martes, 16 de marzo de 2010

Santaj emotional

Cum mi-e dor de ¨copilul¨, ca asa îi spunem noi lui Adrian, i-am furat zilele trecute niste fotografii pe când vorbeam pe skype. Mi-a si trimis fotografii cu niste decapotabile BMV pe care le-a ginit el pe net. Nu am mai vrut sa-i reamintesc ca a spus ca va strânge bani... ha,ha. Adevarul e ca masinile de acasa sunt deja înmatriculate, dar ar putea sa vânda macar una din ele. Vom vedea puiul mamii. Parca n-as sti ca are nevoie de o masina ca sa mearga la serviciu. Santaj... mami, când voi avea masina, coborâm la tine, sa te vad. Dar cu trenul nu se poate, ca doar nu sunt mai mult de 400 km între noi? Santajistul... pui dulce si scump.
Astazi spunea Eduard Punset, ca la un moment dat l-a întrebat pe un guardia civil de ce amenda un tânar de 18 ani, care circula cu 200 km la ora, cu motocicleta, ca doar se stie ca neocortexul este ultimul care se dezvolta, între 25 si 30 de ani, cica.(que es el último en aparecer en la evolución del cerebro, es el encargado de los procesos de raciocinio, es, por así decirlo la parte del cerebro consciente). Adi are numai 24. E doar un copil ...cu multe vise.

Bilantul unei zile polemice

Mi-am petrecut seara citindu-i la Enma, sefa mea, postarile mele de astazi, comentariile si polemica creata cu anonimo...

Señor, cu gura pâna la urechi, admira vehementa cu care-i aparam pe ai mei. Auzi tu , bozgori invadatori! Apoi, le-am trimis linkuri la prietenii mei, care s-au distrat si ei copios pe seama anonimului. Câta lasitate la un barbat. Si apoi señor, sa am eu o parere buna despre barbati?

Astept vizita fiicei lui señor, care locuieste la Valencia si vine saptamâna aceasta sa petreaca Ziua Tatalui, cu noi. Bineînteles ca va veni si sotul ei, care nu scapa o ocazie sa ne înjure, ca natie. Mai ales acum ca are contracte si licitatii pentru lucrari în România. Daca pâna acum m-am certat de fiecare data cu el la cutite, si mi-era groaza de ce mai putea spune urât despre noi, ca tara, de data asta promit ca nu voi raspunde la provocarile lui. Voi asculta doar, cu durere în suflet cei drept, toate comentariile lui la adresa coruptiei, neseriozitatii, mizeriei, lipsei de civilizatie de care se loveste de fiecare data când viziteaza tara noastra. Indiferent ca se trateaza de serviciile aeroportuare, sau de functionarime si politicieni. Spaga, spaga,spaga. Si se pare ca va avea pe zi ce trece mai mult de lucru cu ai nostri.

Îi propusesem în gluma, la un moment dat sa ma ia cu el, ca doar stiu ambele limbi, ba mai mult , ìn materie de tehnica pot sa-i traduc orice si cunosc destule instalatii si tehnologii în domeniul lui de activitate, si apoi înteleg orice în materie de costuri si contracte.

Bineînteles, ca nu m-as duce pentru nimic în lume. Mi-e bine aici, si apoi contractele lor sunt toate în Bucuresti si într-o alta localitate, la 100 km de capitala. Chiar am sa întreb unde anume! De curiozitate.

Querer (To Care) Cirque Du Soleil - Lyrics (Spanish & English) - Tango



Señor eu ramân la ultima mea dragoste, acest tango, superb. Modern. Am ascultat acest tango în ultimele zile, cred ca de zeci de ori. S-a lipit de sufletul meu.

Carlos Gardel - Silencio - Tango

Carlos Gardel - Por Una Cabeza



uite ca nu am stiut ca acest tango, din Parfum de femeie, este Carlos Gardel, preferatul lui señor Tomas. Daca nu stiati, Carlos Gardel, nascut la Toulouse. Se pare ca argentinienilor nu le prea place asta...pentru ca considera tangoul al lor...

Freddie Mercury - Montserrat Caballe Barcelona (Extended Version)



si pentru ca eu am nevoie de multi decibeli, încheiem cu Barcelona. Pe care señor o asculta de multe ori , de dragul meu.

Placido Domingo sings Ay, mi morena, morena clara!


între doua îmbucaturi de merlucius si o înghititura de vin alb, señor cânta toate ariile de opereta. Azi avem zi Alfredo Krauss. Necunoscut mie. Ce noroc am ca lucrez pentru señor. Eu nu tin minte nici macar versurile unei poezii. Dar i-am tradus lui: si El zorab de Cosbuc si Scrisoarea III de Eminescu.

Si am sa mai continui sa-i traduc!

Adina, señor Tomas îti multumeste



A fost o placere pentru noi, si speram sa te vedem la vara!

Alfredo Kraus canta "Los Gavilanes"

Alfredo Kraus canta "Los de Aragón" (1977)



Noi acum suntem la masa (prânz întârziat) . Señor pornit mi-a cerut acompaniament muzical si în bucatarie. Deci, laptopul meu e în vesnica deplasare.

Inicio Vídeos Canales Ver este vídeo en una ventana nueva Alfredo Kraus canta Zarzuela (Los Claveles)



Zarzuela - opereta

Alfredo Kraus - La Dolorosa - La roca fría del Calvario


La cererea lui señor, care-mi recita versurile acestea. Doamne, ce memorie are, si asta dupa ce abia ieri s-a lovit la cap. Doamne, ce constitutie puternica are!

- Giulia, asta îti va placea!
- Îmi place, îmi place señor!

las emociones sólo duran un rato

Eduard Punset en su libro “El viaje a la felicidad”, nos cuenta que la felicidad a veces está escondida en la sala de espera de la felicidad.

De dimineata, señor a fost foarte bine dispus. Eram atenta la conversatia de la radio. Foarte interesant. Señor a fost cel care mi-a spus ca interlocutorul moderatorului era un catalan, Eduard Punset. Foarte interesant tot ce spunea. Bineînteles ca mi-am notat câteva idei, una dintre ele, cea de mai sus: uneori fericirea sta ascunsa în sala de asteptare a fericirii.

Eduard Punset spunea: pentru prima oara, omenirea are viitor. Ca el, la cei 73 de ani împliniti, are viitor. Ca señor, care la cei aproape 88 de ani, are viitor. S-a pus señor sa râda si ca sa-mi demonstreze ca are mintea vioaie, m-a pus sa-mi caut : en el cacharro tuyo, adica în laptop, poezia El treno expreso - de Ramon de Campoamor. Mi-am coborât ¨aparatul vechi¨, cam asta ar fi traducerea cuvântului cacharro- auzi la el HP, care abia are un an vechime, si i-am cautat poezia. Nu m-am mai pus sa caut si pe youtube, ci m-am pus sa o citesc eu. Îmi prinde bine sa citesc poezii în spaniola, cu voce tare. Mi se formeaza dictia si apoi, mi-a placut întotdeauna sa recit.

Ma corecta, la fiecare cuvânt la care nu observam accentul pus pe i sau pe a. Stia pe de rost aproape toata poezia. Când o fi avut timp sa o citeasca, nu sa o memoreze. Doamne lunga e. Dar si frumoasa.

Ajunsesem la scrisoarea de adio a tinerei frantuzoaice, întâlnita în tren cu un an în urma, când am primit pe mail, comentariul anonim al unui personaj, care la articolul meu scris azi noapte, pentru ca m-am simtit jignita ca maghiarilor înca li se mai spune bozgori invadatori, a simtit nevoia sa-mi aduca aminte ca tara a fost cea care m-a hranit si mi-a dat educatie... Multumesc pentru tot ce am primit ... Fiul meu a fost cel mai frumos cadou !!! El este unic. Si da , este român ca tine, si ortodox, anonimule!

Unii te judeca si-ti arunca, ascunsi sub masca anonimatului cuvinte si insulte. . Ar fi fost de ajuns sa citeasca postarile mele din arhiva, la minoritati si poate ar fi încercat sa ma cunoasca. Dar nu are nici o importanta. As fi putut sa dezactivez comentariile anonime, dar nu am facut-o pentru ca niciodata nu m-am ascuns în spatele lui nem tudom, si nem halom, nem látom. Si apoi mi-am adus aminte de unchiul meu, care chiar cu ginere român, mai spunea la nervi si câte un : büdös oláh, certându-ne ca noi, unguroaice, vorbim în casa lui româneste. Noi, nici nu bagam de seama.

M-am linistit imediat, am continuat lectura si apoi am urcat sa termin reparatiile la cei doi blugi pentru Marta, fata din vecini, care pleaca diseara la Cambrige . Mi-am càstigat tigarile pe ziua de astazi.

Señor mi-a mai cerut o poezie, dar l-am amânat pe mâine. Astazi nu mai am aceea liniste sufleteasca, necesara pentru a ma bucura de poezie. Dar am înca gravate în memorie, cuvintele lui Eduard Punset:

Los humanos estamos programados para ser únicos

... explica que los seres humanos son entes programados para ser únicos porque el comportamiento está determinado por las leyes del desarrollo cerebral y cada experiencia vital deja una huella en el inconsciente que sirve para fabricar el futuro.

Por otra parte, Punset ha lamentado que la especie humana haya supeditado las a la razón, cuando éstas, controladas, son mucho más importantes. “Lo único que une a adultos y jóvenes es el desconocimiento de la gestión de las “, ha señalado.

Sobre las claves de la , ha aclarado que tanto las positivas como las negativas “sólo duran un rato“.

Tot el spunea azi: nuestra experiencia individual decide sobre nuestro destino. Va trebui sa-l citesc.

Poema El Tren Expreso de Ramon de Campoamor

Señor, e mult mai bine. Un cucui cu diametru de 6-7 centimetri nu i-a afectat discernamântul. Citeam deja de buna bucata de vreme aceasta poezie, când comentariul anonim al unui tânar ziarist m-a trezit din visare. Prea era poezia frumoasa si a trebuit vulgaritatea cotidiana sa invadeze frumosul.

Un off, vai de sufletul lui saracul, o relatare facuta lui señor, despre postarea mea de azi noapte si sfatul lui întelept, ca de fiecare data :
- Am avut prieteni si de dreapta si de stânga, si de toate natiile, si nu i-am judecat niciodata pentru opiniile lor politice sau personale. Linisteste-te draga mea. Fa o plimbare pe malul marii si nu mai pune la inima. Asa voi si face!!!

Al ingeniero de caminos el célebre escritor
don José de Echegaray, su admirador y amigo.

CANTO PRIMERO: LA NOCHE

I
Habiéndome robado el albedrío
un amor tan infausto como mío,
ya recobrados la quietud y el seso,
volvía de Paris en tren expreso;
y cuando estaba ajeno de cuidado,
como un pobre viajero fatigado,
para pasar bien cómodo la noche
muellemente acostado,
al arrancar el tren subió a mi coche,
seguida de una anciana,
una joven hermosa,
alta, rubia, delgada y muy graciosa,
digna de ser morena y sevillana.

II
Luego, a una voz de mando
por algún héroe de las artes dada,
empezó el tren a trepidar, andando
con un trajín de fiera encadenada.
Al dejar la estación, lanzó un gemido
la máquina, que libre se veía,
y corriendo al principio solapada
cual la sierpe que sale de su nido,
ya al claro resplandor de las estrellas,
por los campos, rugiendo, parecía
un león con melena de centellas.

III
Cuando miraba atento
aquel tren que corría como el viento,
con sonrisa impregnada de amargura
me preguntó la joven con dulzura:
«¿Sois español?». Y su armonioso acento,
tan armonioso y puro, que aun ahora
el recordarlo sólo me embelesa,
«Soy español» la dije; «¿y vos, señora?».
«Yo», dijo, «soy francesa.»
«Podéis», la repliqué con arrogancia,
«la hermosura alabar de vuestro suelo,
pues creo, como hay Dios, que es vuestra Francia
un país tan hermoso como el cielo.»
«Verdad que es el país de mis amores,
el país del ingenio y de la guerra;
pero en cambio», me dijo, «es vuestra tierra
la patria del honor y de las flores:
no os podéis figurar cuánto me extraña
que, al ver sus resplandores,
el sol de vuestra España
no tenga, como el de Asia, adoradores.»
Y después de halagarnos obsequiosos
del patrio amor el puro sentimiento,
entrambos nos quedamos silenciosos
como heridos de un mismo pensamiento.

IV
Caminar entre sombras es lo mismo
que dar vueltas por sendas mal seguras
en el fondo sin fondo de un abismo.
Juntando a la verdad mil conjeturas,
veía allá a lo lejos, desde el coche,
agitarse sin fin cosas oscuras,
y en torno, cien especies de negruras
tomadas de cien partes de la noche.
¡Calor de fragua a un lado, al otro frío!…
¡Lamentos de la máquina espantosos
que agregan el terror y el desvarío
a todos estos limbos misteriosos!…
¡Las rocas, que parecen esqueletos!…
¡Las nubes con extrañas abrasadas!…
¡Luces tristes! ¡Tinieblas alumbradas!…
¡El horror que hace grandes los objetos!…
¡Claridad espectral de la neblina!
¡Juegos de llama y humo indescriptibles!…
¡Unos grupos de bruma blanquecina
esparcidos por dedos invisibles!
¡Masas informes…, límites inciertos!…
¡Montes que se hunden! ¡Árboles que crecen!…
¡Horizontes lejanos que parecen
vagas costas del reino de los muertos
¡Sombra, humareda, confusión y nieblas!…
¡Acá lo turbio…, allá lo indiscernible…,
y entre el humo del tren y las tinieblas,
aquí una cosa negra, allí otra horrible!

V
¡Cosa rara! Entretanto,
al lado de mujer tan seductora
no podía dormir, siendo yo un santo
que duerme, cuando no ama, a cualquier hora.
Mil veces intenté quedar dormido,
mas fue inútil empeño:
admiraba a la joven, y es sabido
que a mí la admiración me quita el sueño.
Yo estaba inquieto, y ella,
sin echar sobre mí mirada alguna,
abrió la ventanilla de su lado
y, como un ser prendado de la luna,
miró al cielo azulado;
preguntó, por hablar, qué hora sería,
y al ver correr cada fugaz estrella,
«Ved un alma que pasa», me decía.

VI
«¿Vais muy lejos?», con voz ya conmovida
le pregunté a mi joven compañera.
«Muy lejos», contestó; «¡voy decidida
a morir a un lugar de la frontera!»
Y se quedó pensando en lo futuro,
su mirada en el aire distraída
cual se mira en la noche un sitio oscuro
donde fue una visión desvanecida.
«¿No os habrás divertido»,
la repliqué galante,
«la ciudad seductora
en donde todo amante
deja recuerdos y se trae olvido?»
«¿Lo traéis vos?», me dijo con tristeza.
«Todo en Paris lo hace olvidar, señora»,
le contesté, «la moda y la riqueza.
Yo me vine a Paris desesperado,
por no ver en Madrid a cierta ingrata.»
«Pues yo vine», exclamó, «y hallé casado
a un hombre ingrato a quién amé soltero.»
«Tengo un rencor», le dije, «que me mata.»
«Yo una pena», me dijo, «que me muero.»
Y al recuerdo infeliz de aquel ingrato,
siendo su mente espejo de mi mente,
quedándose en silencio un grande rato
pasó una larga historia por su frente.

VII
Como el tren no corría, que volaba,
era tan vivo el viento, era tan frío,
que el aire parecía que cortaba:
así el lector no extrañará que, tierno,
cuidase de su bien más que del mío,
pues hacía un gran frío, tan gran frío,
que echó al lobo del bosque aquel invierno.
Y cuando ella, doliente,
con el cuerpo aterido,
«Tengo frío», me dijo dulcemente
con voz que, más que voz, era un balido,
me acerqué a contemplar su hermosa frente,
y os juro, por el cielo,
que, a aquel reflejo de la luz escaso,
la joven parecía hecha de raso,
de nácar, de jazmín y terciopelo;
y creyendo invadidos por el hielo
aquellos pies tan lindos,
desdoblando mi manta zamorana,
que tenía más borlas, verde y grana
que todos los cerezos y los guindos
que en Zamora se crían,
cual si fuese una madre cuidadosa,
con la cabeza ya vertiginosa,
la tapé aquellos pies, que bien podrían
ocultarse en el cáliz de la rosa.

VIII
¡De la sombra y el fuego al claroscuro
brotaban perspectivas espantosas,
y me hacía el efecto de un conjuro
al reverberar en cada muro
de las sombras las danzas misteriosas!…
¡La joven que acostada traslucía
con su aspecto ideal, su aire sencillo,
y que, más que mujer, me parecía
un ángel de Rafael o de Murillo!
¡Sus manos por las venas serpenteadas
que la fiebre abultaba y encendía,
hermosas manos, que a tener cruzadas
por la oración habitual tendía…
¡sus ojos, siempre abiertos, aunque a oscuras,
mirando al mundo de las cosas puras!
¡su blanca faz de palidez cubierta!
¡Aquel cuerpo a que daban sus posturas
la celestial fijeza de una muerta!…
Las fajas tenebrosas
del techo, que irradiaba tristemente
aquella luz de cueva submarina;
y esa continua sucesión de cosas
que así en el corazón como en la mente
acaban por formar una neblina!…
¡Del tren expreso la infernal balumba!…
¡La claridad de cueva que salía
del techo de aquel coche, que tenía
la forma de la tapa de una tumba!…
¡La visión triste y bella
de sublime concierto
de todo aquel horrible desconcierto,
me hacía traslucir en torno de ella
algo vivo rondando un algo muerto!

IX
De pronto, atronadora,
entre un humo que surcan llamaradas,
despide la feroz locomotora
un torrente de notas aflautadas,
para anunciar, al despertar la aurora,
una estación que en feria convertía
el vulgo con su eterna gritería,
la cual, susurradora y esplendente,
con las luces del gas brillaba enfrente;
y al llegar, un gemido
lanzando prolongado y lastimero,
el tren en la estación entró seguido
cual si entrase un reptil a su agujero.

CANTO SEGUNDO: EL DÍA

I
Y continuando la infeliz historia,
que aún vaga como un sueño en mi memoria,
veo al fin, a la luz de la alborada,
que el rubio de oro de su pelo brilla
cual la paja de trigo calcinada
por agosto en los campos de Castilla.
Y con semblante cariñoso y serio,
y una expresión del todo religiosa,
como llevando a cabo algún misterio,
después de un «¡Ay, Dios mío!»
me dijo, señalando un cementerio:
«¡Los que duermen allí no tienen frío!»

II
El humo, en ondulante movimiento,
dividiéndose a un lado y a otro lado,
se tiende por el viento
cual la crin de un caballo desbocado.
ayer era otra fauna, hoy otra flora;
verdura y aridez, calor y frío;
andar tantos kilómetros por hora
causa al alma el mareo del vacío;
pues salvando el abismo, el llano, el monte.
con un ciego correr que al rayo excede,
en loco desvarío
sucede un horizonte a otro horizonte
y una estación a otra estación sucede.

III
Más ciego cada vez por su hermosura
de la mujer aquella,
al fin la hablé con la mayor ternura,
a pesar de mis muchos desengaños;
porque al viajar en tren con una bella
va, aunque un poco al azar y a la ventura,
muy deprisa el amor a los treinta años.

Y «¿Adónde vais ahora?»,
pregunté a la viajera.
«Marcho, olvidada por mi amor primero»,
me respondió sincera,
«a esperar el olvido un año entero.»
«Pero, ¿y después?», le pregunté, «señora?»
«Después», me contestó, «¡lo que Dios quiera!»

IV
Y porque así sus penas distraía,
las mías le conté con alegría
y un cuento amontoné sobre otro cuento,
mientras ella, abstrayéndose, veía
las gradaciones de color que hacía
la luz descomponiéndose en el viento.
Y haciendo yo castillos en el aire,
o, como dicen ellos, en España,
la referí, no sé si con donaire,
cuentos de Homero y de Maricastaña.
En mis cuadros risueños,
pintando mucho amor y mucha pena,
como el que tiene la cabeza llena
de heroínas francesas y de ensueños,
había cada llama
capaz de poner fuego al mundo entero;
y no faltaba nunca un caballero
que, por gustar solícito a su dama,
la sirviese, siendo héroe, de escudero.
Y ya de un nuevo amor en los umbrales,
cual si fuese el aliento nuestro idioma,
más bien que con la voz, con las señales,
esta verdad tan grande como un templo
la convertí en axioma:
que para dos que se aman tiernamente,
ella y yo, por ejemplo,
es cosa ya olvidada por sabida
que un árbol, una piedra y una fuente
pueden ser el edén de nuestra vida.

V
Como en amor es credo,
o artículo de fe que yo proclamo,
que en este mundo de pasión y olvido,
o se oye conjugar el verbo te amo,
o la vida mejor no importa un bledo;
aunque entonces, como hombre arrepentido,
al ver una mujer me daba miedo,
más bien desesperado que atrevido,
«Y ¿un nuevo amor», le pregunté amoroso,
«no os haría olvidar viejos amores?»
Mas ella, sin dar tregua a sus dolores,
contestó con acento cariñoso:
«La tierra está cansada de dar flores;
necesito algún año de reposo.»

VI
Marcha el tren tan seguido, tan seguido,
como aquel que patina por el hielo,
y en confusión extraña,
parecen, confundidos tierra y cielo,
monte la nube, y nube la montaña,
pues cruza de horizonte en horizonte
por la cumbre y el llano,
ya la cresta granítica de un monte,
ya la elástica turba del pantano;
ya entrando por el hueco
de algún túnel que horada las montañas,
a cada horrible grito
que lanzando va el tren, responde el eco,
y hace vibrar los muros de granito,
estremeciendo al mundo en sus entrañas;
y dejando aquí un pozo, allí una sierra,
nubes arriba, movimiento abajo,
en laberinto tal, cuesta trabajo
creer en la existencia de la tierra.

VII
Las cosas que miramos
se vuelven hacia atrás en el instante
que nosotros pasamos;
y, conforme va el tren hacia adelante,
parece que desandan lo que andamos;
y a sus puestos volviéndose, huyen y huyen
en raudo movimiento
los postes del telégrafo, clavados
en fila a los costados del camino,
y, como gota a gota, fluyen, fluyen,
uno, dos, tres y cuatro, veinte y ciento,
y formando confuso y ceniciento
el humo con luz un remolino,
no distinguen los ojos deslumbrados
si aquello es sueño, tromba o torbellino.

VIII
¡Oh mil veces bendita
la inmensa fuerza de la mente humana
que así el ramblizo como el monte allana,
y al mundo echando su nivel, lo mismo
los picos de las rocas decapita
que levanta la tierra,
formando un terraplén sobre un abismo
que llena con pedazos de una sierra!
¡Dignas son, vive dios, estas hazañas,
no conocidas antes,
del poderoso anhelo
de los grandes gigantes
que, en su ambición, para escalar el cielo
un tiempo amontonaron las montañas!

IX
Corría en tanto el tren con tal premura
que el monte abandonó por la ladera,
la colina dejó por la llanura,
y la llanura, en fin, por la ribera;
y al descender a un llano,
sitio infeliz de la estación postrera,
le dije con amor: «¿Sería en vano
que amaros pretendiera?
¿Sería como un niño que quisiera
alcanzar a la luna con la mano?»
Y contestó con lívido semblante:
«No sé lo que seré más adelante,
cuando ya soy vuestra mejor amiga.
Yo me llamo Constancia y soy constante;
¿qué más queréis», me preguntó, «que os diga?».
Y, bajando el andén, de angustia llena,
con prudencia fingió que distraía
su inconsolable pena
con la gente que entraba y que salía,
pues la estación del pueblo parecía
la loca dispersión de una colmena.

X
Y con dolor profundo,
mirándome a la faz, desencajada
cual mira a su doctor un moribundo,
siguió: «Yo os juro, cual mujer honrada,
que el hombre que me dio con tanto celo
un poco de valor contra el engaño,
o aquí me encontrará dentro de un año,
o allí…», me dijo, señalando el cielo.
Y enjugando después con el pañuelo
algo de espuma de color de rosa
que asomaba a sus labios amarillos,
el tren (cual la serpiente que, escamosa,
queriendo hacer que marcha, y no marchando,
ni marcha ni reposa)
mueve y remueve, ondeando y más ondeando,
de su cuerpo flexible los anillos;
y al tiempo en que ella y yo, la mano alzando,
volvimos, saludando, la cabeza,
la máquina un incendio vomitando,
grande en su horror y horrible en su belleza,
el tren llevó hacia sí pieza por pieza,
vibró con furia y lo arrastró silbando.

CANTO TERCERO: EL CREPÚSCULO

I
Cuando un año después, hora por hora,
hacia Francia volvía
echando alegre sobre el cuerpo mío
mi manta de alamares de Zamora,
porque a un tiempo sentía,
como el año anterior, día por día,
mucho amor, mucho viento y mucho frío,
al minuto final del año entero
a la cita acudí cual caballero
que va alumbrando por su buena estrella;
mas al llegar a la estación aquella
que no quiero nombrar, porque no quiero,
una tos de ataúd sonó a mi lado,
que salía del pecho de una anciana
con cara de dolor y negro traje.
Me vio, gimió, lloró, corrió a mi lado,
y echándome un papel por la ventana:
«Tomad», me dijo, «y continuad el viaje».
y cual si fuese una hechicera vana
que después de un conjuro, en la alta noche
quedase entre la sombra confundida,
la mujer, más que vieja, envejecida,
de mi presencia huyó con ligereza
cual niebla entre la luz desvanecida,
al punto en que, llegando con presteza
echó por la ventana de mi coche
esta carta tan llena de tristeza,
que he leído más veces en mi vida
que cabellos contiene mi cabeza.

II
«Mi carta, que es feliz, pues va a buscaros,
cuenta os dará de la memoria mía.
Aquel fantasma soy que, por gustaros,
juró estar viva a vuestro lado un día.
»Cuando lleve esta carta a vuestro oído
el eco de mi amor y mis dolores,
el cuerpo en que mi espíritu ha vivido
ya durmiendo estará bajo las flores.
»Por no dar fin a la ventura mía,
la escribo larga… casi interminable…
¡Mi agonía es la bárbara agonía
del que quiere evitar lo inevitable!
»Hundiéndose al morir sobre mi frente
el palacio ideal de mi quimera,
de todo mi pasado, solamente
esta pena que os doy borrar quisiera.
»Me rebelo a morir, pero es preciso…
¡El triste vive y el dichoso muere!…
¡Cuando quise morir, dios no lo quiso;
hoy que quiero vivir, Dios no lo quiere!
»¡Os amo, sí! Dejadme que habladora
me repita esta voz tan repetida;
que las cosas más íntimas ahora
se escapan de mis labios con mi vida.
»Hasta furiosa, a mí que ya no existo,
la idea de los celos me importuna;
¡juradme que esos ojos que me han visto
nunca el rostro verán de otra ninguna!
»Y si aquella mujer de aquella historia
vuelve a formar de nuevo vuestro encanto,
aunque os ame, gemid en mi memoria;
¡yo os hubiera también amado tanto!…
»Mas tal vez allá arriba nos veremos,
después de esta existencia pasajera,
cuando los dos, como en le tren, lleguemos
de vuestra vida a la estación postrera.
»¡Ya me siento morir!… El cielo os guarde.
Cuidad, siempre que nazca o muera el día,
de mirar al lucero de la tarde,
esa estrella que siempre ha sido mía.
»Pues yo desde ella os estaré mirando;
y como el bien con la virtud se labra,
para verme mejor, yo haré, rezando,
que Dios de par en par el cielo os abra.
»¡Nunca olvidéis a esta infeliz amante
que os cita, cuando os deja, para el cielo!
¡Si es verdad que me amásteis un instante,
llorad, porque eso sirve de consuelo!…
»¡Oh Padre de las almas pecadoras!
¡Conceded el perdón al alma mía!
¡Amé mucho, Señor, y muchas horas;
mas sufrí por más tiempo todavía!
»¡Adiós, adiós! Como hablo delirando,
no sé decir lo que deciros quiero.
Yo sólo sé de mí que estoy llorando,
que sufro, que os amaba y que me muero.»

III
Al ver de esta manera
trocado el curso de mi vida entera
en un sueño tan breve,
de pronto se quedó, de negro que era,
mi cabello más blanco que la nieve.
De dolor traspasado
por la más grande herida
que a un corazón jamás ha destrozado
en la inmensa batalla de la vida,
ahogado de tristeza,
a la anciana busqué desesperado;
mas fue esperanza vana,
pues, lo mismo que un ciego, deslumbrado,
ni pude ver la anciana,
ni respirar del aire la pureza,
por más que abrí cien veces la ventana
decidido a tirarme de cabeza.
Cuando, por fin, sintiéndome agobiado
de mi desdicha al peso
y encerrado en el coche maldecía
como si fuese en el infierno preso,
al año de venir, día por día,
con mi grande inquietud y poco seso,
sin alma y como inútil mercancía,
me volvió hasta Paris el tren expreso.

Am uitat sa fim umani


Mi-am încheiat ziua de ieri cu o baie, dupa ce mi-am vopsit parul. Apoi am citit ceva , undeva , care mi-a adus aminte ca e ziua noastra, a maghiarilor, si m-a deranjat foarte mult un comentariu xenofob . Am postat doar o poezie, al celui mai mare poet maghiar. De suparare am mâncat si mi-am pus un pahar de Martini, si am adormit pe loc. Fara sa mai deschid televizorul sa vad alte manifestatii ale extremistilor ultranationalisti. Mi-a ajuns ce am vazut cu o seara înainte. Imbecili care nici macar nu stiau de ce au iesit în strada, doar ca sa spuna ca apara tara si pe români. De cine? De ei însisi eventual!

Si mi-am adus aminte ca noi , MAGHIARII, suntem MÂNDRI de apartenenta noastra. Spre deosebire de cetatenii români ai tarii mele. Cei drept, spun cu atâta màndrie ca sunt unguroaica , cetatean al României, dar unguroaica mândra de radacinile ei...Nu simt aceiasi mândrie când spun ca sunt românca.

Nimeni nu a auzit în Occident lucruri urâte despre unguri. Ceea ce nu se poate spune despre români. Câti dintre compatriotii mei nu au simtit pe pielea lor disciminarea si prejudecatile Occidentului, doar pentru ca au spus ca sunt români?! De asta multi nici macar nu o mai spun. Poate ma deranjeaza pe mine mai mult decât pe români, pentru ca eu am aparat întotdeauna bunul renume al românilor. Eu UNGUROAICA...

În Italia am si scris un articol, schimbat ici pe colo, fara a fi consultata de redactorul revistei cei drept, dar esenta este aceiasi... eu am respectat tara si poporul român. CER sa fiu si tratata cu acelasi RESPECT, nu ca persoana ci ca cetatean al tarii în care m-am nascut.


Nu fac niciodata polemica pe teme de autodeterminare teritoriala si linguistica, dar Europa si Spania au atâtea exemple de acest fel, încât poate ar trebui sa ne uitam si la altii, cum au putut sa treaca peste orgolii. Numai în Spania, spre exemplu, sunt atâtea comunitati autonome, unde limbile oficiale în administratie sunt doua: spaniola si cea autohtona. Te trateaza la fel daca vorbesti valenciana sau spaniola, la fel daca vorbesti gallego, euskara, catalana... Fiecare comunitate are parlamentul ei propiu, unde se vorbeste limba comunitatii. Sunt autonomii teritoriale. La noi de ce nu se poate? Ar deranja asa de mult? Ce, ar avea armata proprie si ar porni, în mileniul trei la cucerirea teritoriilor din jur? Ce prostii!!! Îmi si închipui secuime înarmata pâna în dinti, sprijinita de ONU, cucerind ROMÂNIA MARE si obligându-i pe români sa învete ungureste. ha ha ha .... Ca doar vin din stramosi invadatori...

Parintilor mei trebuie de fiecare data sa le faca cineva cererile de tot felul, pentru ca sunt vinovati de a nu fi învatat sa scrie perfect în limba româna. De fapt bietii stiu sa scrie mai bine în limba româna decât în maghiara, care este mult mai grea. De asta tata, bietul , când am ajuns functionara la fabrica unde lucram, mi-a cerut sa fiu amabila cu toti ¨abalfabetii¨... La mine veneau multi dintre muncitori, în marea majoritate, tarani români, sa le fac toate cererile. Desi nu intra în atributiile mele. Eu trebuia sa ma ocup de partea de productie, nu de personal. DAR nu am refuzat niciodata o persoana umila, pentru ca nu stia sa scrie prea bine, chiar daca erau români.

Se pare ca uitam sa fim umili. Uitam sa fim oameni, cu parinti si bunici,vecini, prieteni sau fii, persoane cu educatie umila ...Îi judecam pe toti fara sa ne punem în situatia lor...

lunes, 15 de marzo de 2010

De eşti bărbat, bărbat să fii... HA FÉRFI VAGY, LÉGY FÉRFI.


Si pentru ca tot este astazi Ziua Maghiarimii de pretutindeni, deci si din tara mea si a ta, o poezie draga sufletului meu...


de Petőfi Sándor

2009-03-01 | | Înscris în bibliotecă de stela baba

De eşti bărbat, bărbat fii,
Nu o paiaţă doar,
De soartă azvârlită
Ici-colo, iar şi iar.
Potaie-i soarta, latră-n drum;
Întotdeauna, ea
Pe fugă-i pusă de-ndrăzneşti...
De-aceea nu te da!

De eşti bărbat, bărbat fii,
Dar fără s-o fi spus,
Nu-i nici un Demostene
Ca fapta mai presus.
Clădeşte, sau furtună fii,
Si-apoi, nici un cuvânt,
La fel furtunii, după ce
Muncit-a şuierând.

De eşti bărbat, bărbat fii,
Să crezi, să năzuieşti,
Şi spune-o, chiar de-ndată
Cu sângele-ţi plăteşti.
Să-ţi lepezi viaţa, mai curând,
Decât al vieţii crez;
Si ducă-se si viaţa chiar,
De cinstea ţi-o păstrezi.

De eşti bărbat, bărbat fii,
Chiar de comori ţi-ar da,
Nu scoate la vânzare
Neatârnarea ta.
Pe cel ce-şi vinde cinstea
Alungă-l mâniat.
Cuvântul tău să fie:
"Sărac, dar neatârnat!"

De eşti bărbat, bărbat fii,
Viteaz, si-atunci nicicând
Nu-i om si nu e soartă
Să te doboare-n vânt.
Să fii gorun, ce piere
De vifor secerat,
Dar işi păstreaza şira
Spinării, ne’nclinat!


Ha férfi vagy, légy férfi,
S ne hitvány gyönge báb,
Mit kény és kedv szerint lök
A sors idébb-odább.
Félénk eb a sors, csak csahol;
A bátraktól szalad,
Kik szembeszállanak vele...
Azért ne hagyd magad!

Ha férfi vagy, légy férfi,
S ne szád hirdesse ezt,
Minden Demosthenesnél
Szebben beszél a tett.
Építs vagy ronts, mint a vihar,
S hallgass, ha mûved kész,
Mint a vihar, ha megtevé
Munkáját, elenyész.

Ha férfi vagy, légy férfi,
Legyen elved, hited,
És ezt kimondd, ha mindjárt
Véreddel fizeted.
Százszorta inkább éltedet
Tagadd meg, mint magad;
Hadd vesszen el az élet, ha
A becsület marad.

Ha férfi vagy, légy férfi,
Függetlenségedet
A nagyvilág kincséért
Árúba ne ereszd.
Vesd meg, kik egy jobb falatért
Eladják magokat.
„Koldúsbot és függetlenség!”
Ez légyen jelszavad.

Ha férfi vagy, légy férfi,
Erõs, bátor, szilárd,
Akkor, hidd, hogy sem ember
Sem sors könnyen nem árt.
Légy tölgyfa, mit a fergeteg
Ki képes dönteni,
De méltóságos derekát
Meg nem görbítheti.

(Pest, 1847. január.)

- Petõfi Sándor -


Everybody hurts sometimes

Am o noapte agitata. Marta, care nu se simte bine. Mâncarea înghitita ca de obicei , fara sa fie masticata. Acidul din burta imensa. Si chiar daca ies numai gaze, ea care nu stie nici sa sufere în tacere, scoate urlete de fiara.

Señor, din pozitia sezut pe marginea patului, cade ca un bolovan, saracul, drept în cap. De prea bun ce este , nu m-a chemat si uite asa a cazut. Am sarit ca arsa din pat, de bubuitaura, desi nu dormeam de vreo doua ore. Mi-e asa de greu sa-l ridic de pe jos, mai ales acum de când am pierdut din forta. Si mi-e tot timpul frig fara stratul de grasime ce ma proteja, desi e cald în casa.

Prea mi-a fost bine. Saptamâni de acalmie. Toate mergeau bine. Acum, señor are un cucui imens si sper sa nu aiba si urmari. Asta pentru ca nu pot sa-i impun folosirea scutecelor, macar pe timpul noptii. Dar le rupe si apoi e si mai rau.

Marta , biata, care face de toate pe ea, si una si alta, cearceafuri schimbate, pijamale curate, prosoape murdare. Miros oribil de fecale din intestine putrede. Prea mi-a fost bine. M-am relaxat, cica. Dar si asa sar ca arsa la primul zgomot ce-l fac cei doi. Apoi Marta, întoarsa din baie, sta si se priveste în oglinda mare a dulapului. Minute în sir. Ba îsi scoate o jucarie.

Ma gândesc la tine, Ema draga, cu atâtia batrâni dementi în jurul tau. Cum rezisti? Cine nu stie cum e, nu-si poate imagina, viata noastra. Poate ca nu am mai scris de multa vreme despre viata asta, pentru ca nu am mai vrut sa observ detalii. Crizele de senilitate, alternând cu momentele de luciditate. Si apoi biata Marta, dusa în lumea ei, obsedata doar de mâncare. Caca, papa, somn. Pupat peretii, vorbit cu prieteni imaginari. Râsete isterice. Señor care o cauta speriat din priviri, la fiecare minut. Unde-i fetita? La toaleta, în bucatarie sau cine stie... Vesnic obsedat, ca i s-ar putea întâmpla ceva în casa. Si de fapt, trebuie sa fiu cu ochii pe ea. Într-o zi aproape a aruncat tigara aprinsa a lui señor în cosul de gunoi. Ca sa spele scrumiera, obsesia ei. Am tras o spaima buna. Doamne, doamne... nu vreau sa le mai vad. Fusesem decuplata o vreme. Am refuzat sa le mai vad. Si apoi señor, saracul, care urla: Marta, Marta, unde este fetita, desi eu abia ce ies din casa sa întind rufele sau sa pun masina de spalat. Dar Marta nu aude, nici daca stau fata în fata. Pentru ca are mintea deconectata. Trebuie sa strig la ea ca sa ma auda. Cuvinte spuse apasat, cuvinte scurte, ca sa le înteleaga. desi surda nu e. Doar creierul ei e de vina, ca nu se poate concentra.

Nu le-am mai bagat în seama de luni de zile. Nu am mai vrut sa le observ. Nu am mai vrut sa las sa ma deprime. Fac parte din cotidian. Grija obsesiva a lui señor pentru orice. Fereastra e închisa, paharul nu cade de pe masa. fetita e bine? Pipi, si iar pipi. Haine schimbate des. Giulia miroase!!! Ce sa miroase señor, te-am schimbat de o clipa. Enma vine si ea sa vada, si nu simte nimic, decât miros de ambientador în casa. Dar nu poti convinge pe señor, daca el nu crede. Si facem o tura prin casa. Nu miroase. Ai dreptate, Giulia.

Acum mi-a zburat somnul. Mama ei de viata! Dar pot visa la mai bine? Nu! Asta e... De asta am nevoie de net, de muzica care sa se suprapuna nesfârsitelor conversatii din capul meu. Vorbesc cu mine însami. Sau poate Barbata din mine vorbeste cu Femeia, abia iesita la suprafata. Un duel de idei si fapte, care asteapta judecata. Pachete de tigari fumate. Marea în departare. Valuri sparte. Ce frumos. Doamne cât e de frumos. Ce bine ca traiesc la mare. Ma umplu de ea si ma calmeaza. Nu trebuie sa o vad. Stiu ca e acolo. Dincolo de case. Acolo e ea, marea mea.

Castile pe urechi, ca de obicei. Corrs cu Everybody hurts. Dar eu nu mai sufar. Nu mai simt. Nu simt nimic. Poate adorm. Ce bine ar fi...deja e dimineata aproape. Si ma asteapta o alta zi...ca celelalte... Nimic nou...sub soare.

domingo, 14 de marzo de 2010

APE TULBURI – FÂŞIA GALBENĂ DINTRE NOAPTE ŞI ZI

Şoseaua lată spinteca în două un lan de grâu ale cărui margini se hârjoneau cu orizontul. Asfaltul aşternea sub ochi un negru aproape ireal, iar dunga îngălbenită din mijloc părea o fâşie de mătase desfăşurată de pe un mosor uriaş şi lipită pe şosea cu o precizie matematică. O simţea mătăsoasă, fără să o fi atins încă. De fapt, îşi spuse, adevărul este că nici nu doresc să o ating, probabil pentru a nu-mi deteriora propria iluzie. Iluziile, domnul meu – se lansă într-o tiradă neauzită decât de el – trebuie întreţinute, păstare, protejate, corconite. Udate la rădăcină… Râse. Să fie iluzia o floare la rădăcina căreia este imperios necesar să verşi, la diferite intervale de timp, apa gândurilor tale ciudate? Îşi lărgi cu un gest rapid nodul de la cravata în dungi, roşu cu negru, întotdeauna îi plăcuse combinaţia, alături de cămaşa albă, tot nu mă vede nimeni în pustietatea asta, apoi desfăcu şi ultimul nasture, cel de la gât. Trase aer în piept, cu gura larg deschisă, ca un peşte care se zbate pe uscat şi imploră branhiile să-şi facă treaba. Iluziile – îşi continuă discursul – sunt date dracului. Toţi alergăm ca proştii după o Fata Morgana personală, de la naştere şi până la momentul despărţirii de grijile umane. Fiecare cu a lui. Unii vor bani, ca să-i întoarcă permanent cu furca, aşa cum faci cu fânul când e pus la uscat, alţii visează la femeia ideală, la maşina-minune, poate chiar la cea mai mare plăcintă cu brânză de pe mapamond, scăpată paradoxal de observatorii trimişi de Guiness Book. Sunt şi mai mulţi care doresc o casă – pe malul oceanului, ca să-ţi mângâie valurile orgoliul, la poale de munte, sub aşa-zisa streaşină a pădurii, într-un cartier simandicos, naiba ştie unde în altă parte… Eu, domnul meu, nu visez la nimic, sunt contabil, cred că viaţa se rezumă la cifre. Le aduni, le scazi, le înmulţeşti, la împarţi, te cerţi cu ele, le iubeşti, poţi să le pui să facă şi sex în grup dacă o iei razna. N-am luat-o razna, însă fâşia galbenă de pe mijlocul şoselei mi se pare mătăsoasă. Şi mi-e frică să o ating. Bravo, asta-i culmea, pune degetul arătător şi vezi ce simţi! E vopsea, cum naiba să fie şi mătăsoasă?! Nu-l puse. Nu se aplecă. Merse înainte, pe marginea şoselei, cu lanul de grâu în stânga şi în dreapta. Un lan hăcuit de o şosea parşivă care rânjeşte galben şi negru… Îşi ciufuli cu un gest aproape copilăresc părul de pe frunte şi simţi câteva broboane de transpiraţie. Continuă să-şi lase gândurile de capul lor. Lanul din stânga nu va reuşi niciodată să întâlnească lanul din dreapta într-o îmbrăţişare… ceralieră. Se poate spune aşa ceva? Două jumătăţi de lan obligate să se iubească intens de la distanţă de câţiva metri. Măcar Romeo şi Julieta au apucat să se sărute. Poate au făcut ei şi altceva înainte de sinucidere, numai Shakespeare poate şti, pe mine nu m-a impresionat. Lacrimogen. I se păru că luna îi face semne discrete de pe umărul stâng. Era mare, galbenă, rotundă, trufaşă. Atât de trufaşă încât nici nu suporta prezenţa vreunui nor prin preajmă. Divă nocturnă. Vrei să fii numai tu în prim plan, ca o lună egoistă ce eşti! Ridică un pumn către cer, apoi reintrodu-se mâna în buzunarul pantalonilor din stofă călcaţi la dungă, o dungă din aceea perfectă, ca un fir de păr. Îşi privi pantofii negri, uşor prăfuiţi pe bombeu. Şi se întrebă de ce dracu’ nu păşeşte pe asfaltul negru al şoselei. Un pas, mai mulţi paşi, o infinitate de paşi pe acea minunăţie de astfalt. Nu-şi răspunse. Continuă să meargă pe margine în timp ce vânticelul nocturn făcea lanurile de grâu sortite neîntâlnirii să se legene cu o oarecare senzualitate. Când răsări soarele în dreapta sa, aruncând dogoare pe umeri, îşi lăsă privirea prizonieră unui roşu intens. Deja dimineaţă, murmură… Aşa repede? Ceasul spânzurat de încheietura mâinii stângi îi transmise că răsăritul ar fi trebuit să fie departe. Ora 03.15 a.m. Pe umărul stâng, cu o indiferenţă aproape regală, luna îşi etala frumuseţea enervantă, fără să dea vreun semn că ar intenţiona să se retragă spre alcovul ei. Abia atunci realiză că decorul prezenta o incompatibilitate evidentă. O jumătate a şoselei rămânea întunecată. Cealaltă jumătate, pornind chiar de la fâşia galbenă de vopsea, se lăsa mângâiată de primele raze ale soarelui. Îşi permise să râdă strâmb. Sunt unicul martor al unui eveniment pe care l-aş numi chiar epocal. Trăiesc noaptea şi ziua în acelaşi timp. Cu ochii deschişi, în mişcare… Am să calc afurisita aia de fâşie galbenă din mijlocul şoselei şi voi merge chiar pe linia de demarcaţie dintre noapte şi zi. Jumătate de corp o dau nopţii, cealalată jumătate revine zilei. Ziua şi noaptea. Ca două femei îndrăgostite de mine. De un contabil care umblă brambura cu luna pe umărul stâng şi cu soarele pe cel drept. Fâşia galbenă nu era mătăsoasă. Era o fâşie de vopsea ordinară, trasată cu precizie de un agregat oarecare. Iluziile, murmură, ne învârtim toată viaţa printre ele, dansăm cu ele, le hrănim din noi, fiindcă iluziile suferă de canibalism, vor să te prepare în diverse moduri, după ce te perpelesc corespunzător. În partea dreaptă, lanul de grâu se unduia sub un soare dogoritor, acceptând şi planarea constantă a unor păsări pe care nu reuşi să le identifice. De pe umărul stâng, răcoarea nopţii îi trimise în dar câteva frisoane… Dar e simplu, trase o concluzie de contabil. Mi-e frig, fac doi paşi spre dreapta. Mi-e cald, fac nişte paşi către stânga. Şi merg înainte, către destinaţia finală… Ha, ha…

Nu vom şti niciodată care era destinaţia finală. Nici de unde venea personajul nu vom şti. Nici nu ne interesează prea mult. Ne uităm la el din spate, îl vedem jumătate în lumină şi jumătate în întuneric. Calcă hotărât pe o fâşie de vopsea galbenă întinsă cu precizie matematică în mijlocul unei şosele cu asfalt impecabil. O şosea fără semne rutiere ce spintecă în două lanuri de grâu ce nu se vor întâlni niciodată. O jumătate de ceafă arsă de soare, o jumătate de ceafă răcorită de lună… Personajul nostru îşi scoate cravata şi o lasă să alunece chiar pe banda galbenă. Nu o pune nici în noapte, dar nici în zi… Deasupra sa şi în jurul său, ca într-o pictură suprarealistă, noaptea şi ziua armonizeză deplin, fără ca vreuna dintre ele să depăşească fâşia galbenă de vopsea din mijlocul şoselei.



Bineînteles: CRISTIAN LISANDRU , pe care nu apuc sa-l citesc atât cât as dori... Dar acest articol i l-am tradus lui señor , cu ceva timp în urma si tare i-a placut...Si mie, la fel...

A câstigat Alonso, ¨nepotul¨ lui señor

Statisticamente, de càte ori a câstigat în Bahrain, Fernando Alonso a terminat anul proclamându-se campion. Ojala sau Ajola cum se spune în Andaluzia.

Nici n-am respirat cât a durat cursa. Ruda noastra, asa îi spunem noi, pentru ca señor m-a pacalit cànd am ajuns în casa lui, spunând ca este nepotul lui (si eu, ca proasta l-am crezut, ca doar a spus-o pe un ton asa de convingator) a càstigat, prima cursa de formula 1 din acest an. Ce fericire pe capul nostru.

Smotruiam în baie, când señor a trimis-o pe Marta, sa ma anunte ca a început cursa. Paella era deja facuta, asa ca ne-am tolanit în fotolii. Señor a adormit între timp, dar abia trezit m-a întrebat cum merge. Bine señor, suntem lideri, dar mai sunt 9 ture. Si a rezistat. Pâna la sfàrsit. Imnul Spaniei si prezenta regelui Juan Carlos în tribuna circuitului din Bahrain. Frumos Fernando, fericit. Que sonrisa, que alegria. Da , suntem mândri de ¨nepotul¨ nostru. Nos ha dejado halucinados.

Si apropo, sefu, azi de ziua ta, ce cadou frumos, nu-i asa?
La Multi Ani! lui Juan Piñana Bordes, ginerele lui señor, care astazi împlineste 49 de ani! Dai de baut sefu... Si apoi la fotbal mai vedem noi... Poate câstiga Real Madrid, contra Valladolid, ca sa fi mai fericit!!! Barcelona joaca acasa , dar cu Valencia, care nu e tocmai un adversar comod.

Si apropo, Fernando Alonso, vorbeste o engleza si o italiana corecta, cea ce ma încânta, pentru ca foarte rar aud spanioli vorbind o engleza frumoasa.

Hai la masa señor, ca Marta moare de foame! Si apropo, seful ca sa nu se dezminta, mi-a zis ca nu pupa ¨grasune¨, dar astazi, fiind ziua lui, e o exceptie... Si eu care l-am felicitat si pe facebook... ha, ha... trebuia sa-i pun o poza... muncind la paella, în vara! Sa vada lumea , ca si sefii muncesc!

Meduzà, meduzoi

Aseara meduza catalana, m-a întrebat daca nu as vrea sa traiesc cu el. I-am raspuns pe sleau:
- Nu!!! Fereasca Dumnezeu!
- De ce, meduza mea?
- Pentru ca ai o multime de manii, si esti fricos, si posesiv. Si apoi imediat mi-ai taia netul. Si m-ai închide în cusca ta si eu acolo m-as usca. Îti place poezia?...Nu... Îti place muzica? ...Nu...Si apoi ce-ti veni? Tu stii ca esti aici numai pe post de Hombre objeto. Te pot schimba oricând cu altul. Am facut un pact. Terapie a singuratatii. Eu niciodata sluga nu am sa fiu, decât platita, foarte bine platita. Si apoi tu esti zgârcit si profiti de mine. Îmi spui : callate si no te quejas, de câte ori cer sa ma lasi sa ma odihnesc, ca sunt meduza batrâna si cam trecuta. Dar parca tie îti pasa!!!

...Si apoi chiar tu spui , ca eu sunt prea buna. Prea buna pentru tine si nu ma meriti. Nu poti sa-mi oferi ce am eu nevoie. Tu nu poti visa ! Ti-e frica si de umbra ta! Ti-e frica de un stranut, ti-e frica de boala, ti-e frica de viata. Ce sa fac eu cu tine? Esti ca un cal de curse! Gingas! Sensibil! Bun la trap, dar nu la munca!

- Si apoi, la început nici portocale nu mi-ai dat! Acum mi-ai da de toate? De ce meduza mea?
- Pentru ca esti numai a mea.
- De unde stii, tu, catalan?
- Stiu meduza, mea. Eu stiu.
- Stii pe dracu, meduzoi. Am înca pe doi! Unul vine, altul pleaca... si apoi tie ce-ti pasa!
- Stiu meduza, vad în ochii tai, vad pe corpul tau, urmele mele...Si apoi tu, nu ma poti minti. Nici eu pe tine. Hai meduza, meduzea, chiar nu vrei sa fi a mea?

- Nu meduza, meduzoi! Nici azi, nici mâine,nici poimâine. Nici în anii ce or sa vina. Multumeste-te cu ce ai. Si apoi nu ma mai musca, de la talpi pâna la gât, ca tot nu am sa spun : Da!!!... Numai urme pe tot corpul. Ca nu-s proprietatea ta!!!...Nici dansa nu stii, nici tango nu-ti place! Nici flamenco si nici samba! Si apoi ce-as face eu la senia ta. Fara net, fara amici?

- Ai picta, meduza mea. Ai zburda prin casa mea! Si ti-as pune chiar si netul.

- Ha, ha, s-o vad si pe asta! Eu casa nu mi-o las! Pentru a cui? Pentru a ta?
... Eu aicea mi-s stapâna. Stapâna pe viata mea. În lumea mea. Pot visa, si pot dormi... fara ca tu sa ma ... nenorocesti! ... Si apoi stiu eu, ce hram purtati voi toti. Tot o apa si un pamânt... Luna de pe cer si apoi?!... La munca! ... Pentru amândoi...

- Aici mi-e bine. Banii îs bani! Si ei, ma iubesc! Ce , esti gelos? Asta mai lipsea. Abia ma stii de o luna si ai vrea iubirea mea. Pofta sa ti-o pui în cui! Sa-ti cauti alta, mai buna!

- Ai, meduza, meduzea... cum ma pui, iubirea mea! Rea mai esti!!! Si ma inciti!

Asa povesteau, meduzele aseara, pâna la ore târzii! ... Si meduzà a plecat!... A obosit!...În sfârsit!

Vai de viata mea!... Meduza... mea... auzi la el! Eu, a NIMANUI n-oi fi! Ce ti-e si cu barbatii! De esti buna, le e bine, de esti rea, le e si mai bine... Auzi tu! Iubire! Cápiat-ai meduzoi?

sábado, 13 de marzo de 2010

Querer (To Care) Cirque Du Soleil - Lyrics (Spanish & English) - Tango

Tiziano Ferro-Stop! Dimentica


Vezi mai multe video din Muzica

Una bugia, la tua storia

Când nu e multa liniste în casa noastra, e multa muzica. Când nu ploua, e mult soare. Când nu sunt eu în corpul meu, e celalalt eu. Nu puteti sti niciodata pe cine aveti în fata voastra. Privesc de sus. Marea e la locul ei. Cladirile din jur, nu-mi mai spun nimic. Farmacista care-mi aduce medicamente. Meduzá, care s-a oprit putin, sa ma priveasca în timp ce râdeam în poarta. Mobile peste tot. Mâncarea miroase bine din bucatarie. Señor care doarme. Marta care picteaza, sau ma rog încearca. Brokeback mountain si fuga lui Bach. Atâtea senzatii amestecate. Emotii. Dansez pe Ameno - Era. Muschii care mi se încordeaza. Gândurile care-mi zboara departe. Ochii care privesc si nu vad. Inima care bate , stiu ca bate si nu o mai aud. Ca acum câteva zile, când în urma ultimei tahicardii, aproape nu mai aveam puls. Lumea s-a schimbat. Trecatori care arunca o privire catre fereastra mea. Gradina care asteapta sa fie din nou îngrijita. Perechi care se întorc din plimbarea zilnica. Criptograma , care-mi da bataie de cap. Rufele care asteapta sa fie culese, si celelalte întinse. Marta care ar vrea sa manânce din nou. Muzica care-si revarsa decibelii în urechile mele. Castile care mi-au facut rani. Încheietura fina a mâinii. Stop dimentica perché, tutto il resto andra da sé... una bugia, la tua storia...questo silenzio, no vale ne anche una parola.
Quindi, dimentica per me...

ALCATRAZ

înfiorarea genelor lungi
zbaterea gândurilor în colivie aurită
pumnii strânşi până la albire în jurul gratiilor reci
dar e bine
domiciliem într-un alcatraz al iubirii
înconjurat de valuri supuse fierberii permanente
în celula noastră e cald e bine
facem amor când avem chef

timpul devine afrodisiac
şi ne hrănim la ore fixe cu noi înşine
vin gardienii deschid uşiţa
strigă iubiţi-vă mult
săpaţi tuneluri lungi prin sufletele voastre
de la unul către celălalt
sunteţi condamnaţi pe viaţă la iubire
nu vă grăbiţi

evident
evadarea nu e o soluţie
închisoarea de dincolo de ape
are toate celulele ocupate

şi se urăşte la ore fixe
după plimbările obligatorii
printre incertitudini


bineînteles: Cristian Lisandru .

dar nici Geanina Lisandru nu ramâne mai prejos. La ei poezia tine loc de foame...

deci putem sa ne hranim si noi ...

The Mask of Zorro - Dance scene

Madonna & Antonio in Tango...

Cel mai frumos cadou de la viata


A mai trecut o saptamâna, fara sa-mi dau seama. Alteori asteptam sa mai treaca o zi. Si nu trecea...
Poate daca reusim sa ne detasam de lucruri si de oameni, timpul nu mai are nici o importanta. Daca reusim sa nu ne propunem nimic...
Mi-au trecut zilele trândavind... butonând... ascultând muzica altor suflete , uitând de muzica din sufletul meu...

Poate pentru ca am pus muzica care acoperea decibelii din capul meu... mult flamenco, ore întregi de Joaquin Cortez, Sarah Brightman... multe alte arii de opera... zgomot care sa acopere acel vid din mine...

Si am privit trupul atât de frumos al lui Joaquin Cortez si al lui Antonio Banderas în tango, si mi-am dorit ca fiul meu, care fizic seamana atât de mult cu ei sa aiba acel ... no lo se que... latino, viu, cuceritor. Doar la fiul meu am mai vazut aceea intensitate în privire... care te cucereste si te topeste ... Sper sa fie la fel de barbat ca ei.... O privire spune totul... Un gest al corpului spune multe despre puterea acelui barbat. Asa vreau sa fie si fiul meu... Puternic, barbat... drept, cuceritor... Ar fi trebuit sa-l îndrum catre dans. Are aceleasi calitati fizice... înalt, suplu, fata si ochi foarte expresivi...solduri înguste... un corp perfect... Cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la viata aceasta... El perfecto latino...

viernes, 12 de marzo de 2010

halucinatii matinale



Am coborât de dimineata cu laptop-ul în living. Señor avusese ieri, o dupa amiaza mai agitata. Din cauza ca i-am introdus din nou medicamentatia obisnuita. Cunosc deja privirea aceea, care nu spune nimic. Si orele de semi dormit. Asa ca nu m-am miscat ieri de lânga el. Nici nu aveam mare lucru de facut.

Spre seara deja era mai bine, mi-am dat seama ca probabil medicamentele nu mai aveau efect. Dar noaptea a fost tot un calvar, pentru ca-i dadusem o tableta, doza obisnuita de Sinemet. Cred ca deja îmi dau seama mai bine decât neurolgii, care fac numai supozitii, care trebuie sa fie doza care sa nu-i dauneze.

Asa ca mi-am petrecut toata dimineata, aici în fotoliul din living. Pe la 10, avusese o halucinatie. Zgâria peretii, cica sa dea jos o bucata de hàrtie...

Am întrerupt postarea, pentru ca vecinele mele au sunat pentru a doua oara, si l-au trezit pe señor, la ora trei, dupa amiaza...

Stam în bucatarie. Ascultam radio. Ser Valencia - emisiunea de footbal... coño, me cago en la hostia, cojonudo, no tiene huevos, coño, coño (genitalele feminine, ca numai cu alea au ce au), joder, ostia, me toco las bolas, gilipolla... doar în zece minute de comentarii ale moderatorului... vesnic pus pe cearta...

De la început m-am pus sa le notez, spunàndu-i lui señor, care râdea de mine:

- Uite señor, urechiusele mele sensibile de unde aud toate porcariile, de la radio si televizor... asa ca , nu-mi mai spune, când gurita mea dulce, le reproduce: --- asa ceva nu se spune, Giulia, pentru ca dumneata spui de atàtea ori: me cago en el mar, ca biata mare deja miroase si s-a colorat de atâtea excremente .. verbale...

mai dragut e, cànd ìi cer sa-mi spuna pe litere si sa-mi si dea semnificatia înjuraturilor specifice!!!

încheiem cu un hostia si cu un jodido, spusa de comentatori si cu zâmbetul sugubat al lui señor, care vrea sa spuna: ... pe vremea mea, lumea era mai civilizata...

Vremea ta mai va sa fie destui ani de acum încolo, deci si asta este vremea ta si a mea señor!
ca aici sunt eu sa te veghez... Râdem amàndoi...

Alaltaieri, îmi arata unghiile, cu care ar trebui sa ma zgârie, de rea ce sunt... Nu vrea sa si le taie nici în ruptul capului... Eu i-am raspuns ca el ma zgârie ce creier, inima, artere... cu No tengo ganas de comer y da igual... adica, nu mi-e foame si totuna... Mor... îmi creste tensiunea si sunt un pachet de nervi cànd îmi raspunde asa... si-l amenint ca am sa mor tânara si frumoasa, si va veni o calugarita sa-l ingrijeasca si sa-i spele ...partile sensibile.

Sarah Brightman & Antonio Banderas - The Phantom Of The Opera

Joaquin Cortes y su flamenco II

I´m the master off my soul

Totul a început cu KJ. Vizitele lui, la început însotit de Elizabeth, au fost numai si numai din prietenie. Lungi conversatii în care fiecare ne-am spus off-ul. Apoi conversatiile au devenit mai personale si ne-am cunoscut, si recunoscut (desi, ne cunoastem de 28 de ani), ca fiind foarte apropiati în gândire si idealuri. Apoi , ne-am întâlnit din ce în ce mai des, singuri. Si conversatiile au devenit mai intime. Fiecare s-a destainuit. El, despre cea mai frumoasa relatie din viata lui, eu despre iubirea mea trecuta, despre alte întâmplari si iubiri trecatoare din viata mea. Povesteam si ne plimbam de mâna pe strazi. Ne-am spus unul altuia ceea ce n-am spus poate nimanui.

Am dansat împreuna o seara întreaga, pe muzica pe care mi-o daruise C. , cu ani în urma. Am putut sa plâng în bratele lui KJ, iubirea mea pierduta si prea putin consumata, dar care mi-a dat puterea sa merg mai departe. Cunoscusem Femeia frumoasa care statea ascunsa în mine. Slabisem pentru C. 26 de Kg. Era secretul meu, era ceea ce-mi lumina noptile de atâtia ani. Si am dansat o seara întreaga pe muzica lui Leonard Cohen si pe Kiss and say goodbye, Manhattans.

Era cu ceva timp înainte de revelion. Atunci m-a mângâiat tandru si m-a privit pentru prima oara cu ochii aceia atât de stralucitori. Era miezul noptii. A plecat atunci, spunând ca va reveni si va ramâne cu mine o noapte întreaga, când nu va trebui sa mearga a doua zi, la munca .

Atunci, râzând ne-am cântarit si am vazut ca eu aveam 97, 4 kg, el 94,4 kg. Râzând, mi-a spus: în viata mea nu am facut dragoste cu o femeie care sa aiba aproape 100 de kg. Cum ai putut sa te abandonezi asa?

În noaptea aceea am mai mâncat de suparare si asa am ajuns dimineata urmatoare sa cântaresc 98,1 kg. Se apropia Revelionul... Mi-a adus portocale pe la sapte în seara de 31, spunând ca va reveni... bla, bla, bla... A urmat un mesaj, a doua zi cu : iarta-ma , sunt înca un naufragiat!!! Dar eu deja-l iubeam!!! Si trebuia sa gasesc o solutie. Nu-mi place sa iubesc. Sunt vulnerabila, patetica.

Atunci am hotarât sa slabesc!!! Sa ma doreasca...Deja se trezise animalul din dormitor, prea multi ani, reprimat, închis în cusca lui. Hormonii mei, care de luni de zile ma înnebuneau, au explodat... Am mers la medico, peste vreo doua saptamàni, si i-am explicat toata situatia. I-am explicat ca ne-am iubit si m-a ranit ... S-a retras în carapacea lui!...

- Da-mi ceva, sa ma calmeze!!! Si m-a calmat, cu vorbe. M-a întrebat ce vreau? Medicamente sau un amant? (între noi exista o foarte strânsa prietenie, sincera si fara ocolisuri) .Si am hotarât atunci, ca mi-am câstigat cu multi ani de munca dreptul sa fiu fericita si satisfacuta. Asa am ajuns sa-l rog sa-mi faca cunostiinta cu un om decent, un prieten de-al lui, care sa ma respecte si care sa nu vrea nimic altceva, decât pot eu sa-i ofer.

Întâmplarea a facut sa mi-l prezinte pe Joan într-o seara când era si KJ la mine. Lucrasem pe ultimele costume de carnaval. Îl prezentasem pe KJ ca si pe un vàr, minciuna nevinovata, imediat rectificata la prima întâlnire adevarata. Am cerut permisiunea sefilor mei de a avea un amant, pe care de altfel îl cunosc si ei, si ei nu au avut nimic împotriva. Nu m-am ascuns niciodata de nimeni, pentru ca nu am de dat socoteala decât fata de mine. Chiar si atunci când mi-a cerut permisiunea Joan sa vina la mine, pentru prima oara, acum exact o luna, KJ era la mine în camera. I-am cerut doar sa ma ajute sa-mi schimb cearceafurile si sa strâng toate urmele zilei de croitorie.

Iubesc? Nu. Sunt fericita? Nu. Doar multumita. Joan este un om foarte tandru. Aproape virgin, la cei 53 de ani. Timid, chiar deprimat. O mama senila de 88 de ani si o sora de 61, schizofrenica, pe care le îngrijeste singur. Venitul lui, banii adusi de cele 2 ha de teren cu 800 de portocali. Creierul meu, imediat i-a facut socoteala si i-am explicat : esti aproape sarac lipit pamântului. Daca-ti intra 10.000 de euro pe an, e mult, si apoi, scazând tot ce te costa întretinerea, tratamentele si impozitele, poate ramâi si tu cu jumatate. Deci sa-ti intre bine în cap, nu ma intereseaza banii, pe care nu-i ai. Doar terapia mea. Atâta timp cât ma respecti, la mesajul tau : Puedo pasar? îti voi raspunde cu : Si! ... Si trece foarte des, ce-i drept! Insaciable! Fericit pentru norocul care a dat peste capul lui!!!

Lucrurile sunt simple în viata, daca sti ce vrei si ce astepti. Iubirea, bla, bla, bla... efemera! Putem poate doar sa ne respectam ca persoane. Putem sa acceptam doar ca avem nevoi fiziologice si ca nu suntem calugarite. Joan stie de toata situatia mea. Si de acasa si de aici. Stie de KJ, ma întreaba doar- De ce, daca nu-l mai iubesc, mai tin portretul lui în fata mea?!...
Nu-i datorez nimic si nici el mie. Deci nu voi raspunde la nici o întrebare...

jueves, 11 de marzo de 2010

Bla, bla - Real a pierdut, ce pacat!!!

Astazi am sperat într-o zi foarte placuta. Dar señor tot nu a mâncat, desi l-am pârât la Enma, fiica lui. Asta bineînteles îl irita si mai mult. Poate faptul ca am început din nou medicatia obisnuita, care contine mai multa levadopa îsi face efectul. Doar doua bucatele de ciocolata am reusit sa-i dau.

Enma, a venit cu Pilar. Veneau de la sala, rupte ca de obicei. Pilar , cum nu m-a vazut de vreo o luna si jumatate, a ramas ¨halucinada¨, uimita de progresul meu. Deci, si ea va cina doua rosii si nimic mai mult. Eu cum mi-am mâncat rosiile pe astazi, am sa manânc o alta portocala, si basta...

Pe seful, Juan, l-am facut sa râda. Real Madrid a pierdut ieri, si deci a fost eliminata din europene. I-am spus, cu o fata atât de nevinovata, ca-mi pare tare rau ca au pierdut, pentru ca joaca asa de bine, ultimamente... bla, bla... Ca doar , cu señor noi jubilam când pierde Madridul. Noi suntem culé, adica fani ai Barcelonei, care desi a avut ceva desincronizari ultimamente, este tot echipa noastra de suflet. Anul acesta poate chiar sa piarda liga (e pe locul doi, la diferenta doar de golaveraj cu Madridul) pentru ca anul trecut ne-a provocat o mare bucurie... 6 cupe... ceea ce nici un club nu a reusit în lume...

Deci , seful, Juan s-a uitat zâmbind, aproape pufnind în râs la fetisoara mea foarte compatimitoa- re. Ya te creo... I-am spus ca sunt diplomata si m-a corectat imediat... diplomatica se spune în castellana...

Deci, ascultând Shakira si Alejandro Sanz - La Tortura - ma retrag în lumea lui señor - España en Directo...

Omega-Fekete Pillangó

Yo soy como el chile verde, llorona, Picante pero sabroso.

Doarme señor. De dimineata apucasem sa desenez vreo jumatate de ora, dupa ce a plecat Marta la scoala. Imediat ce s-a trezit, binedispus, ne-am rasfatat cu poezii. Adica, stând în bucatarie am auzit poezia No te rindas, recitata pe Cadena Ser, pe care o ascultam noi. Mi-am notat doua versuri si l-am cautat de net. De acolo, stiind poezia, pe youtube a fost usor sa gasesc si multe alte poezii ale aceluiasi Mario Benedetti. Superbe poezii. Apoi, cum nu m-am rabdat sa nu le împart si cu altii, le-am postat, pe masura ce el ascultam. Nu-mi functiona Real Player download, asa ca nu stiu câte am reusit sa-mi descarc pentru mine. Dar le voi gasi aici, oricând. Nu am mai postat si toata muzica pe care am ascultat-o.

Trecusera deja doua ore de când stateam în bucatarie, rasfatându-ne. Apoi, am avut timp sa termin, ma rog, mai mult sa stric portretul lui Joan, dar asta este!!! Meduza ma va ierta, ca nu are încotro...

Acum am la dispozitie vreo doua ore sa-mi plimb ochii si sufletul pe blogurile celor dragi... asta pentru ca am terminat si mâncarea între timp... Si, apropo, am 75,7 kg. 22, 4 kg am slabit de la începutul anului, si abia astept sa-mi ajunga platforma vibratoare pe care a comandat-o sefa pentru noi, dar pe banii mei. 20 de rate de 48 de euro. Dar pe ea am sa o pun sa ne cumpere, mie si lui Marta o bicicleta statica. De fapt ne-am uitat deja prin magazinele specializate si mai asteptam un pic.

Marti când am fost în oras, pofticioasa carnivora cum sunt am cumparat cel putin zece caserole de carne. Dar am fost cuminte. Nu am mâncat nici ieri decât salata de rosii si ceapa verde (mi-au crescur cepisoarele ramase în pamânt de anul trecut) cu iaurt si o lingurita de ulei. Si seara o portocala... Cafea, ca de obicei...

Luna aceasta am dat jos 6, 2 kg, asta în conditiile în care la un moment dat ma apucasem din nou sa manânc supe, în prostie... Acum m-am linistit din nou, si rezist sa nu manânc, daca nu fac eforturi inutile de gimnastica. M-as plimba, dar bate un vânt rece... Dar si asa ascultând Llorona, pot visa ca zburd pe afara...

Poemas Hagamos un trato y Tactica y Estrategia de Mario Benedetti con música del Cirque du soleil



Señor din baie cànta !!! Astazi avem o zi superba!

Antonio Banderas - Take the Lead - Tango scene


daca tot am ajuns la tango, i-am aratat tango modern lui señor. madre mia como se te sube la sangre a la cabeza y quieres dejar de pensar!!!
Ne-am reluat obiceiurile placute. Ore întregi de poezie si muzica. Asta este atmosfera care ne-a lipsit în lunile de croitorie.

Carlos Cano - María la portuguesa



De la poezii am trecut la muzica care-i place lui señor Tomas...

Mario benedetti Te quiero (en voz de Mario Benedetti)

La gente que me gusta - Mario Benedetti (Voz Corazón de Poeta)

La Desesperación Jose de Espronceda

Me gusta ver el cielo
con negros nubarrones
y oir los aquilones
horrísonos bramar,
me gusta ver la noche
sin luna y sin estrellas,
y sólo las centellas
la tierra iluminar.
Me agrada un cementerio
de muertos bien relleno,
manando sangre y cieno
que impida el respirar,
y allí un sepulturero
de tétrica mirada
con mano despiadada
los cráneos machacar.
Me alegra ver la bomba
caer mansa del cielo,
e inmóvil en el suelo,
sin mecha al parecer,
y luego embravecida
que estalla y que se agita
y rayos mil vomita
y muertos por doquier.
Que el trueno me despierte
con su ronco estampido,
y al mundo adormecido
le haga estremecer,
que rayos cada instante
caigan sobre él sin cuento,
que se hunda el firmamento
me agrada mucho ver.
La llama de un incendio
que corra devorando
y muertos apilando
quisiera yo encender;
tostarse allí un anciano,
volverse todo tea,
y oír como chirrea
¡qué gusto!, ¡qué placer!
Me gusta una campiña
de nieve tapizada,
de flores despojada,
sin fruto, sin verdor,
ni pájaros que canten,
ni sol haya que alumbre
y sólo se vislumbre
la muerte en derredor.
Allá, en sombrío monte,
solar desmantelado,
me place en sumo grado
la luna al reflejar,
moverse las veletas
con áspero chirrido
igual al alarido
que anuncia el expirar.
Me gusta que al Averno
lleven a los mortales
y allí todos los males
les hagan padecer;
les abran las entrañas,
les rasguen los tendones,
rompan los corazones
sin de ayes caso hacer.
Insólita avenida
que inunda fértil vega,
de cumbre en cumbre llega,
y arrasa por doquier;
se lleva los ganados
y las vides sin pausa,
y estragos miles causa,
¡qué gusto!, ¡qué placer!
Las voces y las risas,
el juego, las botellas,
en torno de las bellas
alegres apurar;
y en sus lascivas bocas,
con voluptuoso halago,
un beso a cada trago
alegres estampar.
Romper después las copas,
los platos, las barajas,
y abiertas las navajas,
buscando el corazón;
oír luego los brindis
mezclados con quejidos
que lanzan los heridos
en llanto y confusión.
Me alegra oír al uno
pedir a voces vino,
mientras que su vecino
se cae en un rincón;
y que otros ya borrachos,
en trino desusado,
cantan al dios vendado
impúdica canción.
Me agradan las queridas
tendidas en los lechos,
sin chales en los pechos
y flojo el cinturón,
mostrando sus encantos,
sin orden el cabello,
al aire el muslo bello...
¡Qué gozo!, ¡qué ilusión!

Señor mi-a recitat parte din aceasta poezie si i-am postat-o. Dupa ce am ascultat-o i-am citit-o eu, si va asigur ca m-a corectat de càte ori am gresit un vers. Ce memorie are la 88 de ani. Ce norocoasa sunt ca ma instruieste, nu-i asa?!

Poema "Te quiero" por Mario Benedetti



suntem la ora de poezii, cu señor Tomas , în bucatarie.
Ascultati si va umpleti sufletul de frumusete!

Si dios fuera mujer - Mario Benedetti

Mario Benedetti - No te rindas


No te rindas, aún estás a tiempo

De alcanzar y comenzar de nuevo,

Aceptar tus sombras,

Enterrar tus miedos,

Liberar el lastre,

Retomar el vuelo.

No te rindas que la vida es eso,

Continuar el viaje,

Perseguir tus sueños,

Destrabar el tiempo,

Correr los escombros,

Y destapar el cielo.

No te rindas, por favor no cedas,

Aunque el frío queme,

Aunque el miedo muerda,

Aunque el sol se esconda,

Y se calle el viento,

Aún hay fuego en tu alma

Aún hay vida en tus sueños.

Porque la vida es tuya y tuyo también el deseo

Porque lo has querido y porque te quiero

Porque existe el vino y el amor, es cierto.

Porque no hay heridas que no cure el tiempo.

Abrir las puertas,

Quitar los cerrojos,

Abandonar las murallas que te protegieron,

Vivir la vida y aceptar el reto,

Recuperar la risa,

Ensayar un canto,

Bajar la guardia y extender las manos

Desplegar las alas

E intentar de nuevo,

Celebrar la vida y retomar los cielos.

No te rindas, por favor no cedas,

Aunque el frío queme,

Aunque el miedo muerda,

Aunque el sol se ponga y se calle el viento,

Aún hay fuego en tu alma,

Aún hay vida en tus sueños

Porque cada día es un comienzo nuevo,

Porque esta es la hora y el mejor momento.

Porque no estás solo, porque yo te quiero.

Mario Benedetti

No te rindas


miércoles, 10 de marzo de 2010

Masia

Cred ca ar trebui sa-mi fac si numai desene. Uneori am impresia ca mi-ar fi placut sa le am si numai în creion, De fapt nu este creion, pentru ca le trec si în boligrafo (pix ...ceramic?!)...