M-am trezit pe la 3.oo noaptea, asta dupa ce abia adormisem în jurul orei 1.00. Terminasem lucrarea despre organizarea administrativa a spitalelor publice, comparând entitatea cu o întreprindere, din punct de vedere a costurilor si a beneficiilor. Uneori, ma provoaca dulcea Cristina , si am posibilitatea sa-mi aduc aminte de timpurile în care mintea mea facea fata altor tipuri de provocari. De multe ori regret ca am parasit ambitul acel de bilanturi metalice si analize de eficienta.

Nu a fost alegerea mea exclusiva. La preluarea de catre indieni, minciunile de pe hàrtie trebuiau sa acopere ineficienta uzinei metalurgice în care lucram. Si apoi cànd s-a pus problema primei transe de reduceri de personal, prietena mea a fost prima vizata, si din solidaritate cu ea m-am trecut si eu pe lista de disponibilizati la cerere. Nu regret pasul facut, pentru ca eu eram deja plictisita de aceleasi minciuni. Aveam nevoie de altele.

Când traiesti mai bine de zece ani mintind si rasucind cifrele pentru ca acestea sa dea bine pe hârtie, vine un moment în care nu mai distingi calea cea mai simpla. Lumea negoturilor a fost o continuare a ceea ce lasasem. Ma întrebam de ce statul nu-ti lasa sansa sa te dezvolti si mai apoi sa te taxeze. Poate am prins noi, anii cei mai grei, în care guvernul scotea bani numai de la cei care aveau curajul sa munceasca. Taxe peste taxe, inspectii peste inspectii. M-au adus si acelea la ruina, pe lânga faptul ca pe zi ce trece era mai greu sa faci fata concurentei marilor magazine.

Astazi nu mai regret nici lumea aceea. Ma întreb ce-mi mai rezerva viitorul? Am devenit aproape o casnica. Nu ies cu zilele . Ma multumesc sa vad rasaritul soarelui de la fereastra camerei mele. Ascult valurile marii care se sparg de faleza. Arunc doar o privire fugara albastrului marii.

Dar mâine (adica azi) am sa cobor în oras. Am sa merg sa dau o raita prin târgul de joi si mai apoi am sa ma asez pe o banca privind culorile marii. Am sa las vàntul sau razele soarelui sa-mi mângâie fata si am sa alung orice tristete din sufletul meu. Am sa-mi pun tocuri si am sa-mi cumpar pantaloni cu zece centimetri mai strâmti. Ce putin îmi trebuie sa fiu fericita, nu-i asa?

Azi povestind cu Enma, am fost surprinsa sa constat ca ea este mult mai nefericita decât mine. Aparent fara motiv. O fi depresia de primavara, i-am spus, pentru ca asta numai iarna nu se poate chema, zic. Ea este trista ca nu mai este tânara desi la cei 50 arata ca o pustioaica. Poate Juan, este de vina, pentru ca niciodata nu-i spune ca este frumoasa. Doar eu observ ca si-a vopsit parul, ca si-a pus un contur de ochi care o favorizeaza, ca geaca cea noua o face mai copilaroasa.

Când am venit aici, mi se parea asa de ciudat ca perechile pot sa iasa sa cineze în oras în doi, adica fara prieteni. Ei ies foarte des . Aveam se pare o idee gresita. Credeam ca un sot îsi scoate sotia la restaurant numai daca o iubeste foarte mult. Se pare ca este doar o chestie de rutina, ca tandretea poate sa lipseasca foarte bine dintr-o relatie. Alta presupunere infirmata. Mi-ar placea sa o vad fericita. Ei nu au parte de stres si nici material nu stau deloc rau. Ce le lipseste?

Stagnez de câteva zile. Nu am mai dat jos nici un kg desi rabd foame. Ma rog. Am facut o exceptie acum câteva zile, când din cauza nervilor am cedat tentatiei, si ca o bulimica am mâncat de toate. Am dat iama în frigider si m-am îndopat. Dupa aceea mi-a fost atât de rau încât imediat am regretat nesabuinta mea. M-am tratat cu ceva ceaiuri si m-am odihnit dupa masa, fara sa ma gândesc ca am atâtea treburi de facut. Stomacul meu, probabil mai redus, refuza excesele de alta data. Sau este un efect al slabitului prea brusc. Trebuie sa am mai multa grija si sa iau vitaminele. Ca doar asa spune reclama, magne -B6 pentru linistea ta de zi cu zi.