnobileaza. Si chiar asa e. Dupa o ora de muzica buna, aleasa sa ma trezeasca, sa ma învioreze si sa ma binedispuna, pot sa intru în plictisitoarea rutina de fiecare zi.
miércoles, 22 de julio de 2009
Primele zece zile în Spania
Ajunsesem pe la sase dupa amiaza în Vinaros si dupa o baie în mare, m-au dus prietenii la spitalul din orasel, pentru a-mi prelua îndatoririle. Deja ma asteptau cu multa nerabdare, pentru ca fiul doamnei trebuia sa se întoarca la Madrid, la slujba sa de inspector de finante. Ceva cu curtea de conturi, trebuia finalizata o inspectie la o firma mare, care se lasa cu amenda de cel putin un milion de euro. Deci, domnul ..., fiul Rosei, se grabea.
Fiul, care trebuia sa si profite de zilele în vizita la mare, venea de pe plaja de la Peniscola copt. în salon mai era o doamna la care familia facea cu schimbul pe timpul zilei. Noaptea o lasau pe mâna asistentelor si pe a mea. La fiecare geamat sàream. Gemea señora Rosa, sau señora Maria Cinta. Le ajutam pe amândoua la fel. Nu am avut probleme de adaptare cu noua limba straina, pentru ca ma întelegeau toti, sau ma traduceau unii pentru ceilalti. Cert e ca în atâtea ore petrecute împreuna, m-au cunoscut ambele familii.
Dupa patru zile, fiul grabit sa se întoarca la Madrid ceruse externarea mamei sale. Ramasese sa astept ambulanta care urma sa ne duca în oraselul vecin, Benicarlo, unde doamna avea un apartament la etajul opt al edificiului Torre, central. Soferul de la ambulanta, a urcat scaunul cu rotile eu urmând sa duc lucrurile mele si ale doamnei. Abia instalate, a venit fiul care avusese ceva treburi de rezolvat prin pueblo cum spun ei (ar fi mai degraba sat în traducere, desi ei îl folosesc generic pentru localitate). Deci doamna instalata, fiul m-a luat la o tura a orasului. sa vad unde este farmacia, de unde urma sa scot lunar pe retete scutecele. Unde sunt magazinele, piata si m-a dus si pâna la prietenii mei ca sa-mi iau hainele.
Dupa alte câteva minute si-a luat ramas bun si dus a fost. Am ramas cu señora Rosa, si am ìnceput sa ma familiarizez cu casa. Señora nu se simtea în largul ei stiind ca o straina ìi face toaleta intima. Avea dureri mari si abia accepta sa manânce sau sa bea ceva. O asezam dimineata într-un fotoliu si eu îmi vedeam de treaba. Spalat, gatit, cumparaturi.
Întelegerea pe care o facusera pentru mine prietenii mei cu familia doamnei era sa o asist pâna la doua dupa amiaza si sa fiu libera pâna la noua seara, sa-mi gasesc alte ore de curatenie, sa rotunjesc suma pe care mi-o plateau ei. Veneam din Italia unde câstigam 700 euro si aici îmi oferisera 600 si timp liber 7 ore pe zi. Deci ieseam sa ma familiarizez cu orasul. Cumparaturi, si dupa amiaza o plaja de o ora si jumatatate.
Era un aer sufocant la etajul opt si la noi în casa nu era nici un ventilator. Doamnei îi mai faceam vânt câteodata cu un evantai, apoi adormea sezuta. Era apartamentul sotiei unui fost director de banca. Cochet, plin de carti, fotografii care înfatisaua o femeie înalta, foarte frumoasa, de o eleganta extraordinara.
În orele pe care le petreceam alaturi de ea citeam din cartile de spaniola pe care mi le dadusera prietenii. Ma apucasem sa curat bucataria, camerele, sa cobor perdelele spre a le spala. Abia mânca ceva doamna. Spalând-o am vazut ca-i fusese taiat un sân, probabil din cauza unui cancer. Vorbeam putin. eu ieseam sa-mi fac cumparaturi de la piata, vorbeam cu fiica care lucra ìn Andorra, si cu fiul. Le spuneam ca sunt foarte îngrijorata pentru ca doamna nu vrea sa bea lichide si prin urmare nici nu urineaza decat o suta sau doua sute de grame pe zi. Medicamentele i le dadeam la orele si dozele prescrise.
Deci stiind ca nu pot sa fac prea multe, mi-am vazut de programul meu. Nu stateam mai mult de doua ore în afara casei, dar ieseam sa ma familiarizez si sa ma îmbaiez. Veneam din Italia, unde nici pantaloni scurti nu-mi pusesem de un an, fiind deplasat, dupa parerea Linei, darmite sa ma bucur de soare si de apa. Si aici era marea. În a cincea zi , dupa doua am lasat-o pe doamna sa-si faca siesta si am iesit la plaja. Nici azi nu stau mult pe afara, nici atunci. Pe drumul de întoarcere intrasem sa mai iau ceva peste de la piata.
Revenind acasa, am gasit-o pe señora respirând cu dificultate, sacadat. Am dus-o în pat si am sunat familia, spunându-le ca mie mi se pare ca starea ei se înrautateste. Era cinci dupa amiaza. Încercam sa-i mai dau un surplus de aer cu ajutorul evantaielor. Degeaba, respira tot mai greu. Fiica îmi spusese ca daca nici a doua zi nu se va simti mai bine sa sun la urgente. Tocmai suna la usa o prietena apropiata, Vicentica care vazând ca situatia se deterioreaza, ìn ciuda opunerii señorei Rosa, a chemat ambulanta. Zicea señora Rosa, ca e prea mare deranjul si e inutil.
Cei de la ambulanta au zis ca nu se mai poate face nimic. Avea insuficienta renala. Au transportat-o la spital la insistenta noastra, dar nu se mai putea face nimic. Socul meu era inimaginabil. Nimeni nu-mi spusese ca doamna avea un cancer pulmonar terminal. Îi mai dadeau ìn cel mai bun caz doua luni de viata. Nici prietenii mei nu stiusera. La spital , socata, mi-am chemat prietenii si Elizabeth, (Bimbi) i-a fost alaturi pâna la ultimare suflare. Eu, speriata, socata, debusolata. Vicentica s-a ocupat de toate formalitatile, fiind responsabila Crucii Rosii din Benicarlo. A anuntat familia si a cerut transportarea corpului fara viata a Rosei la tanatoriu.
Apoi am plecat cu prietenii si cu Vicentica sa-mi iau lucrurile în pripa, pentru ca nu mai vroiam sa petrec nici o noapte în apartament, pentru ca nu cumva sa dispara ceva, si sa fiu acuzata dupa aceea de disparitie.
Deci mi-am luat în mare graba bagajele pe care aproape ca nu le desfacusem, din cauza goangelor din toate camerele. Mi-am strâns cartile si ce mai aveam împrastiat prin casa si dusa am fost. Din nou la Bimbi acasa. Acestia, stiind ca pot sa fie goange printre lucrurile mele m-au expediat cu ele direct pe terasa. De altfel asteptau vizita unor rude care veneau de la Valladolid. Si asa am dormit câteva zile pe canapeaua de pe terasa, pentru ca eram prea multi în casa. De acolo îmi scoteam câte o un rând de haine, si tot din cauza asta mi-am pierdut pasaportul împreuna cu invitatia în copie, si vreo doua carti. Nici azi nu stiu ce am facut cu ele. Doar bagaje abia aveam. Poate în starea aceea de soc le-am ascuns prin casa ca sa nu se piarda. Cert e ca au disparut. Deci nu mai aveam pasaport, de fapt nici un act înafara permisului de conducere. De altfel dupa înmormântare am sunat de câteva ori la familia doamnei, dar acestia m-au asigurat ca acolo nu a ramas nimic, si când în sfàrsit m-au primit la ei în casa la revenirea pentru vacante, fusese golit si aruncat aproape tot ce nu-i mai interesa.
Înmormântarea a avut loc ìn urmatoarea zi. Aici e de pe o zi pe alta totul, ca în Italia. Am mers la înmormântare însotita de Bimbi si de Cinta, fiica colegei de camera din spital, care ma sunase cu doua zile în urma sa ma cheme la o cafea, si care se împrietenise cu fiul señorei Rosa pe timpul sederii acesteia în spital.
Ironia sortii facea ca, Cinta ma chemase tocmai pentru ca avea nevoie de o persoana ca mine, în putere, pentru a asista pe mama ei. Mare mirarea ei când o anuntasem de tragica veste, si ca eram în cautare de munca.
Familia mi-a multumit cu lacrimi în ochi ca am fost alaturi de mama lor în ultimele zile, si-au facut socotelile cu mine si ne-am despartit. Dupa înmormântare Cinta mi-a dat ìntâlnire pentru o ora mai târzie , la firma de imobiliare a sotului ei, din Vinaros. Asa au avut timp sa se hotarasca cât sa-mi ofere si în ce conditii.
La aceasta întâlnire a asistat si Andrei, sotul lui Bimbi, care a încercat sa ceara sa-mi promita ca-mi vor face acte. Nu a fost chip si nici eu nu putea sa refuz oferta, pentru ca nu aveam slujba.
Si am început a doua zi sa lucrez pentru familia Griño. 2 august 2006, si abia ajunsesem ìn Spania de zece zile.
Fiul, care trebuia sa si profite de zilele în vizita la mare, venea de pe plaja de la Peniscola copt. în salon mai era o doamna la care familia facea cu schimbul pe timpul zilei. Noaptea o lasau pe mâna asistentelor si pe a mea. La fiecare geamat sàream. Gemea señora Rosa, sau señora Maria Cinta. Le ajutam pe amândoua la fel. Nu am avut probleme de adaptare cu noua limba straina, pentru ca ma întelegeau toti, sau ma traduceau unii pentru ceilalti. Cert e ca în atâtea ore petrecute împreuna, m-au cunoscut ambele familii.
Dupa patru zile, fiul grabit sa se întoarca la Madrid ceruse externarea mamei sale. Ramasese sa astept ambulanta care urma sa ne duca în oraselul vecin, Benicarlo, unde doamna avea un apartament la etajul opt al edificiului Torre, central. Soferul de la ambulanta, a urcat scaunul cu rotile eu urmând sa duc lucrurile mele si ale doamnei. Abia instalate, a venit fiul care avusese ceva treburi de rezolvat prin pueblo cum spun ei (ar fi mai degraba sat în traducere, desi ei îl folosesc generic pentru localitate). Deci doamna instalata, fiul m-a luat la o tura a orasului. sa vad unde este farmacia, de unde urma sa scot lunar pe retete scutecele. Unde sunt magazinele, piata si m-a dus si pâna la prietenii mei ca sa-mi iau hainele.
Dupa alte câteva minute si-a luat ramas bun si dus a fost. Am ramas cu señora Rosa, si am ìnceput sa ma familiarizez cu casa. Señora nu se simtea în largul ei stiind ca o straina ìi face toaleta intima. Avea dureri mari si abia accepta sa manânce sau sa bea ceva. O asezam dimineata într-un fotoliu si eu îmi vedeam de treaba. Spalat, gatit, cumparaturi.
Întelegerea pe care o facusera pentru mine prietenii mei cu familia doamnei era sa o asist pâna la doua dupa amiaza si sa fiu libera pâna la noua seara, sa-mi gasesc alte ore de curatenie, sa rotunjesc suma pe care mi-o plateau ei. Veneam din Italia unde câstigam 700 euro si aici îmi oferisera 600 si timp liber 7 ore pe zi. Deci ieseam sa ma familiarizez cu orasul. Cumparaturi, si dupa amiaza o plaja de o ora si jumatatate.
Era un aer sufocant la etajul opt si la noi în casa nu era nici un ventilator. Doamnei îi mai faceam vânt câteodata cu un evantai, apoi adormea sezuta. Era apartamentul sotiei unui fost director de banca. Cochet, plin de carti, fotografii care înfatisaua o femeie înalta, foarte frumoasa, de o eleganta extraordinara.
În orele pe care le petreceam alaturi de ea citeam din cartile de spaniola pe care mi le dadusera prietenii. Ma apucasem sa curat bucataria, camerele, sa cobor perdelele spre a le spala. Abia mânca ceva doamna. Spalând-o am vazut ca-i fusese taiat un sân, probabil din cauza unui cancer. Vorbeam putin. eu ieseam sa-mi fac cumparaturi de la piata, vorbeam cu fiica care lucra ìn Andorra, si cu fiul. Le spuneam ca sunt foarte îngrijorata pentru ca doamna nu vrea sa bea lichide si prin urmare nici nu urineaza decat o suta sau doua sute de grame pe zi. Medicamentele i le dadeam la orele si dozele prescrise.
Deci stiind ca nu pot sa fac prea multe, mi-am vazut de programul meu. Nu stateam mai mult de doua ore în afara casei, dar ieseam sa ma familiarizez si sa ma îmbaiez. Veneam din Italia, unde nici pantaloni scurti nu-mi pusesem de un an, fiind deplasat, dupa parerea Linei, darmite sa ma bucur de soare si de apa. Si aici era marea. În a cincea zi , dupa doua am lasat-o pe doamna sa-si faca siesta si am iesit la plaja. Nici azi nu stau mult pe afara, nici atunci. Pe drumul de întoarcere intrasem sa mai iau ceva peste de la piata.
Revenind acasa, am gasit-o pe señora respirând cu dificultate, sacadat. Am dus-o în pat si am sunat familia, spunându-le ca mie mi se pare ca starea ei se înrautateste. Era cinci dupa amiaza. Încercam sa-i mai dau un surplus de aer cu ajutorul evantaielor. Degeaba, respira tot mai greu. Fiica îmi spusese ca daca nici a doua zi nu se va simti mai bine sa sun la urgente. Tocmai suna la usa o prietena apropiata, Vicentica care vazând ca situatia se deterioreaza, ìn ciuda opunerii señorei Rosa, a chemat ambulanta. Zicea señora Rosa, ca e prea mare deranjul si e inutil.
Cei de la ambulanta au zis ca nu se mai poate face nimic. Avea insuficienta renala. Au transportat-o la spital la insistenta noastra, dar nu se mai putea face nimic. Socul meu era inimaginabil. Nimeni nu-mi spusese ca doamna avea un cancer pulmonar terminal. Îi mai dadeau ìn cel mai bun caz doua luni de viata. Nici prietenii mei nu stiusera. La spital , socata, mi-am chemat prietenii si Elizabeth, (Bimbi) i-a fost alaturi pâna la ultimare suflare. Eu, speriata, socata, debusolata. Vicentica s-a ocupat de toate formalitatile, fiind responsabila Crucii Rosii din Benicarlo. A anuntat familia si a cerut transportarea corpului fara viata a Rosei la tanatoriu.
Apoi am plecat cu prietenii si cu Vicentica sa-mi iau lucrurile în pripa, pentru ca nu mai vroiam sa petrec nici o noapte în apartament, pentru ca nu cumva sa dispara ceva, si sa fiu acuzata dupa aceea de disparitie.
Deci mi-am luat în mare graba bagajele pe care aproape ca nu le desfacusem, din cauza goangelor din toate camerele. Mi-am strâns cartile si ce mai aveam împrastiat prin casa si dusa am fost. Din nou la Bimbi acasa. Acestia, stiind ca pot sa fie goange printre lucrurile mele m-au expediat cu ele direct pe terasa. De altfel asteptau vizita unor rude care veneau de la Valladolid. Si asa am dormit câteva zile pe canapeaua de pe terasa, pentru ca eram prea multi în casa. De acolo îmi scoteam câte o un rând de haine, si tot din cauza asta mi-am pierdut pasaportul împreuna cu invitatia în copie, si vreo doua carti. Nici azi nu stiu ce am facut cu ele. Doar bagaje abia aveam. Poate în starea aceea de soc le-am ascuns prin casa ca sa nu se piarda. Cert e ca au disparut. Deci nu mai aveam pasaport, de fapt nici un act înafara permisului de conducere. De altfel dupa înmormântare am sunat de câteva ori la familia doamnei, dar acestia m-au asigurat ca acolo nu a ramas nimic, si când în sfàrsit m-au primit la ei în casa la revenirea pentru vacante, fusese golit si aruncat aproape tot ce nu-i mai interesa.
Înmormântarea a avut loc ìn urmatoarea zi. Aici e de pe o zi pe alta totul, ca în Italia. Am mers la înmormântare însotita de Bimbi si de Cinta, fiica colegei de camera din spital, care ma sunase cu doua zile în urma sa ma cheme la o cafea, si care se împrietenise cu fiul señorei Rosa pe timpul sederii acesteia în spital.
Ironia sortii facea ca, Cinta ma chemase tocmai pentru ca avea nevoie de o persoana ca mine, în putere, pentru a asista pe mama ei. Mare mirarea ei când o anuntasem de tragica veste, si ca eram în cautare de munca.
Familia mi-a multumit cu lacrimi în ochi ca am fost alaturi de mama lor în ultimele zile, si-au facut socotelile cu mine si ne-am despartit. Dupa înmormântare Cinta mi-a dat ìntâlnire pentru o ora mai târzie , la firma de imobiliare a sotului ei, din Vinaros. Asa au avut timp sa se hotarasca cât sa-mi ofere si în ce conditii.
La aceasta întâlnire a asistat si Andrei, sotul lui Bimbi, care a încercat sa ceara sa-mi promita ca-mi vor face acte. Nu a fost chip si nici eu nu putea sa refuz oferta, pentru ca nu aveam slujba.
Si am început a doua zi sa lucrez pentru familia Griño. 2 august 2006, si abia ajunsesem ìn Spania de zece zile.
martes, 21 de julio de 2009
Enriqueta
Vii ìn contact cu fel de fel de persoane într-o curte comuna, cum bunaoara este aici. Sapte vile duble, cu o piscina comuna. Desi rar îmi petrec timpul afara, deja ma cunosc toti. Sunt aici de aproape trei ani. Sunt vile (chaleturi) locuite permanent, sau numai pe perioade de vara. Scumpe rau si incomparabil de mai proasta calitate decât ce se fac la noi, acasa. Pereti subtiri, instalatie de aer conditionat centralizat, pe fiecare nivel al casei, care mie de altfel nu-mi place deloc. Aerul intra printr-o retea de tuburi, mascate de tavanul fals. Nu numai ca se aude tot zgomotul de pe strada, prin hornurile care comunica cu aceasta retea de tuburi de aluminiu, dar se aude si când inspira si respira cei din camerele vecine .
Aud si când tusesc vecinii mei, ca altceva nu îndraznesc bietii de ei, stiindu-ma atât de aproape.
Asa au intrat cu mine în vorba Enriqueta si fiicele ei. Buena gente, de caracter, cum zice señor Tomas. Familia, din Pais Vasco, avusese o casuta de vacanta si aici la Mediterana, desi au si ei acolo Marea Cantabrica. Dar cum acolo e mai frig si vara abia este, le place aici, la Vinaros. Si de altfel multi nemti, olandezi, englezi au pe aici chaleturi în care traiesc pe parcursul întregului an.
Deci crescând cei trei copii, casatorindu-se si având la rândul lor doi-trei copilasi, casuta devenise neîncapatoare. Deci vànd casa, cumpara casa. Cei mai multi ìsi permit aici cea de a doua casa, de vacanta, nu ca la noi ca am avut noroc ca ne-am putut cumpara dupa revolutia din `89 amâratele de apartamente primite pe repartitie de la întreprindere.
Cert e ca Enriqueta ìsi petrece o lunga vacanta de vara aici împreuna cu sotul ei, amândoi fiind pensionari, si alte doua, trei vacante scurte, de Craciun, Pasti sau când le mai vine dorul de marea de aici. Cà aici si iarna, e blânda, ca un început de toamna la noi. Domnul mestereste tot timpul ceva, iar doamna citeste. Si iese dimineata pe plaja, cu câte o carte, si dupa amiaza la fel, si seara la fel. Si citeste...
Când vine, când pleaca, când ne întâlnim în oras, întotdeauna se opreste la o vorba. Simpatica si saritoare. Anul trecut mi-a adus reviste cu modele de crosetat. Se uita de fiecare data la ce mai lucrez, ce ocupatii îmi mai gasesc. Si avem atâtea hobbyuri în comun. Zilele trecute povestind de carti i-am spus ca am început sa conturez pe blogul meu un început de carte. Cunoscând parte din povestile mele, mi-a spus si ea, si fiica ei ca le-ar face mare placere sa citeasca cândva o carte scrisa de mine. Dar în spaniola? Când nici româneste nu stiu scrie!
Deci , imediat s-a interesat si a trebuit sa-i arat cu ce-mi umplu mai nou zilele si noptile.
Ea chiar citea un roman , al unui bosniac care descria ororile razboiului din tara lui, cum frati si membrii ai acelorasi familii sau prieteni de o viata ajunsesera sa lupte unul încontra celuilalt, si-mi spunea ca daca nu ar fi citit aceasta carte nu si-ar fi putut închipuii ca asa ceva ar putea fi posibil. Si Enriqueta e din Tara Bascilor, unde cel putin o data pe luna este asasinat cineva de ETA. Si e satula de violenta, si de vesnica teama de un nou atentat terorist, pentru ca de cele mai multe ori sufera nevinovati.
Îi povestesc întotdeauna de greutatile din tara noastra, de casa mea, de prietenii mei împrastiati prin cele zari, de parintii mei care îmi spun ca vor muri în curând, si ei îi vine greu sa creada ca familiile trebuie sa supravietuiasca cu mai putin de 300 de euro pe luna. Si ca preturile sunt de cele mai multe ori chiar mai mari decât aici sau în Italia. Cà doi tineri, cu salarii medii nici nu ar putea sa viseze la un apartament luat pe credit.
Si ei nu au fost înstariti. Ea infirmiera si sotul muncitor.
Si ma gândesc la tata care venea de pe schimbul de noapte, din uzina, dormea o ora sau de cele mai multe ori nici nu se mai culca, si mergea sa faca acoperisuri de case la bogati, împreuna cu fratele lui. Si toata viata a muncit tata ca un rob si la batranete nu-i ajung banii sa-si zugraveasca casa, sau sa-si refaca izolatia de deasupra apartamentului. De mama ce sa mai spun, la 67 de ani înca mai merge sa faca curatenie, ca sa poata trage de pe o luna pe alta. Si le spun de fiecare data strainilor, nu e echitabil. Se munceste pe nimic la noi acasa.
Si asa povestind îmi spune Enriqueta, ca ea a trecut peste trei operatii pe cord deschis,la cei saptezeci de ani câti are, dar nu se lasa. Înoata ìn fiecare zi câte un pic, se plimba si nu o paraseste dorinta de a trai. A venit acum doua zile sa-l vada si pe señor Tomas sa-l mai îmbarbateze, sa iasa din casa, pentru ca în trei ani nu-l vazuse înca la fatà, sa se bucure de zilele care i-au mai ramas.
Ma uit la ea cum se bucura de viata, desi fiica, care este în vizita aici pentru câteva zile, abia a trecut peste un cancer. Si fiica nu a împlinit 40.
Si-mi aduc aminte câti colegi si prieteni de ai nostri au murit înainte de 45. Aici la vârsta asta seful joaca fotbal, si chiar azi s-a dus în Franta sa faca tur cu bicicleta. Ce obositi si batrani suntem noi. Nu ma mir ca ai mei asteapta sa moara. Ca si cum de la 40 încolo am asteptat resemnata sa mor. Probabil satula de munca si de neajunsuri. Dar viata si destinul si-l face tot omul. Si zic eu azi, ca trebuie sa lupti. Cum se zice, tot raul e spre bine. Daca sunt fericita?
Da. De când nu mai caut fericirea parca ma cauta ea pe mine. Bineinteles ca nu poti sa lasi garda jos, dar stiu ca nu mai sunt nefericita. Si au trecut abia trei ani de când, la un moment dat scriam într-un ziar din Pò Bandino, ca daca ar fi sa mor màine nu m-ar lua pe nepregatite, pentru ca sunt asa de satula de viata.
Familia mea a vazut tàri pe care nu ar fi visat niciodata sa le vada. Tata s-a plimbat pe malul Mediteranei, si mama viseaza la golfuletul ei cu pietricele albe.
Ma întreba azi Maresz, vechea mea prietena, din Budapesta, cum pot sa traiesc asa, închisa în casa, fara sa am nici o zi libera.
Traiesti din inertie. Îti gasesti preocupari noi, te adaptezi. Si eu nu am cum sa ma plictisesc, pentru ca am atâtea de învatat, de experimentat, ca nu-mi ajunge o viata de om. Si nu sunt închisa. Ies când vreau. Pot sa merg unde vreau, dar nu-mi vine sa ma plimb singura. Marea o vad zilnic, iar compania prea îndelungata a persoanelor ma oboseste sau mai bine zis ma plictiseste. Si animale de companie, din pacate, nu pot sa tin.
Señor Tomas vorbeste putin, eu la fel. Ascultàm ore întregi programele radio, îl mai întreb de câte o expresie noua, tocmai auzita, si daca el nu stie, ceea ce rar se întâmpla, ma documentez din dictionarul enciclopedic, editia 1936 sau de pe internet. Îmi recomanda carti, zicându-mi: -Ti-e asta sigur ti-ar placea>> Citise mult si la fel si raposata lui sotie, señora Sofia. Când au vândut copii casa cea veche din inima orasului, au abandonat acolo aproape toate cartile lui, cam 5000 de volume, pentru ca señor nu se decidea sa lase sa vina un anticar sa le evalueze, iar ei nu vroisera sa le puna macar ìn niste cutii mari ìn garajele, goale altfel. Câteodata lacrimeaza la gandul cartilor, dar mai apoi uita.
Cum poti lasa o biblioteca de 5000 de volume, într-o casa care urmeaza sa fie demolata?
Din pacate acestea se întâmplasera cu luni înainte de venirea mea.
Deci,... stie señor , ca nu mai citesc de multa vreme, pentru ca mi-am obosit ochii crosetând asezata în fotoliul din comedor. E semiobscuritate acolo, pentru ca dânsul nu mai suporta lumina. Si nu suporta ferestrele deschise, si nici aerul conditionat, si manca eventual la foarte multe insistente, si nu doarme noaptea, si nu vrea sa iasa din casa. Si mi-e mila sa-l las mai mult de doua ore singur.
Când nu te astepti, începe sa-mi povesteasca ceva din tineretea lui. Si ma concentrez sa-l înteleg, pentru ca boala Parkinson i-a afectat coardele vocale si sunetele abia mai ies. Si-i vad ochii aprinzându-se la dulcea rememorare a faptelor de mult trecute. Si-l întreb înca o data cum a fost, chiar daca cele mai multe povesti poate le-am auzit de câteva ori. Si asa zilele trec. Si-i spun :
- Uite señor ai mai împlinit un an, desi de fiecare data cànd te întreaba cum o duci, spui - malamente ( rau).
Si asa mai petrecem un an ìmpreuna, cine stie pentru cât timp de acum înainte. Un an sau zece. Îi arat de fiecare data câte persoane ajung la vârste si mai înaintate. Bunaoara, anul acesta aparuse o reclama la CocaCola, cu un domn de 102 ani care mergea în vizita la o copila recent nascuta .
Zicea asa:
"Hola Aitana, me llamo Josep Mascaró y tengo 102 años. Soy un suertudo. Suerte por haber nacido, como tú, por poder abrazar a mi mujer, por haber conocido a mis amigos, por haberme despedido de ellos, por seguir aquí. Te preguntarás cuál es la razón de venir a conocerte hoy, es que muchos te dirán que a quien se le ocurre llegar en los tiempos que corren, que hay crisis, que no se puede. Esto te hará fuerte, yo he vivido momentos peores que éste, pero al final de lo único que te vas a acordar es de las cosas buenas. No te entretengas en tonterías, que las hay, y vete a buscar lo que te haga feliz que el tiempo corre muy deprisa. He vivido 102 años y te aseguro que lo único que no te va a gustar de la vida, es que te va a parecer demasiado corta. Estás aquí para ser feliz."
- ¨Buna Aitana, ma numesc Josep Mascaró si am 102 ani. Sunt o persoana norocoasa. Norocos de a ma fi nascut, ca si tine, pentru a-mi putea îmbratisa sotia, pentru a-mi fi cunoscut prietenii, pentru a-mi fi putut lua ramas bun de la ei, pentru a continua aici. Te vei întreba care este motivul pentru care am venit sa te cunosc astazi, multi iti vor spune ..cui ii trece prin cap sa prinda timpurile astea, cà e criza, cà nu se poate. Asta te va face mai puternicà, eu am trait timpuri mai grele ca acestea, dar la urma urmei nu-ti vei aminti decât de lucrurile bune. Nu te retinà prostiile , cà sunt,.. ci du-te si cauta ceea ce te face fericita pentru ca timpul zboara. Am trait 102 ani si te asigur ca singurul lucru care nu-ti va placea în viata asta, e cà-ti va pàrea prea scurtà. Esti aici ca sà fi fericit.¨
Deci asa si eu sunt aici ca sa fiu fericita. Si poate am ìnvatat ceva de la ei, cei batrani...
Aud si când tusesc vecinii mei, ca altceva nu îndraznesc bietii de ei, stiindu-ma atât de aproape.
Asa au intrat cu mine în vorba Enriqueta si fiicele ei. Buena gente, de caracter, cum zice señor Tomas. Familia, din Pais Vasco, avusese o casuta de vacanta si aici la Mediterana, desi au si ei acolo Marea Cantabrica. Dar cum acolo e mai frig si vara abia este, le place aici, la Vinaros. Si de altfel multi nemti, olandezi, englezi au pe aici chaleturi în care traiesc pe parcursul întregului an.
Deci crescând cei trei copii, casatorindu-se si având la rândul lor doi-trei copilasi, casuta devenise neîncapatoare. Deci vànd casa, cumpara casa. Cei mai multi ìsi permit aici cea de a doua casa, de vacanta, nu ca la noi ca am avut noroc ca ne-am putut cumpara dupa revolutia din `89 amâratele de apartamente primite pe repartitie de la întreprindere.
Cert e ca Enriqueta ìsi petrece o lunga vacanta de vara aici împreuna cu sotul ei, amândoi fiind pensionari, si alte doua, trei vacante scurte, de Craciun, Pasti sau când le mai vine dorul de marea de aici. Cà aici si iarna, e blânda, ca un început de toamna la noi. Domnul mestereste tot timpul ceva, iar doamna citeste. Si iese dimineata pe plaja, cu câte o carte, si dupa amiaza la fel, si seara la fel. Si citeste...
Când vine, când pleaca, când ne întâlnim în oras, întotdeauna se opreste la o vorba. Simpatica si saritoare. Anul trecut mi-a adus reviste cu modele de crosetat. Se uita de fiecare data la ce mai lucrez, ce ocupatii îmi mai gasesc. Si avem atâtea hobbyuri în comun. Zilele trecute povestind de carti i-am spus ca am început sa conturez pe blogul meu un început de carte. Cunoscând parte din povestile mele, mi-a spus si ea, si fiica ei ca le-ar face mare placere sa citeasca cândva o carte scrisa de mine. Dar în spaniola? Când nici româneste nu stiu scrie!
Deci , imediat s-a interesat si a trebuit sa-i arat cu ce-mi umplu mai nou zilele si noptile.
Ea chiar citea un roman , al unui bosniac care descria ororile razboiului din tara lui, cum frati si membrii ai acelorasi familii sau prieteni de o viata ajunsesera sa lupte unul încontra celuilalt, si-mi spunea ca daca nu ar fi citit aceasta carte nu si-ar fi putut închipuii ca asa ceva ar putea fi posibil. Si Enriqueta e din Tara Bascilor, unde cel putin o data pe luna este asasinat cineva de ETA. Si e satula de violenta, si de vesnica teama de un nou atentat terorist, pentru ca de cele mai multe ori sufera nevinovati.
Îi povestesc întotdeauna de greutatile din tara noastra, de casa mea, de prietenii mei împrastiati prin cele zari, de parintii mei care îmi spun ca vor muri în curând, si ei îi vine greu sa creada ca familiile trebuie sa supravietuiasca cu mai putin de 300 de euro pe luna. Si ca preturile sunt de cele mai multe ori chiar mai mari decât aici sau în Italia. Cà doi tineri, cu salarii medii nici nu ar putea sa viseze la un apartament luat pe credit.
Si ei nu au fost înstariti. Ea infirmiera si sotul muncitor.
Si ma gândesc la tata care venea de pe schimbul de noapte, din uzina, dormea o ora sau de cele mai multe ori nici nu se mai culca, si mergea sa faca acoperisuri de case la bogati, împreuna cu fratele lui. Si toata viata a muncit tata ca un rob si la batranete nu-i ajung banii sa-si zugraveasca casa, sau sa-si refaca izolatia de deasupra apartamentului. De mama ce sa mai spun, la 67 de ani înca mai merge sa faca curatenie, ca sa poata trage de pe o luna pe alta. Si le spun de fiecare data strainilor, nu e echitabil. Se munceste pe nimic la noi acasa.
Si asa povestind îmi spune Enriqueta, ca ea a trecut peste trei operatii pe cord deschis,la cei saptezeci de ani câti are, dar nu se lasa. Înoata ìn fiecare zi câte un pic, se plimba si nu o paraseste dorinta de a trai. A venit acum doua zile sa-l vada si pe señor Tomas sa-l mai îmbarbateze, sa iasa din casa, pentru ca în trei ani nu-l vazuse înca la fatà, sa se bucure de zilele care i-au mai ramas.
Ma uit la ea cum se bucura de viata, desi fiica, care este în vizita aici pentru câteva zile, abia a trecut peste un cancer. Si fiica nu a împlinit 40.
Si-mi aduc aminte câti colegi si prieteni de ai nostri au murit înainte de 45. Aici la vârsta asta seful joaca fotbal, si chiar azi s-a dus în Franta sa faca tur cu bicicleta. Ce obositi si batrani suntem noi. Nu ma mir ca ai mei asteapta sa moara. Ca si cum de la 40 încolo am asteptat resemnata sa mor. Probabil satula de munca si de neajunsuri. Dar viata si destinul si-l face tot omul. Si zic eu azi, ca trebuie sa lupti. Cum se zice, tot raul e spre bine. Daca sunt fericita?
Da. De când nu mai caut fericirea parca ma cauta ea pe mine. Bineinteles ca nu poti sa lasi garda jos, dar stiu ca nu mai sunt nefericita. Si au trecut abia trei ani de când, la un moment dat scriam într-un ziar din Pò Bandino, ca daca ar fi sa mor màine nu m-ar lua pe nepregatite, pentru ca sunt asa de satula de viata.
Familia mea a vazut tàri pe care nu ar fi visat niciodata sa le vada. Tata s-a plimbat pe malul Mediteranei, si mama viseaza la golfuletul ei cu pietricele albe.
Ma întreba azi Maresz, vechea mea prietena, din Budapesta, cum pot sa traiesc asa, închisa în casa, fara sa am nici o zi libera.
Traiesti din inertie. Îti gasesti preocupari noi, te adaptezi. Si eu nu am cum sa ma plictisesc, pentru ca am atâtea de învatat, de experimentat, ca nu-mi ajunge o viata de om. Si nu sunt închisa. Ies când vreau. Pot sa merg unde vreau, dar nu-mi vine sa ma plimb singura. Marea o vad zilnic, iar compania prea îndelungata a persoanelor ma oboseste sau mai bine zis ma plictiseste. Si animale de companie, din pacate, nu pot sa tin.
Señor Tomas vorbeste putin, eu la fel. Ascultàm ore întregi programele radio, îl mai întreb de câte o expresie noua, tocmai auzita, si daca el nu stie, ceea ce rar se întâmpla, ma documentez din dictionarul enciclopedic, editia 1936 sau de pe internet. Îmi recomanda carti, zicându-mi: -Ti-e asta sigur ti-ar placea>> Citise mult si la fel si raposata lui sotie, señora Sofia. Când au vândut copii casa cea veche din inima orasului, au abandonat acolo aproape toate cartile lui, cam 5000 de volume, pentru ca señor nu se decidea sa lase sa vina un anticar sa le evalueze, iar ei nu vroisera sa le puna macar ìn niste cutii mari ìn garajele, goale altfel. Câteodata lacrimeaza la gandul cartilor, dar mai apoi uita.
Cum poti lasa o biblioteca de 5000 de volume, într-o casa care urmeaza sa fie demolata?
Din pacate acestea se întâmplasera cu luni înainte de venirea mea.
Deci,... stie señor , ca nu mai citesc de multa vreme, pentru ca mi-am obosit ochii crosetând asezata în fotoliul din comedor. E semiobscuritate acolo, pentru ca dânsul nu mai suporta lumina. Si nu suporta ferestrele deschise, si nici aerul conditionat, si manca eventual la foarte multe insistente, si nu doarme noaptea, si nu vrea sa iasa din casa. Si mi-e mila sa-l las mai mult de doua ore singur.
Când nu te astepti, începe sa-mi povesteasca ceva din tineretea lui. Si ma concentrez sa-l înteleg, pentru ca boala Parkinson i-a afectat coardele vocale si sunetele abia mai ies. Si-i vad ochii aprinzându-se la dulcea rememorare a faptelor de mult trecute. Si-l întreb înca o data cum a fost, chiar daca cele mai multe povesti poate le-am auzit de câteva ori. Si asa zilele trec. Si-i spun :
- Uite señor ai mai împlinit un an, desi de fiecare data cànd te întreaba cum o duci, spui - malamente ( rau).
Si asa mai petrecem un an ìmpreuna, cine stie pentru cât timp de acum înainte. Un an sau zece. Îi arat de fiecare data câte persoane ajung la vârste si mai înaintate. Bunaoara, anul acesta aparuse o reclama la CocaCola, cu un domn de 102 ani care mergea în vizita la o copila recent nascuta .
Zicea asa:
"Hola Aitana, me llamo Josep Mascaró y tengo 102 años. Soy un suertudo. Suerte por haber nacido, como tú, por poder abrazar a mi mujer, por haber conocido a mis amigos, por haberme despedido de ellos, por seguir aquí. Te preguntarás cuál es la razón de venir a conocerte hoy, es que muchos te dirán que a quien se le ocurre llegar en los tiempos que corren, que hay crisis, que no se puede. Esto te hará fuerte, yo he vivido momentos peores que éste, pero al final de lo único que te vas a acordar es de las cosas buenas. No te entretengas en tonterías, que las hay, y vete a buscar lo que te haga feliz que el tiempo corre muy deprisa. He vivido 102 años y te aseguro que lo único que no te va a gustar de la vida, es que te va a parecer demasiado corta. Estás aquí para ser feliz."
- ¨Buna Aitana, ma numesc Josep Mascaró si am 102 ani. Sunt o persoana norocoasa. Norocos de a ma fi nascut, ca si tine, pentru a-mi putea îmbratisa sotia, pentru a-mi fi cunoscut prietenii, pentru a-mi fi putut lua ramas bun de la ei, pentru a continua aici. Te vei întreba care este motivul pentru care am venit sa te cunosc astazi, multi iti vor spune ..cui ii trece prin cap sa prinda timpurile astea, cà e criza, cà nu se poate. Asta te va face mai puternicà, eu am trait timpuri mai grele ca acestea, dar la urma urmei nu-ti vei aminti decât de lucrurile bune. Nu te retinà prostiile , cà sunt,.. ci du-te si cauta ceea ce te face fericita pentru ca timpul zboara. Am trait 102 ani si te asigur ca singurul lucru care nu-ti va placea în viata asta, e cà-ti va pàrea prea scurtà. Esti aici ca sà fi fericit.¨
Deci asa si eu sunt aici ca sa fiu fericita. Si poate am ìnvatat ceva de la ei, cei batrani...
sábado, 18 de julio de 2009
Doña Amparo
Nu aveam de gând sa mai scriu nimic astazi, dar pentru ca-mi promisesem sa scriu de fiecare data când ceva e demn de pastrat în sertarele ascunse ale sufletului, m-am razgândit.
Am petrecut azi vreo doua ore în compania unei persoane deosebite. Doña Amparo Vea Ballester, mama medicului. Frumoasa femeie, educata, stilata, buna la suflet. Catalana prin adoptie
Locuieste de o viata acolo, la Barcelona, si pe drept cuvânt se considera catalana. La început nu întelegeam eu cei cu atâta mândrie în ei. Si señor Tomas îmi spunea cu mândrie ca e catalan, si mi se parea mie ciudat cum sa fii catalan, daca parintii tai sunt de la Rioja, mama, si de la Pamplona tatal. Cei drept se nascuse señor la Barcelona, dar de mic copil se mutasera la Benicarlo, mai apoi Vinaros.
Încetul cu încetul se contureaza în mine notiunea. Toti care au trait în Cataluña, au fost de aceiasi parere. Sunt oameni de cuvânt catalanii. Iar cei din comunitatea valenciana sunt oameni în care e mai bine sa nu ai încredere. Invariabil. Toti mi-au spus acelasi lucru.
Deci azi, draguta doamna a trecut pe la noi, sa-mi înapoieze cutiile de lapte cerute, noaptea trecuta. Sefii mei nu se mai sperie când vad un barbat iesind de la noi din casa. Stiu ca e medicul care a trecut pe la mine. Si asa ne-am asezat la povesti. Nimic nu-l încânta mai tare pe señor decât compania ocazionala a unor catalani.
Pe drept cuvânt, sunt persoane deosebite. De palabra de onor, cum zic ei. Pornind de la aceste premise, mi-a explicat doamna, ca raposatul ei tata niciodata în viata nu a vrut sa semneze vreun act. Zicea ca e jignit în onoarea lui daca cineva nu se încrede în cuvântul lui. Si asa fusese pâna la moartea lui, desi ca sa faca o concesie avocatului domniei sale semnase o procura pe numele fiicei, doamna Amparo, pentru ca aceasta sa semneze de fiecare data când situatiile o impuneau.
Avusese o firma import export, de legume, celebrele alcachofas (anghinare). Ce o sa-mi lipseasca când voi parasi tara aceasta. Probabil am sa încerc sa le cultiv, pentru ca am vazut în Italia ca traiau plantele de pe un an pe altul, si acolo unde am locuit eu erau si câteva zile geroase.
Spunea doamna ca a trebuit sa renunte stimatul ei tata la furnizorii din comunitatea valentiana pentru ca nu-si onorau contractele. Câta încântare la señor sa auda din gura unei doamne ca valentienii sunt mei prejos de catalani.
Deci , doamna Amparo, o doamna maruntica, înca foarte atragatoare la cei saptezeci si ceva de ani, care nu se vad la cei de aici. Fericita mama a doi copii care terminasera medicina, si a mezinei , avocat la presedentia guvernului Cataluniei, la vicepresedintele acestuia. Persoane decente, modeste, care niciodata nu m-au facut sa simt vreo diferenta între noi. Când l-am cunoscut pe medic, acum doi ani îmi pare, deja eram eu surprinsa de calitatea lui umana. Când ma prezentase sotiei, Irina, i-a spus asa : << -stii cariño, Giulia e unguroaica, o minoritate din nordul României->> o persoana de caracter medicul. Sociabil si jovial. Nu exista prejudecati la el, ar face orice pentru cei din jur. Medic din vocatie si nu pentru titulatura. De la ìnceput mi-a cerut sa-l tutuiesc, desi eu nici azi, ca prietenia noastra s-a cimentat si a trecut de barierele unei simple amicitii, nu pot sa-i spun decât medico. Si am sa-l stimez câte zile voi avea. Anul trecut , parintii mei care calatoreau cu autocarul au avut un incident neplacut în Italia. Tata, bolnav de astm si cu tensiune mare, facuse o criza, pe drum, aproape de Venetia. Calatoria prea lunga, oboseala, mai o bere bauta cu nesat, indispensabila pentru maramuresenii nostrii din generatia veche, nu-i asa, l-au doborât. A cazut tatal meu, la oprirea în Cesalto, pe autostrada din apropierea Venetiei, si-a pierdut cunostiinta si noroc ca reprezentantul local al agentiei Saiz tour,cu care calatoresc toti din familia mea, era de fata si a chemat de urgenta ambulanta. Biata mama, speriata, într-o tara straina, fara bani fara bagaje, cu tata care era reanimat. Mare spaima am tras eu când vazând ca nu coboara din autocar, mi s-a spus ca nu au reusit sa ma anunte de cele întâmplate pentru ca nu raspundeam la mobil. Ei formau numarul gresit, un 2 în loc de un sapte la sfàrsitul numârului meu. Nu stiu câte telefoane am dat în prima ora dupa aflarea vestii.Am sunat la birourile din tara si din Barcelona de unde m-au informat de orasul unde fusese dus tata. Stiam doar ca nu a murit. Stiam ca nu aveau nici un ban, nici un rand de haine de schimb, pentru ca bagajele lor ajunsesera la mine. Si stiam ca eu nu ma pot misca. Enma chiar în ziua aceea, la o ora dupa aflarea vestilor urma sa plece în Franta.
Enma nu stia cum sa ma ajute. Am sunat la agentie în Barcelona, deci catalana agentia, stiau de incident, mi-au dat numarul reprezentantului din Cesalto, care-l însotise pe tata cu ambulanta. Nu stia decât ca nu murise si ca urma sa treaca pe la spital în dupa-amiaza respectiva. Numele spitalului nu-l stia.
Acestea se întâmplau la aproximativ 20 de ore dupa ce tata îsi pierduse cunostiinta. Atâta face autocarul de la Cesalto pâna la noi.
M-am pus sa caut pe internet. Pâna am explicat pe italiana, pe care nu o mai vorbeam perfect ce cautam si m-au îndrumat de la un spital la altul, au mai trecut vreo doua ore. În final, la un spital mi-au spus ca au un pacient cu numele respectiv, si mi-au dat-o pe draga de mama.
Aceasta, fara sa stie o boaba italiana era atât de speriata ca tata poate muri. Nu avea bani de mâncare, nici haine si se odihnea saraca pe un fotoliu în salon cu tata. Umila si nestiutoare mama mea. Am vorbit cu medicul de salon care m-a asigurat ca tata scapa, are o pneumonie, probabil de dinainte de a se porni la drum si ca nu au de gànd sa-l lase cel putin o saptamâna sa reia calatoria. I-am promis ca în chiar ziua aceea îi voi trimite bani si haine. Am luat legatura cu agentul, si l-am rugat sa cumpere câte ceva din strictul necesar si sa preia banii a doua zi de la autocarul care mergea dinspre noi. Deci am apelat la fiul lui señor Tomas care m-a dus pentru a doua oara la statia de serviciu Benicarlo, si am trimis haine, bani si cele necesare. Firma de catalani, cu soferi români cei drept, dar nucleul firmei conteaza.
Datorez mii de multumiri medicilor care l-au salvat pe tata, infirmierelor care au tratat-o pe mama foarte frumos, îi dadeau de mâncare ratii duble lui tata, ca sa aiba si mama. Agentului, un tânar pe nume Claudiu, care a facut aproape zilnic drumul de câtiva kilometrii de la Cesalto la san Donà de Piave, la spital, care a rezolvat toata hârtogaria, si a fost destula, si care i-a preluat de la spital si i-a urcat gratuit în autocar pentru a-si putea continua drumul spre mine.
Si chiar ca am avut parte de hârtogarii. Parintii mei luasera din greseala asigurarile expirate din tara. Sotul meu fusese la CASS Maramures sa-mi cerea documentele necesare ìn caz de spitalizare pe teritoriul UE, formularul 106, prin care statul român se angaja sa suporte cheltuielile de spitalizare accidentale, survenite în timpul unei calatorii. Am vorbit atâta la telefon în zilele acelea , în tara, în Italia zi si noapte, ca sa rezolv problemele, ca ma stiau toate infirmierele. Ziceau : spanioloaica îi cauta pe români. Au fost ireprosabil tratati parintii mei.
Am facut aceasta divagatie pentru a arata caracterul extraordinar al lui medico, Josep Ignasi Gelabert Vea, care seara de seara a venit sa se intereseze de starea parintilor mei, români amarâti si umili, si care s-a pus în contact cu colegul italian, cu care nu se cunostea, cerându-i în italiana informatii si recomandari de tratament, pentru tatal meu. Si asa, doi medici, unul italian unul catalan mi-au salvat tatal care si azi se bucura de viata. Mama si astazi spune ca numai cura intensiva din acel spital îl tine pe tata în viata, ca niciodata în acesti ultimi ani de boala ai lui tata, chiar spitalizat fiind în tara, nu a fost asa de bine tratat. Înclin sa cred ca exagereaza, ca de obicei. Cert e ca i-au facut atâtea investigatii într-o saptamâna cât la noi în sapte - opt ani.
Si l-a tratat medicul pe tata în luna si jumatate cât au stat aici. Si ma întreaba de fiecare data cum o duce cu sanatatea toata familia mea, cu mic cu mare.
Deci ajung din nou la Doña Amparo, pentru ca despre medic am sa am ocazia sa mai scriu. Sunt atâtea de spus despre el.
Deci, buna doamna, am cunoscut-o acum vreo doi ani. O felicitasem pentru calitatea umana a fiului dânsei. Si mi-a multumit, si mi-a spus ca stie, pentru ca este cea mai mare realizare a lor, ca parinti;- buna educatie si formarea caracterului celor trei copii. Nu banii, si nici casele. Si cu mândrie mi-a spus atunci,la prima noastra conversatie mai serioasa de cu doi ani în urma, ca la decernarea diplomelor de absolvire a facultatii de medicina din Barcelona, rectorul în persoana, a felicitat-o pentru fiul deosebit pe care-l crescuse.
Am povestit mult si azi dupa-amiaza cu doamna. Mi-a aratat cu mândrie fotografiile facute de pe terasa locuintei domniei sale. Mi-a aratat minunata panorama de care se bucura. Sagrada familia, unde merge la slujba zilnic, Turnul Agbar al lui Jean Nouvel,, amândoua superb iluminate noaptea, iar în celelate directii, muntele Montjuic si pe celalalt munte pe care este o manastire, al carui nume nu-l retin, dar îl voi afla.
Imi spunea cât de fericita este pentru ca traieste ìn Barcelona, cât de frumoasa este zona în care locuieste, cum îi place sa stea pe terasa apartamentului atic, pe care-l cumparasera ìmpreuna cu sotul în urma cu atâtia ani, cum sta si priveste stelele, si observa ca unul straluceste mai tare sau mai putin decât cu o zi înainte, sau sta si priveste norii. Si-l pomeneste pe sotul ei decedat, în urma cu un an, improvisamente, cum spun ei, care cumparase apartamentul pe cànd tocmai se construia, si ceruse modificari importante ale peretilor teraselor, spunând ca se va bucura mult nevasta lui de perspectiva încântatoare care se deschidea de la etajul sase.
Sotul ei fusese arhitect contractant. A murit subit anul trecut, stând la masa, fara ca vreunul din copii lui medici sa poata face ceva pentru el, chiar daca aflasera de ceva timp de boala incurabila care-l macina. Ceruse domnul sa nu fie înmormântat, ci sa-i fie donat corpul facultatii de medicina pentru a se putea face studii si disectii pe el , stiind de pe vremea când studiasera copii, ca e lipsa de cadavre.Nu cred ca fusese nici dânsul prea religios. Sumbru, dar e o realitate si familia i-a îndeplinit dorinta. De altfel este o practica obisnuita aici, mai ales printre rezidentt englezi si germani. Si eu as face la fel, sau as cere întâi sa se doneze organele, pe cât posibil, sa poata salva vreo viata, daca va mai fi ceva bun în mine. De multe ori chiar am vorbit cu medicul despre acest fapt. Si mi-a spus ca trebuie sa înregistrez cererea mea.
Deci doamna, trecuta prin durerea de a pierde sotul drag cu care a împartit mai mult bune decât rele, sunt sigura, gaseste puterea de a merge mai departe, de a se bucura de viata, de a visa la cei saptezeci si ... de ani. Si merge la plimbare, si la piscina, si audiaza conferinte la universitate, si citeste mult pe terasa amenajata pentru ea de catre raposatul sot. Si are un licar jucaus si tineresc în privire. Si doamne, ce draga mie. Am rugat-o ca peste ani sau cine stie, poate chiar mai repede, când señor Tomas va renunta la serviciile mele, sa-mi gaseasca un loc de munca în Barcelona, sa am timp sa cunosc si sa simt orasul acesta minunat. Panicat si zâmbitor, señor mi-a spus sa nici nu ma gândesc la asa ceva, ca el nu va renunta la mine. Îmi spune hija señor, (fiica) si asta pentru ca ma iubeste ca pe o fiica, si-mi iubeste tot neamul care s-a perindat pe aici. Buena gente spune despre ei.
Ce m-a frapat, zicea doña Amparo, ca hotii nu mai taie posetele, ci pur si simplu, sub amenintare le cer persoanelor în vârsta, ziua în amiaza mare, sa le înmâneze poseta sau bijuteriile pe care le poarta.
...
Si ma gândesc cu mila la bietii mei parinti care de fiecare data când vorbesc cu ei, îmi spun ca ei nu vor mai putea calatori niciodata la mine, pentru ca e prea obositor si lung voiajul, si le este teama sa calatoreasca cu avionul. Si mi-e asa de dor de ei. Si as vrea sa le mai îndulcesc zilele ce le au de trait. Si le-am daruit marea si zarea albastra sa simta ca viata merita de trait si sanatatea de îngrijit, dar nu ma asculta si eu nu pot face mai mult, de aici, de departe... Si-mi spun de fiecare data ca vor muri fara sa le fiu în preajma. Si câta dreptate au...
Am petrecut azi vreo doua ore în compania unei persoane deosebite. Doña Amparo Vea Ballester, mama medicului. Frumoasa femeie, educata, stilata, buna la suflet. Catalana prin adoptie
Locuieste de o viata acolo, la Barcelona, si pe drept cuvânt se considera catalana. La început nu întelegeam eu cei cu atâta mândrie în ei. Si señor Tomas îmi spunea cu mândrie ca e catalan, si mi se parea mie ciudat cum sa fii catalan, daca parintii tai sunt de la Rioja, mama, si de la Pamplona tatal. Cei drept se nascuse señor la Barcelona, dar de mic copil se mutasera la Benicarlo, mai apoi Vinaros.
Încetul cu încetul se contureaza în mine notiunea. Toti care au trait în Cataluña, au fost de aceiasi parere. Sunt oameni de cuvânt catalanii. Iar cei din comunitatea valenciana sunt oameni în care e mai bine sa nu ai încredere. Invariabil. Toti mi-au spus acelasi lucru.
Deci azi, draguta doamna a trecut pe la noi, sa-mi înapoieze cutiile de lapte cerute, noaptea trecuta. Sefii mei nu se mai sperie când vad un barbat iesind de la noi din casa. Stiu ca e medicul care a trecut pe la mine. Si asa ne-am asezat la povesti. Nimic nu-l încânta mai tare pe señor decât compania ocazionala a unor catalani.
Pe drept cuvânt, sunt persoane deosebite. De palabra de onor, cum zic ei. Pornind de la aceste premise, mi-a explicat doamna, ca raposatul ei tata niciodata în viata nu a vrut sa semneze vreun act. Zicea ca e jignit în onoarea lui daca cineva nu se încrede în cuvântul lui. Si asa fusese pâna la moartea lui, desi ca sa faca o concesie avocatului domniei sale semnase o procura pe numele fiicei, doamna Amparo, pentru ca aceasta sa semneze de fiecare data când situatiile o impuneau.
Avusese o firma import export, de legume, celebrele alcachofas (anghinare). Ce o sa-mi lipseasca când voi parasi tara aceasta. Probabil am sa încerc sa le cultiv, pentru ca am vazut în Italia ca traiau plantele de pe un an pe altul, si acolo unde am locuit eu erau si câteva zile geroase.
Spunea doamna ca a trebuit sa renunte stimatul ei tata la furnizorii din comunitatea valentiana pentru ca nu-si onorau contractele. Câta încântare la señor sa auda din gura unei doamne ca valentienii sunt mei prejos de catalani.
Deci , doamna Amparo, o doamna maruntica, înca foarte atragatoare la cei saptezeci si ceva de ani, care nu se vad la cei de aici. Fericita mama a doi copii care terminasera medicina, si a mezinei , avocat la presedentia guvernului Cataluniei, la vicepresedintele acestuia. Persoane decente, modeste, care niciodata nu m-au facut sa simt vreo diferenta între noi. Când l-am cunoscut pe medic, acum doi ani îmi pare, deja eram eu surprinsa de calitatea lui umana. Când ma prezentase sotiei, Irina, i-a spus asa : << -stii cariño, Giulia e unguroaica, o minoritate din nordul României->> o persoana de caracter medicul. Sociabil si jovial. Nu exista prejudecati la el, ar face orice pentru cei din jur. Medic din vocatie si nu pentru titulatura. De la ìnceput mi-a cerut sa-l tutuiesc, desi eu nici azi, ca prietenia noastra s-a cimentat si a trecut de barierele unei simple amicitii, nu pot sa-i spun decât medico. Si am sa-l stimez câte zile voi avea. Anul trecut , parintii mei care calatoreau cu autocarul au avut un incident neplacut în Italia. Tata, bolnav de astm si cu tensiune mare, facuse o criza, pe drum, aproape de Venetia. Calatoria prea lunga, oboseala, mai o bere bauta cu nesat, indispensabila pentru maramuresenii nostrii din generatia veche, nu-i asa, l-au doborât. A cazut tatal meu, la oprirea în Cesalto, pe autostrada din apropierea Venetiei, si-a pierdut cunostiinta si noroc ca reprezentantul local al agentiei Saiz tour,cu care calatoresc toti din familia mea, era de fata si a chemat de urgenta ambulanta. Biata mama, speriata, într-o tara straina, fara bani fara bagaje, cu tata care era reanimat. Mare spaima am tras eu când vazând ca nu coboara din autocar, mi s-a spus ca nu au reusit sa ma anunte de cele întâmplate pentru ca nu raspundeam la mobil. Ei formau numarul gresit, un 2 în loc de un sapte la sfàrsitul numârului meu. Nu stiu câte telefoane am dat în prima ora dupa aflarea vestii.Am sunat la birourile din tara si din Barcelona de unde m-au informat de orasul unde fusese dus tata. Stiam doar ca nu a murit. Stiam ca nu aveau nici un ban, nici un rand de haine de schimb, pentru ca bagajele lor ajunsesera la mine. Si stiam ca eu nu ma pot misca. Enma chiar în ziua aceea, la o ora dupa aflarea vestilor urma sa plece în Franta.
Enma nu stia cum sa ma ajute. Am sunat la agentie în Barcelona, deci catalana agentia, stiau de incident, mi-au dat numarul reprezentantului din Cesalto, care-l însotise pe tata cu ambulanta. Nu stia decât ca nu murise si ca urma sa treaca pe la spital în dupa-amiaza respectiva. Numele spitalului nu-l stia.
Acestea se întâmplau la aproximativ 20 de ore dupa ce tata îsi pierduse cunostiinta. Atâta face autocarul de la Cesalto pâna la noi.
M-am pus sa caut pe internet. Pâna am explicat pe italiana, pe care nu o mai vorbeam perfect ce cautam si m-au îndrumat de la un spital la altul, au mai trecut vreo doua ore. În final, la un spital mi-au spus ca au un pacient cu numele respectiv, si mi-au dat-o pe draga de mama.
Aceasta, fara sa stie o boaba italiana era atât de speriata ca tata poate muri. Nu avea bani de mâncare, nici haine si se odihnea saraca pe un fotoliu în salon cu tata. Umila si nestiutoare mama mea. Am vorbit cu medicul de salon care m-a asigurat ca tata scapa, are o pneumonie, probabil de dinainte de a se porni la drum si ca nu au de gànd sa-l lase cel putin o saptamâna sa reia calatoria. I-am promis ca în chiar ziua aceea îi voi trimite bani si haine. Am luat legatura cu agentul, si l-am rugat sa cumpere câte ceva din strictul necesar si sa preia banii a doua zi de la autocarul care mergea dinspre noi. Deci am apelat la fiul lui señor Tomas care m-a dus pentru a doua oara la statia de serviciu Benicarlo, si am trimis haine, bani si cele necesare. Firma de catalani, cu soferi români cei drept, dar nucleul firmei conteaza.
Datorez mii de multumiri medicilor care l-au salvat pe tata, infirmierelor care au tratat-o pe mama foarte frumos, îi dadeau de mâncare ratii duble lui tata, ca sa aiba si mama. Agentului, un tânar pe nume Claudiu, care a facut aproape zilnic drumul de câtiva kilometrii de la Cesalto la san Donà de Piave, la spital, care a rezolvat toata hârtogaria, si a fost destula, si care i-a preluat de la spital si i-a urcat gratuit în autocar pentru a-si putea continua drumul spre mine.
Si chiar ca am avut parte de hârtogarii. Parintii mei luasera din greseala asigurarile expirate din tara. Sotul meu fusese la CASS Maramures sa-mi cerea documentele necesare ìn caz de spitalizare pe teritoriul UE, formularul 106, prin care statul român se angaja sa suporte cheltuielile de spitalizare accidentale, survenite în timpul unei calatorii. Am vorbit atâta la telefon în zilele acelea , în tara, în Italia zi si noapte, ca sa rezolv problemele, ca ma stiau toate infirmierele. Ziceau : spanioloaica îi cauta pe români. Au fost ireprosabil tratati parintii mei.
Am facut aceasta divagatie pentru a arata caracterul extraordinar al lui medico, Josep Ignasi Gelabert Vea, care seara de seara a venit sa se intereseze de starea parintilor mei, români amarâti si umili, si care s-a pus în contact cu colegul italian, cu care nu se cunostea, cerându-i în italiana informatii si recomandari de tratament, pentru tatal meu. Si asa, doi medici, unul italian unul catalan mi-au salvat tatal care si azi se bucura de viata. Mama si astazi spune ca numai cura intensiva din acel spital îl tine pe tata în viata, ca niciodata în acesti ultimi ani de boala ai lui tata, chiar spitalizat fiind în tara, nu a fost asa de bine tratat. Înclin sa cred ca exagereaza, ca de obicei. Cert e ca i-au facut atâtea investigatii într-o saptamâna cât la noi în sapte - opt ani.
Si l-a tratat medicul pe tata în luna si jumatate cât au stat aici. Si ma întreaba de fiecare data cum o duce cu sanatatea toata familia mea, cu mic cu mare.
Deci ajung din nou la Doña Amparo, pentru ca despre medic am sa am ocazia sa mai scriu. Sunt atâtea de spus despre el.
Deci, buna doamna, am cunoscut-o acum vreo doi ani. O felicitasem pentru calitatea umana a fiului dânsei. Si mi-a multumit, si mi-a spus ca stie, pentru ca este cea mai mare realizare a lor, ca parinti;- buna educatie si formarea caracterului celor trei copii. Nu banii, si nici casele. Si cu mândrie mi-a spus atunci,la prima noastra conversatie mai serioasa de cu doi ani în urma, ca la decernarea diplomelor de absolvire a facultatii de medicina din Barcelona, rectorul în persoana, a felicitat-o pentru fiul deosebit pe care-l crescuse.
Am povestit mult si azi dupa-amiaza cu doamna. Mi-a aratat cu mândrie fotografiile facute de pe terasa locuintei domniei sale. Mi-a aratat minunata panorama de care se bucura. Sagrada familia, unde merge la slujba zilnic, Turnul Agbar al lui Jean Nouvel,, amândoua superb iluminate noaptea, iar în celelate directii, muntele Montjuic si pe celalalt munte pe care este o manastire, al carui nume nu-l retin, dar îl voi afla.
Imi spunea cât de fericita este pentru ca traieste ìn Barcelona, cât de frumoasa este zona în care locuieste, cum îi place sa stea pe terasa apartamentului atic, pe care-l cumparasera ìmpreuna cu sotul în urma cu atâtia ani, cum sta si priveste stelele, si observa ca unul straluceste mai tare sau mai putin decât cu o zi înainte, sau sta si priveste norii. Si-l pomeneste pe sotul ei decedat, în urma cu un an, improvisamente, cum spun ei, care cumparase apartamentul pe cànd tocmai se construia, si ceruse modificari importante ale peretilor teraselor, spunând ca se va bucura mult nevasta lui de perspectiva încântatoare care se deschidea de la etajul sase.
Sotul ei fusese arhitect contractant. A murit subit anul trecut, stând la masa, fara ca vreunul din copii lui medici sa poata face ceva pentru el, chiar daca aflasera de ceva timp de boala incurabila care-l macina. Ceruse domnul sa nu fie înmormântat, ci sa-i fie donat corpul facultatii de medicina pentru a se putea face studii si disectii pe el , stiind de pe vremea când studiasera copii, ca e lipsa de cadavre.Nu cred ca fusese nici dânsul prea religios. Sumbru, dar e o realitate si familia i-a îndeplinit dorinta. De altfel este o practica obisnuita aici, mai ales printre rezidentt englezi si germani. Si eu as face la fel, sau as cere întâi sa se doneze organele, pe cât posibil, sa poata salva vreo viata, daca va mai fi ceva bun în mine. De multe ori chiar am vorbit cu medicul despre acest fapt. Si mi-a spus ca trebuie sa înregistrez cererea mea.
Deci doamna, trecuta prin durerea de a pierde sotul drag cu care a împartit mai mult bune decât rele, sunt sigura, gaseste puterea de a merge mai departe, de a se bucura de viata, de a visa la cei saptezeci si ... de ani. Si merge la plimbare, si la piscina, si audiaza conferinte la universitate, si citeste mult pe terasa amenajata pentru ea de catre raposatul sot. Si are un licar jucaus si tineresc în privire. Si doamne, ce draga mie. Am rugat-o ca peste ani sau cine stie, poate chiar mai repede, când señor Tomas va renunta la serviciile mele, sa-mi gaseasca un loc de munca în Barcelona, sa am timp sa cunosc si sa simt orasul acesta minunat. Panicat si zâmbitor, señor mi-a spus sa nici nu ma gândesc la asa ceva, ca el nu va renunta la mine. Îmi spune hija señor, (fiica) si asta pentru ca ma iubeste ca pe o fiica, si-mi iubeste tot neamul care s-a perindat pe aici. Buena gente spune despre ei.
Ce m-a frapat, zicea doña Amparo, ca hotii nu mai taie posetele, ci pur si simplu, sub amenintare le cer persoanelor în vârsta, ziua în amiaza mare, sa le înmâneze poseta sau bijuteriile pe care le poarta.
...
Si ma gândesc cu mila la bietii mei parinti care de fiecare data când vorbesc cu ei, îmi spun ca ei nu vor mai putea calatori niciodata la mine, pentru ca e prea obositor si lung voiajul, si le este teama sa calatoreasca cu avionul. Si mi-e asa de dor de ei. Si as vrea sa le mai îndulcesc zilele ce le au de trait. Si le-am daruit marea si zarea albastra sa simta ca viata merita de trait si sanatatea de îngrijit, dar nu ma asculta si eu nu pot face mai mult, de aici, de departe... Si-mi spun de fiecare data ca vor muri fara sa le fiu în preajma. Si câta dreptate au...
Suscribirse a:
Entradas (Atom)
