Elizabeth, gattita

Ieri de dimineata, mi-a adus un zâmbet în coltul gurii, mesajul concis al unei tinere prietene din Italia.
giulia ti voglio bene e ci manchi tanto.... baciooooo elizabeth

Nu am avut ocazia sa scriu prea mult despre prietenii facuti în Italia. Multi. O duzina, chiar mai multi. Tinere superbe ca Elizabeth, care avea vârsta fiului meu, sau batrâni , chiar senili, care surâdeau când ma vedeau iesind pe strada. Exuberanta mea aducea o pata de culoare în cartierul acela tacut.

Eu eram disponibila la glume, la dans pe strada, la o mângâiere a umerilor lor adusi. Din pacate, pe vremea aceea nu aveam camera de fotografiat. Am vazut cele mai frumoase doamne de peste 90 de ani, acolo, în PO BANDINO. Fiecare tragea de mine, sa merg sa le fac o vizita, desi ei, ca vecini, nu se invitau niciodata. Erau foarte posesivi cu intimitatea caminului lor. Pentru ei , sinceritatea mea fara protocol fata de toate aspectele vietii , era revigoranta.

Acolo am început sa fac lungi plimbari în padure. De pe culmea dealului din fata casei noastre, se vedeau în departare contururile Lacului Trasimeno. Si muntii care-l înconjurau. Cuvintele mele nu stiu sa descrie frumusetea linistita a Toscanei. Case tipice, pierdute, în marea de verde a pinilor si a pajistilor întinse. Acolo am vazut pentru prima data un aristocrat în sa. Câta eleganta în miscarile scurte cu care strunea calul. Si zgomotol acela de copite care loveau caldarâmul.

E o liniste de nesuportat în aceea regiune a Italiei. Departe de zgomotul oraselor. Asurzitoare liniste pentru urechile mele desprinse cu zgomotul utilajelor dintr-o uzina metalurgica.

Toti au fost îndurerati când le-am spus ca voi pleca. Si azi îi port în suflet pe toti. As putea sa scriu pagini despre fiecare dintre ei. Despre Iris, care în ratacirea Alzheimerului, m-a privit la un moment dat cu luciditate si cu lacrimi în ochi, m-a întrebat: - de ce mi se întâmpla mie?

Despre ochii vioi ai Settimei, batrânica pe care o îngrijeam, pe care o faceam sa râda cu pofta. Despre toti cei care treceau prin fata ferestrei mele si ma strigau sa ies cu ei la plimbare. Despre câmpurile întinse, ordonate .

Despre Vania, vecina mea frumoasa, care noaptea când venea de la munca, ma chema în camasa de noapte, sa mâncam înghetata ghemuite în balansoarul din curte. Vania, cea cu ochi albastri si pielea atât de alba contrastând cu parul atât de întunecat. Singura pata de culoare si de vioiciune , într-o lume atât de sobra. Numai din masina ei se auzea muzica latino, înca de la intrarea în cartier.

Si Elizabeth si Vittoria, cele doua surori frumoase, din palazzoul vecin. Si mie îmi este foarte dor de voi.

Si de pisica lui Elisabeth, Maia, cea mai delicata creatura pe care am întâlnit-o vreodata. Alba cu ochi mari , galbeni verzui. Se câtara pe geamul meu, si ridicându-se pe labele din spate, îsi lipea boticul si labutele din fata, de geamul aburit, cerându-mi sa o las în casa. O lasam sa intre si apoi statea si noaptea sa doarma pe patul meu. Chiar îmi facusera scandal fetele la început, ca pisica luase obiceiul sa se suie pe canapele si fotolii, ceea ce era de neconceput pentru mama lor, stricta cu curatenia.

Si lui Elizabeth îi spun si astazi Gattita, pisicuta. Asa si este de frumoasa, ca o felina.
Anche io ti voglio bene Elizabeth. E mi manchi tanto. Voi ajunge cândva sa va mai revad pe toti. Cei ramasi în viata!!