Cuvântul NU , în vocabularul meu nu exista

M-am trezit la 6.30. Geamul larg deschis. Se pare ca am adormit dusa pe la miezul noptii, si cum fumasem ca un turc, deschisesem geamul pentru ca aerul sa fie respirabil. Nu mi-a fost frig deloc, desi patul meu este la un metru de geam.

M-am plimbat pe blogurile prietenilor în timp ce-mi beam prima, a doua si apoi a treia ceasca de cafea. Castile de pe urechi nu-mi lipsesc. Muzica acopera doar The Voices of My Head. Apoi
dupa ce am citit si postarile lui Paul Gabor pe site-ul Octavian Paler, am simtit nevoia sa fiu fericita.

Si asa am hotarât sa-mi vopsesc parul, sa fac o baie fierbinte si sa las apa calda sa ma moleseasca. Cufundata pâna la gât , imersa în linistea unui oras înca adormit am auzit trilul unei pasarele, poposita pe hornul înalt cu care comunica aerisirea din camera de baie. Si mi-a venit asa un gând .

Doamne, câta frumusete mi-ai dat în viata. Mi-ai dat acest suflet bogat care lacrimeaza la auzul unui sunet creat de tine. Relatia mea cu Dzeu nu are nimic a face cu dogme, constrâgeri sau cu ipocrizia. Cred ca El este mai presus de toate acestea. Nu stiu nici o rugaciune, nu merg la biserica. Doar îl respect si poate ca asta îi ajunge din partea mea.

Stând asa în baie mi-am adus aminte de o alta dilema a existentei mele. De ce barbatii spun întotdeauna acest cuvânt : NU . Ca si cum ar fi proprietarii de drept ai acestei notiuni. Ca si cum aceasta ar fi dovada ca ei apartin sexului tare. Chiar si cu señor patesc la fel. Si-i explic de fiecare data ca asta face sa-mi urce tensiunea, îmi mai omoara niste neuroni, si voi ajunge la balamuc, în cel mai bun caz.

De ce se considera ca noi femeile vorbim mult si fara rost, ìn timp ce ei detin Adevarul Unic. Ceea ce rostesc, exprima doar uneori ceea ce gândesc cu adevarat. Eu cea adevarata, sunt ceea care vorbesc cu mine însami. Fara retineri, fara prejudecati. Desi majoritatea cunosc modul meu de gândire, putini au parte de întregul puzzle.

Uneori Enma spune : Tu nu vorbesti mult? ha. Eu pot sa stau trei ore la o masa sau pe un colt de canapea fara sa scot un cuvânt.

Ciudat, este un berbec ca mine, doar cunoasterea ne desparte.

Eu vorbesc poate mult în cele 20 minute pe care le petrecem împreuna, în rest tac si ma cufund în lumea mea interioara, singura care ma face fericita cu adevarat. Asta în conditiile în care si lumea mea exteriorizata este una fericita, ma rog în functie de circumstante. Ea nu poate întelege cum pot eu sa-mi inventez tot timpul alte si alte motive care sa-mi încânte clipele.

Poate setea mea de cunoastere. Poate faptul ca am marea alaturi, care ei nu-i spune nimic. Poate pentru ca citesc, pictez, dansez, visez. Poate si-a pierdut puterea de a visa. Recunoaste ca a fost dominata toata viata si asta i-a frânt aripile. Poate nu avea aripi. Mi-e draga, asa cum este. Suflet sensibil, gata sa plânga în orice clipa. Si mi-e mai draga atunci când o vad cum o iubeste pe Marta. Cum o trateaza si cum o protejeaza. Legatura de sânge. Asta este. Si mi-e draga atunci , când fara cuvinte, îmi multumeste ca tatal ei, señor Tomas este fericit.

O faza ieri. Enma i-a adus câteva sticlute de sidra, i-a turnat în pahar si m-a strigat sa vin la ei. Señor , râzând mi-a cerut voie sa bea, spunând ca in aceasta casa Giulia este stapâna. Dragii mei, cum as putea sa nu fiu fericita când îmi daruiti atâta?

Încerc sa ma revansez fata de voi. Cum pot eu mai bine. Ma rusinez uneori de nervii provocati de neputinta Martei, dar compensez cu mângâierile si îmbratisarile mele. Si pot doar sa spun ca mângâierile ei sunt ca un balsam pentru sufletul meu uneori convulsionat.

Si acum la munca. Distractia nu era în agenda mea de lucru pe ziua de azi. M-am lasat pe trândaveala.