lunes, 31 de agosto de 2009

Ganduri mai bune, dupa o plimbare în oras

Cine-mi citeste rândurile, ar putea trage concluzia eronata, ca sunt o persoana deosebita, linistita, fara prihana, numai miere. Nu vreau sa creez false idei. Mie îmi place sa râd. Îmi place sa presar în conversatie câte o înjuratura, când sunt prea aprinsa. Nu înjuraturi fata de persoane, ci fata de evenimente. Câteodata îmi spune señor Tomas, ca nu e frumos ca o femeie sa pronunte cuvântul ¨cojones¨ sau ¨joder¨. Ca ei folosesc mai mult ... me caco en la mar... o en tus padres... sau ... ostia... sau gilipollas * tonto, estúpido. se aplica como insulto a la persona que enfada o molesta con lo que hace o dice* . Îi raspund , ca în limba mea pronunt mai rar înjuraturi, dar sunt asa de simpatice în alta limba, cu atât mai mult ca la radio, tot al zecelea cuvânt în cadrul unor emisiuni, pe care le ascultam noi, sunt de acest gen. Si pe mine ma amuza copios. Numai señor face câte o mutra care vrea sa spuna... ehei, pe vremea mea... lumea era mai civilizata, mai respectuoasa. Si are dreptate.

Deci, ma aprind câteodata, si daca cumva conversatia are loc în prezenta lui Juan, ginerele lui señor, acesta îmi spune la un moment dat... RESPIRA...

Si, ma linistesc, nu înainte de a-mi spune oful. Dar încerc sa nu le stau prea mult în ochi, pentru ca ar putea sa ma ia gura pe dinainte.

Asa ca prefer singuratatea mea. Si apoi nu sunt singura. Am muzica mea, care în acest moment este ungureasca. Ma simteam datoare fata de inima mea, sa-mi umplu sufletul si cu dulcele grai unguresc. Desi stiu ca nu as fi fost mai fericita în Ungaria. La sfârsitul anilor ´80, cei mai buni prieteni ai mei s-au refugiat în Ungaria si chiar s-au realizat foarte bine acolo. Maria, este unul din cei multi directori de la multinationala UNILEVER, Corporate supply manager, ceilalti au înfiintat multinationale, s-au despartit, s-au recasatorit, au copii pe la universitati serioase, vile, masini. Aceeasi ani, mie mi-au adus dupa puterile mele. O casa aflata în constructie de 11 ani, vreo doua masini second hand, o nora draga si o nepoata scumpa.

Puteam sa mergem si noi, dar am ales sa ramânem, pentru ca Mircea s-ar fi simtit strain acolo. Sau pentru ca nu am avut curajul si ambitia lor. Vazusem la televiziunea maghiara, un documentar despre populatia maghiara care traieste pe teritoriile din Ucraina.

Spunea o taranca: aici suntem numiti ungurii, iar daca mergem sa facem negot în Ungaria , ne chiama invariabil ...ucrainenii..

Asa si eu. Daca spun ca sunt unguroaica, ma asociaza cu Ungaria, si trebuie sa le explic ca eu traiesc în România, dar sunt de etnie ungara. Si ce ma umple de fericire faptul ca sunt multiculturala. Cineva spunea, undeva printr-o carte demult citita... ca esti cu atât mai OM , cu cât cunosti mai multe limbi si mai multe culturi. Eu ma descurc deja în multe. Si-i spun de fiecare data lui señor , ca multumesc soartei mele, nu tocmai bune în anumite momente, ca m-a obligat sa iau calea strainatatii, pentru ca m-am îmbogatit sufleteste cunoscând oameni adevarati pe atâtea meleaguri.

Ai mei stiu ca nu am de gând sa ma întorc repede acasa. Vreau sa ajung sa traiesc un pic si în Paris, Barcelona si chiar Londra daca s-ar putea. Totul e asa de diferit de cum îmi facusem eu o parere de la televizor. Si abia dupa ce întelegi bine limba, poti sa cunosti mai bine sufletul unei natiuni. Si eu îi admir si pe italieni, cetatenii obisnuiti ma refer. Îi admir si pe spanioli, pentru temperamentul lor si pentru felul în care ne trateaza. Bineînteles ca padure fara uscaturi nu exista. Dar nu sunt cei care domina societatea.

Deci, buna nu sunt. Traiesc în felul meu egoist. Îmi ajut familia mai mult decât am fi sperat vreodata. Dar îmi place sa fiu lasata în pace. Fac ce-mi trece prin cap, încercând sa nu ranesc prea tare. Sunt visatoare si romantica. Sunt blânda si molcoma, ca ardelenii sau ca ungurii, nu strig si nu ma cert nici pentru drepatatea mea, pentru ca stiu ca vorba buna, mult aduce.

Vorbesc o spaniola cu accent italian , sau mai bine zis cu ritmicitate italiana. Mai melodioasa. Glumesc foarte mult cu señor, care ma ameninta cu bataia de fiecare data. O pup pe Marta si o mângâi, pentru ca ma priveste ca un catelus care asteapta sa fie lasat lânga stapânul adorat. Si ma adora. Julita, meravigliosa îmi spune... Si atunci ma topesc.

Si atunci devin si eu mai buna, si-l întreb pe Dzeu... - Nu ai putut sa o faci si pe ea sanatoasa, sa se poata bucura de frumusetile acestei lumi pe care ai creat-o? Si ea biata, abia asteapta o mângâiere din partea mea. Si eu nu preget sa-i dau toate mângâierile cerute, pentru ca la rândul meu, ma eliberez de tensiune de câte ori ma mângaie cu mânutele prea mici pentru corpul acela inform. Ca si acasa , când câinii mei se asaza lânga mine fara sa spuna nimic. Asa e si Marta, cere foarte putin , si involuntar, da foarte mult.

O dimineata obisnuita

Este dimineata de luni. E înca vacanta pentru Marta si deci, nu trebuie sa ma trezesc de tot, cum zic eu. Am coborât sa vad ce face señor Tomas, si mi-am pus o cafea cu lapte, si cu cuburi de gheata. Îmi place sa beau cafea la orice ora din zi si din noapte. Mi-o pregatesc de cu seara, si asa dau doar o raita prin bucatarie. Aici nu e cine sa-mi aduca cafeaua la pat. Aici nu e cine sa ma rasfete.

Aproape toata noaptea mi-a mers televizorul, în surdina, ca sa nu-mi deranjez vecinii care au alt ritm de viata decât al meu. Îmi petrec zilele si zilele hoinarind prin blogosfera. Citesc comentarii, articole, si de fiecare data când descopar persoane interesante sau care au activitati interesante, ma opresc si citesc mai mult. Apoi, daca am curaj , le las si câte un comentariu timid.

Uneori am placuta surpriza sa-mi raspunda si chiar sa-mi lase comentarii. Caut companii virtuale? Nu, caut doar suflete. Scriu pentru ca mi-e sufletul prea plin. Prea plin si da pe dinafara. Mi-e dor de casa, mi-e dor de lumea mea. Dar trebuie sa mai ramân ani buni departe de tara mea, pentru ca altfel nu ne descurcam. Acasa, Mircea fara servici, pe somaj, Adrian care nu va câstiga niciodata un salariu decent ca sa poata sa-si întretina familia, mama si tata, care trag din greu sa le ajunga bruma de pensie de pe o zi pe alta, si daca nu ar fi mama saraca la 67 de ani sa mai mearga la curatenie, nu ar reusi sa o scoata la capat.

Azi voi lua , sper cecul, si primul lucru e sa trimit aproape toti banii acasa. Mai am o ultima rata de platit la al treilea laptop si gata. De luna viitoare ramân si eu cu o suta de euro în buzunare. Am cumparat cele trei laptopuri pentru ca sa aiba fiecare în casa. Adrian în camera lui, si Mircea în a lui. Asa nu se deranjeaza reciproc si putem vorbi în intimitate. Mircea este asa de fericit ca nici nu mai deschide televizorul . Se uita la tot prin internet. Adi, si-l ia cu el si se conecteaza cu mine de pe unde poate. E aproape cum as fi cu ei, doar ca nu pot sa-i strâng în brate.

M-a auzit de dimineata señor si m-a si întrebat daca avem ceva de facut azi. Nu avem, de fapt foarte rar avem ceva de facut, care sa justifice noptile lui nedormite. Dar viata lui e al revers. Doarme ziua si noaptea asculta radio. Ma întreaba la ore imposibile din noapte ce mai face familia mea. Bine, señor. Dorm la ora asta, cum ar trebui sa faceti si dvs.

Am avut doua zile linistite, asa cum îmi plac mie. Sâmbata s-a trezit pe la trei si jumatate dupa amiaza, si duminica pe la unu jumatate. Asa am avut timp suficient sa scriu, sa ma bloghez, sa fac mâncarea de prânz si apoi iar sa lenevesc, plimbându-ma pe net. Sâmbata dimineata am reusit sa mai vorbesc un pic cu cotofana de Alexandra, care urma sa plece pentru urmatoarele luni la tatal ei. Ca de obicei, nu vroia sa faca baie, pentru ca nu-i place sa fie spalata pe cap. Cei doi , Adrian si Luminita, duc lupte crâncene cu ea, si nici cu vorba buna, nici cu amenintari nu reusesc sa o convinga. Deja are o personalitate foarte puternica. Îmi va lipsi, dar sper sa o pot contacta pe yahoo, la adresa tatalui ei, care a zis ca nu are nimic împotriva sa-i caut. Va începe gradinita acolo, la Filiasi, si poate va veni sa petreaca o luna, în decembrie , la noi. E grea despartirea de ea, dar si tatal ei o iubeste, se pare foarte mult. Si e corect sa creasca înconjurata de afectiunea ambilor parinti.

Si apoi Adrian si Luminita, sunt niste schelete ambulante. Niciodata nu l-am vazut asa de slab pe Adi. Alexandra e la o vârsta la care nu poate fi lasata un minut singura. Curioasa, neastâmparata, îi seaca de energie pe toti.

Nu am dormit nici azi noapte prea mult din cauza caldurii. Nu cred ca am mai prins o vara asa de lunga si de obositoare. Si apoi la fiecare vizita la señor, îmi zboara somnul, coborând si urcând treptele, punându-i plosca, spalând-o si apoi, la întoarcerea în camera mea, mai fumând câte o tigara la geam. Dar , cerul este înnorat la ora asta, asa ca poate vom avea azi o zi mai suportabila. Nu mai am chef nici de piscina, nici de stat prin curte. Petrec minimul necesar pe afara. Udatul florilor la mine si la medic, aspirarea curtii de miile de frunzulite ale copacilor astia pacatosi. Dar acum sunt smechera cu noul aspirator. Ca aici, sefa, imediat cumpara tot . Daca m-am plâns ca umplu zilnic o punga întreaga cu frunzulite, imediat a venit cu ideea de a cumpara un aspirator de gradinarit, dealtfel si pentru parul lasat în curtea ei de Drac, rotweilerul ei. Asa, acum sunt smechera. Întâi suflu, ca sa îngramadesc toate frunzulite într-un loc, si apoi le aspir. Si aspir si în fata portii unde se aduna atâta praf si mizerie de la trecatori.

Charlie, papagalul medicului, îmi tine companie. Ieri se plimba prin curte, în timp ce eu aspiram. Marta, ca de obicei, asezata fara sa faca nimic. Nu obosesc sa multumesc lui Dumnezeu ca am adus pe lume un copil sanatos. Ce viata inutila are Marta. Nu gaseste nimic care sa o preocupe. Nu e capabila sa se uite mai mult de zece minute la televizor, nu vrea sa faca mai nimic. Sunt lenti si indolenti copii cu Sindrom Down. Daca mai poate fi numita copil la cei 42 de ani ai ei.

Singura preocupare e mancarea, si sezutul în fotoliu. Daca o pun la maturat, trec 4 ore si curtea e aproape asa cum a gasit-o. Singurul lucru care-i trece prin cap, si singurul pe care l-au facut femeile din casa lor, e sa mearga la cumparaturi. De fiecare data ar cumpara mingiute si oua kinder, cu surprize. Si noi posete, si babybel, brânzute în forma de inimioare, si brelocuri, si alte prostii de agatat , ca sa-i se legene la gât vreun aparat de fotografiat de jucarie, sau vreun telefon mobil, stricat. O atrag toate lucrusoarele colorate.

Si daca ar putea sa-si puna vreo zece bratari si lanturi de aur. Si unghiile pictate si cu floricele lipite. Dar neaparat pe toate unghiile. Vorbeste cu peretii, chiar îi pupa. Stam la masa, si dintr-odata îsi întoarce capul sa se rasteasca la vreun prieten imaginar, cu care are vreo disputa în mintea ei dusa. Nu este violenta, acum. Face mai putin urât decât acum câtiva ani. Înainte o apuca plânsul din senin, sau urca scarile strigând la vreo fantasma din închipuirea ei. Acum doar râde când te astepti mai putin. Doamne, nu pot sa-ti multumesc destul pentru ca m-ai ferit.

De multe ori señor e preocupat de sanatatea mintala a Martei, care va fi o povara pentru fratii ei, dupa ce el va muri. Si asa si este, desi eu îl linistesc de fiecare data, ca Marta nu va fi o povara. Dar nu e asa. Când m-au contractat, uitasera sa-mi pomeneasca de ea. Mi-au zis doar dupa ce acceptasem, ca în casa cu mine va fi si Marta, dar ca ea nu-mi va da batai de cap.

Hm ! Numai cine traieste cu ei o poate spune. Nu ma rastesc la ea niciodata, pentru ca e inutil. Nu întelege. Nu stie sa faca mai nimic. E o masa de carne, care face mecanic anumite activitati. Sta sub dus, dar nu se spala, închide de zeci de ori usile. Sta în piscina, dar înnoata doar daca strig la ea. Si atunci câtiva metri, dupa care se pune din nou sa pupe marginea piscinei. Vine dupa mine peste tot, anuntându-ma de zeci de ori... aici sunt, ca si cum nu i-as simti duhoarea de pesta a respiratiei. Si ma întreb de multe ori, Doamne nu e destul ca nu i-ai dat minte, mai trebuia sa-i dai si mirosul acesta insuportabil. Ma gândesc de multe ori la mama ei, Sofia, care nu s-a împacat niciodata cu gândul ca are un copil discapacitat. Si la bietul señor, bun, care a dormit patruzeci de ani cu ea în camera, si care si acum e vesnic obsedat. Unde e fetita?

Acestea fiind zise, merg sa pregatesc micul dejun, sa-i duc haine de schimb Martei, dupa care sper sa cobor în oras, sa mai schimb peisajul acesta deprimant. Sunt ore întregi ìn care nu scot un sunet, doar gândurile , lungile conversatii din mintea mea, care sper sa nu ma copleseasca vreodata de tot. Sper sa nu ajung eu acasa mai nebuna, decât cei cu care mi-a fost dat sa traiesc în ultimii ani. De asta îmi caut companii agreabile. De asta pictez, de asta cos, ca sa-mi mai ocup mintea. Ca sa ma mai bucure si pe mine ceva.

Si am sa ies sa vad marea, sa ma asez pe o banca, si sa visez la zile în care sa ma dedic frumusetilor din jurul meu. Am sa merg ìntr-o zi, sa ma plimb pe malul marii, la Peniscola. Pe faleza lunga, de kilometri, dar asta, peste vreo saptamâna, când voi putea sa-l las pe señor singur cele trei ore, cât îmi ia drumul dus-întors.

sábado, 29 de agosto de 2009

Alhambra


desenul l-am facut ieri ìn creion si în pix (pâna ìmi voi cumpara ceva mai potrivit) . Astazi dupa amiaza l-am vopsit. încerc pâna îmi va reusi si mai bine.

Români, unguri, tigani

Astazi am sa scriu despre unguri si români.

M-am nascut într-o familie de unguri. Am ascultat toata viata csardasuri si arii din celebre operete unguresti. Parintii mei fiind de provenienta modesta, nu m-au putut ajuta prea mult pe vremea primilor pasi în scoala. Saraci fiind, trebuiau sa închirieze camera cea mai buna din apartamentul cu doua camere. Au avut chiriasi la început o familie de medici, dna si dl. Zagreanu, veniti de prin Muntenia, si mai apoi pe Aurica Mezei, inginer economist, orfana de pe la Oradea. Norocul meu, as putea spune, pentru ca Aurica mi-a îndrumat primii pasi în scoala. Sigur numai datorita ei am facut scoala în limba româna. Am învatat bine, în clasele primare fusesem chiar premianta, mai apoi m-am lasat pe tânjeala. Oricum m-am situat printre cei cu medii peste opt la terminarea liceului.

În casa, cu mama si cu tata vorbesc maghiara, dar cu fratele meu numai româneste. Cu prietenii, de etnie maghiara, cred ca numai româneste. De fapt, uneori , fara sa ne dam seama vorbim si ungureste, si apoi , daca ne împotmolim la vreun cuvânt trecem la cealalta limba. Involuntar.

Printre prietenii lui tata, baciul Gheorghe, poate cel mai bun si mai iubitor dintre toti prietenii lui. Nu cred sa fi fost vreodata, o petrecere sau vreun eveniment important la noi în casa, la care sa nu fi participat si el, si familia lui. Muzica, numai ungureasca, nu l-a deranjat vreodata. Si noi la fel, am luat parte la toate bucuriile si tristetile din familia lui.

Verisorii mei, în mare parte casatoriti cu români. Si chiar casatoritii cu unguri, vorbesc amândoua limbile în casa. Cumnata mea, unguroaica getbeget, vorbeste cu nepotul meu mai mult româneste, din aceleasi motive, copilul a studiat în limba româna si-i e mai greu sa se exprime ìn maghiara. Copii prietenei mele Viorica, chiar cu trei bunici unguri, nu stiu mai deloc ungureste.
Prietena mea, Maria Andrasi, plecata din ´87 în Ungaria, m-a facut sa-i iubesc pe Sorescu, Nichita Stanescu, sa apreciez muzica folk , sa citesc si sa recitesc Arta conversatiei de Ileana Vulpescu.

Sotul meu, crescut în copilarie de bunica materna, ìn Craidorolt, jud. Satu Mare, a învatat jucându-se cu copii pe maidan, maghiara. Socrul meu, de lânga Valea lui Mihai (Bihor) provenea dintr-o familie de români, (Savu), batrânii nici nu stiau sa vorbeasca româneste. Numai în cazul socrului meu, notarul ungur i-a gresit numele, maghiarizându-l în Szavo. Nu am putut face schimbarile de rigoare, desi am încercat. Si apoi ne deranja doar ca era mereu confundat cu Szabo, si trebuia sa corectam de fiecare data pe cei care-l scriau.

Deci, nu am fost educati ìn spiritul urii interetnice, interconfesionale, interrasiale.

La rândul meu, mi-am educat fiul în aceleasi principii. Am locuit apropape zece ani într-un cartier nou, în care erau si destul de multi tigani. Adrian se juca cu ei, si i-am interzis sa-i desconsidere vreodata pentru culoarea pielii sau provenienta lor. Prin urmare, când a parasit România, acum trei ani, visa sa se însoare cu o mulatra. Soarta a facut sa se îndragosteasca de Luminita, pe jumatate tiganca din Oltenia, tinuta de la 12 la 18 ani, într-un orfelinat de discapacitati, pentru ca acela era mai aproape de satul unde traia mama ei cu unul din noii soti. Când mi-a vorbit Adrian de ea, mi-a spus ca are si un copil. L-am întrebat numai ce e, fetita sau baiat. Mi-a zis, fetita, cum iti doresti tu. Asa si a ramas. Alexandra e cea mai scumpa si dulce fetita din lume, si eu, si parintii mei o iubim ca si cum ar fi a noastra.

Îmi spunea Lumi la început ca nu-i suporta pe unguri. O întrebasem de ce? Asa! Ce ? Cunoscuse ea unguri în Craiova sau Filiasi? Nu. Dar asa învatase ea ca nu trebuie sa-i iubesti. Soarta a facut sa ajunga în familia mea, parintii mei care vorbesc destul de greu româneste, îngrijesc de fetita, când cei doi tineri sunt la munca. Prejudecati. Señor Tomas, când a auzit ca Adrian s-a îndragostit de o fata cu un copil, mi-a spus ca el l-ar fi omorât pe fiul lui daca ar fi facut asa ceva.

I-am raspuns, fiul tau s-a însurat cu o femeie dintr-o familie mai decenta, te cauta o data sau cel mult de doua ori pe an, si nepotii la fel, desi locuiti ìn acelasi oras. În ziua de azi, dupa aproape doi ani, ma întreaba daca s-a întâmplat ceva acasa cu cea mica, daca nu ma aude câteva zile vorbind despre ea. Si aici sunt aceleasi diferente ireconciliabile între etnii. Nu se unesc cu tigani, nu se casatoresc cu persoane separate, cu copii, se uita la averea celuilalt. Nu sunt acceptati usor veneticii. Nici aici, nici în Italia. În Italia, cei din sud sau centru, se integreaza foarte greu în zonele înstarite din Nord. Avusesem ìn Italia vecini care traisera ìn Torino, si la fel avusesem
si prietene din sud, care nu prea aveau prieteni printre autohtonii din zona. de fapt eu aveam mai multi prieteni prin zona, decât ei.

Aici mai ai si atentatele teroriste ale gruparii Eta. Toate în numele dreptului istoric.

Istoria!?... O însiruire de evenimente relatate de persoane mai mult sau mai putin obiective. Din curiozitate am accesat pe mai multe limbi aceeasi tema. Rascoalele din România. În româna, maghiara, spaniola, italiana, engleza. Fiecare zicea altceva, fiind privita din perspectiva celui care scria relatarea. Si chiar am aflat multe lucruri noi, trecute sub tacere în manualele de istorie dupa care învata noile generatii. Deh, nu ar da bine, sa afle elevii ca Doja era un mosier ungur, sau ca Horea ar fi fost ajutat de masoni, sau ca rascoala de Bobalna a fost condusa tot de un nobil maghiar. Sunt sigure aceste informatii? Nu stiu. Depinde cine le-a scris. Dar Wikipedia are variante diferite, în functie de limba în care ceri informatiile. Ce daca istorici de marca, Balcescu, Rosetti, au fost pentru reconciliere între cele doua etnii.

Conteaza cine a suferit mai mult, ungurii sau românii? În mare masura am fost toti saraci. Si noi, ungurii , provenim tot din plebe, si nu din marii grofi sau mosieri, si românii care traiau în teritorii cu populatie strict româneasca, au dus-o rau. Asupritorii nu au fost mai buni nici daca au fost români, nici daca au fost unguri. Doar ca eu, unguroaica, trebuie sa ma rusinez de fiecare data când vine vorba de ¨fapte istorice indubitabile¨ prin care NOI , ungurii am facut rau românilor. Vor fi avut strabunii mei, unguri, ceva de spus pe timpurile acelea. Voi fi eu vreun urmas de grof, si nu stiu cum sa-mi fac arborele genealogic. Va fi fost bunica mea din partea tatii, clopotareasa, vaduva dupa razboi, cu zece copii de crescut, care traia din mila bisericii într-o casuta darapanata în mijlocul cimitirului din Halmeu, satulet de granita între Ungaria, Ucraina
si România, vreo urmasa nerecunoscuta a vreunei familii înstarite, care a asuprit pe cei putini români rataciti într-un sat de unguri si evrei.

Conteaza numai ce va fi de acum înainte. Cum vom sti sa traim în pace si bunaîntelegere de acum înainte. Ce a fost, e de domeniul trecutului. Fiecare sa-si traiasca viata cum crede de cuviinta, încercând sa aduca armonie în comunitatea unde traieste.

Si apropo, participantii la concertul Madonnei. au huiduit-o. Cica, nu suntem un popor care face discriminare. Sotul meu, Mircea a simtit-o toata viata pe pielea lui, pentru ca mostenise tenul creol al tatalui, si nu pielea alba si ochii albastri ai mamei. Numai datorita studiilor era acceptat. Si datorita cunostintelor lui soacra mea. Nora mea, Luminita, creola de Olt, i s-a spus clar ìn fata, la o placintarie unde îsi cauta servici, ca ar pierde din clientela daca ar fi servite de o tiganca. Altii nu au spus-o, dar nici daca au avut nevoie, nu au luat-o. Desi este tânara, harnica, frumoasa, eleganta, si îmbracata cu bun gust.

Acum lucreaza la un program inuman, într-o brutarie, a unui italian, unde vorba ceea, nu o vede nimeni. Nu suntem noi rasisti? Credeti ca ea a avut sau are sanse egale cu fiul meu când îsi cauta un serviciu?

Intoleranta exista si aici. De fiecare data când venea vorba de straini , fiica sefei mele se burzuluia. Chinezii sa nu vorbeasca ìntre ei chinezeste la gelaterie, marocanii sunt de mierda, musulmancele, cu voal, o enervau . De fiecare data am combatut-o cu argumente, desi spunea ca nu se referea la mine. Cu tine e altceva, zicea ea. Nu am mai auzit-o de ceva timp facând astfel de afirmatii. Poate si-a schimbat parerea.

Ma lupt cu morile de vânt. Dar, sunt sigura ca ignoranta si prejudecatile nu au ce cauta în societatea moderna. Cei care lucreaza în educatie trebuie sa se constientizeze, sa se documenteze temeinic, si sa pledeze pentru toleranta si nu pentru dezbinare, pentru spirit civic si toleranta.

A tolera e mult mai usor. La noi în familie, fiecare merge la biserica lui, fiecare voteaza cu cine crede de cuviinta (soacra, nu mai stiu daca si acum, cu PRM, eu cu UDMR si sotul cu cine vrea) dar nu facem din asta un subiect de disputa. Respecta libertatea de opinie a celui de lânga tine.

jueves, 27 de agosto de 2009

Sunt unguroaica


Am scanat acest articol, scris si publicat în Italia, acum trei ani. ici pe colo, redactorul a modificat cele scrise de mine ( nu scrisesem de Antonescu, de Tamerlan, nici Baia Mare nu are 250 ci 150 de mii de locuitori). Nici sotul meu nu sufera de plamâni, ci sufera de o boala banala, dar incurabila, spondilita anchilozanta.

Esenta este însa, ca eu sunt unguroaica, si iubesc România. Ma înfior la auzul imnului maghiar, cel mai frumos din lume, neschimbat din 1903. Dar ma înfior si la Balada lui Ciprian Porumbescu si la Rapsodia Româna a lui Enescu.

Deci ce sunt eu ?

miércoles, 26 de agosto de 2009

acuarele scanate






le lipseste stralucirea data de vopseaua acrilica, dar asa, scanate se vad mai bine detaliile.
la nici una nu am lucrat mai mult de o ora si jumatate, din pacate, pentru ca ar fi loc de mai bine. dar sunt începatoare.
multumesc lui Geocer pentru ideea cu scanatul. ce ti-e si cu tehnicile astea moderne. mi-am pierdut ore întregi fotografiind, salvând si eliminând cele încetosate.

Prietenului meu din blogosfera, sursa Wikipedia

¨ Homosexualitatea este o orientare sexuală caracterizată de atracţia estetică, romantică sau sexuală către cineva de acelaşi sex. Termenul homosexual se referă la ambele sexe: bărbaţii cu inclinaţie exclusiv homosexuală sunt numiţi homosexuali (sau gay), în timp ce termenul lesbiană are în vedere femeile. În secolele trecute bărbaţii care făceau dragoste cu tineri sau alţi bărbaţi se numeau sodomiţi dar în ultimii ani termenul gay din limba engleză se foloseşte din ce în ce mai mult deoarece nu se limitează la aspectele sexuale ale acestor relaţii complexe.Etimologie

Termenul homosexual are o etimologie neobişnuită, părţile lui componente provenind din limbi diferite: prefixul grec homo- si radicalul latin sexualis.

În Grecia, această inadvertenţă lingvistică a fost rezolvată prin adoptarea unui cuvânt în întregime grecesc (h)omofilofil (ομοφυλόφιλος), constând din trei elemente:

  • prefixul homo- (όμο), care înseamnă acelaşi;
  • partea mediană -filo- (φυλο), care înseamnă sex sau gen (sexul masculin şi sexul feminin);
  • sufixul -file (φιλώ) care, în greaca veche, înseamnă a iubi.

Deci, cuvântul (h)omofilofil înseamnă cel ce iubeşte pe cel de acelaşi sex. [1]



Trei samurai. Miyakawa Choshun (1682–1753). Panou de la un sul erotic, pictură pe mătase

Estimările prevalenţei homosexualităţii variază mult, şi sunt complicate de definiţia homosexualităţii care, deşi destul de clară pentru psihologi, poate varia în publicul larg. Cele mai multe estimări privind numărul de homosexuali variază între 4% şi chiar 8%, în ţările cu o tradiţie în tolerarea minorităţilor sexuale, lucru ce contribuie la creşterea procentului prin imigraţie. Majoritatea societăţilor au în general un procent de 10-15% din populaţie cu orientări homosexuale sau bisexuale, aceste cifre referindu-se mai ales la societăţile sub influenţa religiilor "abrahamice," adică creştinismul, islamismul şi iudaismul. Ţările în afara acestor influenţe pot avea o rată de bisexualitate apropiată de 100% (vorbind de sexul bărbătesc) atunci când relaţiile între bărbaţi şi băieţi fac parte din cultura locală, precum în prezent în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, şi în trecut în Asia centrală, Japonia, China, Grecia şi în toate ţăriile musulmane, fie din Europa, precum în Turcia, Albania, şi Bosnia, fie din Asia sau Africa.


Unii oameni care se declară în general ca fiind heterosexuali pot avea o uşoară sau ocazională atracţie spre membrii propriului lor sex. În schimb, mulţi care se identifică ca "gay" sau care sunt atraşi în special de cei de propriul lor sex, au practicat activităţi heterosexuale sau chiar au avut relaţii îndelungate de natură heterosexuală. Această practică poate fi un aspect al unei vieţi ascunse sau poate fi descrisă ca o comportare bisexuală, dar este clar că sexualitatea unei persoane nu poate fi întotdeauna descrisă fidel. Această trăsătură a sexualităţii a fost prima dată teoretizată de către Kinsey.

Gay este un termen folosit începând cu a doua jumătate a secolului XX, spre a defini comunităţile homosexuale. Termenul "gay" provine din engleză şi înseamnă "vesel" (una dintre caracteristicile paradelor gay este explozia de culori şi exuberanţă). Este folosit din ce în ce mai des, datorită faptului că îi defineşte pe homosexuali din punct de vedere non-medical, non-clinic şi le recunoaşte existenţa şi din punct de vedere cultural şi social, nu numai sexual. Astăzi, gay înseamnă tot ce este legat de comunitatea homosexuală (stil gay, filme gay, experienţe gay, cărţi gay, pictură gay etc).

În lumea animală

Comportamentul homosexual este relativ frecvent la mamifere şi la păsări. Acest comportament pare să facă parte din structura de socializare si dominanţă socială. De asemenea este un comportament mai frecvent la animalele cu inteligenţă mai dezvoltată, precum cimpanzeul bonobo, câinele etc. De multă vreme s-a observat comportamentul homosexual ocazional la numeroase specii de primate, dar oamenii de ştiinţă sunt rezervaţi în cuantificarea importanţei acestui fapt pentru sexualitatea umană. La ovine, un studiu din martie 2004 făcut de Dr. Charles E. Roselli et. al. (Oregon Health and Science University) indică faptul că homosexualitatea la berbeci (găsită în 8% din populaţie) este asociată cu o regiune cerebrală numită "ovine Sexually Dimorphic Nucleus" (oSDN) şi care este mai dezvoltată decât la berbecii heterosexuali.

ISTORIE

Identitatea modernă gay este în mare parte un produs al emancipării începand cu secolul XIX cât şi al mişcărilor sociale pornite în New York în anul 1969 de la incidentul răscoalei Stonewall, sau din anii 1950 în diverse ţări europene, mai ales [Olanda]. În anii 1940, comunitatea gay olandeză a fost recunoscută oficial, iar în anii 1960 aduc cu ei primele măsuri afirmative pentru diminuarea discriminării în Olanda şi pentru acceptare şi toleranţă (faimosul pachet de legi Hollandisjh Homojfilia). În anii 1980 se oficiază în Olanda primele parteneriate homosexuale, iar în 1997 această ţară devine prima din lume care să legalizeze căsătoriile homosexuale.

Scenă de seducere; secolul V î. Hr.; amforă, pictorul din Cambridge; Staatliche Antikensammlungen und Glyptothek, München

EUROPA

GRECIA ANTICA

Cele mai vechi documente ale culturii europene cu această temă vin din Grecia antică, unde relaţiile de iubire homosexuală atât emoţională cât şi fizică făceau parte din normele sociale. Ele erau cultivate atât pentru valoarea lor pedagogică şi marţială, cât şi ca o metodă de a limita creşterea populaţiei. Aceste relaţii, în mare parte de natură pederastică, co-existau cu mariajul, împreună cu care constituiau un univers bisexual. Ele erau uneori impuse de lege, care, în Sparta de exemplu, obliga bărbaţii să cultive asemenea relaţii cu tinerii cetăţeni[2]. De asemenea, indicaţiile literare şi mitologice arată că aceste legături se făceau numai cu aprobarea tatălui băiatului. Religia greacă de asemenea binecuvânta aceste relaţii prin miturile care funcţionau atât ca "îndrumar" cât şi ca contra-exemplu, precum mitul lui Laios şi Crisippos, în care Laios în loc să-l iubească precum cereau legile pe tânărul Crisippos îl răpeşte şi îl violează, crimă pe care o va plăti fiind blestemat de zei, blestem care va ajunge să distrugă până şi viaţa fiului său, Oedip. Pe lângă Laius, grecii îi mai considerau fie pe Orfeu fie pe Tamiras drept iniţiatorii pământeni ai pederastiei.

Pe lângă aceste relaţii tipic greceşti mai existau şi relaţii "egalitare" în care partenerii erau de o vârstă. Exemple se găsesc şi în mitologie (Ahile şi Patrocle) şi în istorie (Alexandru cel Mare). Dar aceste relaţii erau prost văzute de societate, care încerca să găsească moduri de a le vedea prin prisma tradiţională a dragostei inter-generaţionale. Astfel se purtau discuţii în care fie Ahile, fie Patrocle reieşea ca mai în vârstă. Dar grecii mai aveau o vorbă (redată în latină ca Taurum tollet qui vitulum sustulerit), adica Poate să care şi un bou, cel care a ridicat viţelul, prin care lăsau să se înţeleagă că relaţiile intime puteau să continue şi când cel tânăr ajungea la maturitate.

ITALIA RENASTERII

Oraşele din nordul Italiei, în special Florenţa şi Veneţia, erau renumite în timpul Renaşterii drept centre ale iubirii masculine. Tradiţia era urmată de majoritatea populaţiei şi construită pe liniile antice, precum a fost recent semnalat în studii publicate de Michael Rocke şi Guido Ruggiero. Cei mai mari artişti şi oameni literari ai epocii, printre care Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Machiavelli au participat în aceste activităţi şi le-au celebrat prin arta şi subvenţia lor.

EUROPA DE NORD

Nici ţările din nordul Europei nu erau mai prejos. În Anglia de exemplu, marele scriitor William Shakespeare a publicat faimoasa sa colecţie de sonete care în cea mai mare parte erau poeme de dragoste dedicate unui tânăr. Dar acestea aveau ca scop exemplificarea unor evenimente sociale contemporane lui Shakespeare.

ROMÂNIA

Culturile popoarelor care s-au stabilit sau au invadat pământurile ocupate astăzi de România au avut, multe din ele, aspecte homoerotice care, cumulativ, creează o bază istorică al acestui amor în ţările române. În ansamblu însă, poporul român este considerat destul de homofob.La acest lucru a contribuit în mare parte religia majoritară, conjunctura cultural-politică de-a lungul secolelor şi, mai recent, dictaturile comuniste postbelice. Acestea din urmă au reinstaurat o legislaţie penală care fusese îmblânzită înaintea primului război mondial ca rezultat al dezbaterii democratice fireşti.¨ ( Wikipedia)



Plaça reial, Barcelona



placa reial (catalan)
detaliu
detaliu
detaliu
aveam desenat de ieri schita acestei pieti din Barcelona. Astazi ardeam de nerabdare sa o colorez. Asa ca, dupa ce m-am pripit sa dau raspunsul corect la criptogramele lui Geocer, am facut ce se vede. Primele, tot astazi, pentru ca-mi ramâne prea multa vopsea pe sevalet.
M-a costat mai mult timp sa fac zeci de fotografii, si nici asa , nici una nu reflecta culorile mele, care sunt mai spre verde.

martes, 25 de agosto de 2009

Daca as putea, ce mi-ar placea sa fiu?

O floare: fucsia
Un anotimp: toamna
O culoare: verde
Un animal: tigru
Un obiect vestimentar: rochie
O piesa de mobilier: biblioteca
O piesa muzicala: Cercami
Un vers: de toti sa-ti pese, dar de nimeni prea
Un peisaj: Coline în Toscana
Un obiect: colier de perle
Un instrument muzical:pian
Un copac: brad
Un oras: Barcelona
O persoana publica: Michelle Obama
O alta persoana apropiata: alexandra
O carte: Arta conversatiei
Un fel de mancare: ciorba de burta
Un super erou: D'Artagnan
Un fenomen al naturii: ploaie de toamna
O masina: BMW
Un fruct: capsuna
O parte a corpului: Ochi
Un film: Parfum de femeie


(leapsa am preluat-o de pe blogul Angelei Ribus)

lunes, 24 de agosto de 2009

Cine sunt eu?

Dupa o zi apasatoare, seara e ca o binecuvântare pentru mine. Am rezolvat tot poporul casei, am vorbit cu prieteni, sot, copii. M-am scaldat în piscina iluminata si goala la ora asta. Populatia din curte sau e la cina, sau se plimba pe faleza, sau parte din ei sunt plecati în concediu.

Începusem sa vizitez blogurile mele favorite si ajunsesem la Tudor Chirila. Postarea era prea interesanta, asa ca am amânat citirea ei pentru când totul se va fi linistit în casa. Asa ca iata-ma, racorita, linistita, si mai presus de toate, singura, cu castile pe urechi ascultând Metalica, Nothing else matters, si apoi celelalte, care sunt dragi sufletului meu si reusesc sa ma transporte ìn lumea sentimentelor si a gândurilor care au consistenta. Ca si când, parte din zi suntem lipsiti de ceea ce suntem cu adevarat. Sau poate chiar suntem cealalta fiinta, cea diurna, care pierduta în agitatia activitatilor zilnice, reuseste cu greu sa se regaseasca. Parca am purta o masca de zi. Articulam fraze, actionam din inertie, chibzuim în treacat la tot ce ne înconjoara, fara sa acordam prea mare atentie celor din jur. Intereactionam cu lumea înconjuratoare, fara ca aceasta sa ne atinga .

Deci l-am citit pe Tudor, cu mare placere ca de obicei. Si ma gândeam chiar si la o postare de pe blogul lui Cabral, în care acesta se întreba daca este important ce crede lumea despre tine. Daca trebuie sa influenteze compartamentul tau parerea celorlalti despre tine. Nu am stiut ce sa raspund, dar mi-am amintit de poezia care mi-a fost ca un crez de-a lungul anilor.

"De poti fi calm când toti se pierd cu firea
în jurul tãu, si spun cã-i vina ta,
de crezi în tine, chiar când omenirea
nu crede, dar sã-i crezi si ei cumva;
s-astepti - dar nu cu sufletul la gurã,
sã nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
sã nu rãspunzi la urã tot cu urã,
dar nici prea bun sã pari, nici prea-ntelept,
de poti visa, dar nu-ti faci visul astru;
de poti gândi, dar nu-ti faci gândul tel;
de-ntâmpini si triumful si dezastrul
tratând pe-acesti doi impostori la fel;
de rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã
de pisicher sã-l prindã-n lat pe prost;
când munca vietii tale, nãruitã,
cu scule obosite-o faci ce-a fost;
de poti sã strângi agonisita toatã
grãmadã, si s-o joci pe-un singur zar,
sã pierzi, si iar sã-ncepi ca-ntâia datã,
iar ce-ai pierdut - nici un cuvânt mãcar;
de poti sili nerv, inimã si vânã
sã te slujeascã dupã ce-au apus,
si piept sã tii, când nu mai e stãpânã
decât vointa, care le strigã: "sus"
de poti rãmâne tu în marea gloatã;
cu regi tot tu, dar nu strãin de ea;
dusman, om drag, rãni sã nu te poatã;
de toti sã-ti pese, dar de nimeni prea,
de poti prin clipa cea neiertãtoare
sã treci si s-o întreci gonind mereu
al tãu va fi pãmântul ãsta mare,
dar mai mult vei fi OM, bãiatul meu¨
(Daca , de Rudyard Kipling)

Poezia aceasta mi-a dat putere si curaj sa înfrunt viata, asa cum vine ea. Accept si suport totul, gasesc scuze pentru toti care ma ranesc, si-mi trece destul de repede supararea.
Dar am putini prieteni, pentru ca ma simt bine în singuratea mea, unde nu trebuie sa dau explicatii pentru gesturile, gândurile , faptele mele.
Din pacate faptele noastre ar trebui sa reflecte personalitatea noastra. Dar faptelor noastre depind de conjunctura momentului. Si apoi nu suntem constanti. Pe parcursul anilor m-am schimbat foarte mult, si nu neaparat în bine.

Nu mai sunt asa de optimista, nu mai sunt asa de darnica. Ma intereseaza si nu prea ce se întâmpla în jurul meu. As vrea sa am toate calitatile din poezia aceasta, dar contabilizez atâtea lipsuri la mine, încât ma retrag în carapacea mea de singuratica si plictisita de viata. Nu ca nu mi-as cauta de fiecare data noi si noi preocupari. Doar ca ma plictisesc foarte repede. De oameni, locuri, circumstante. Cum s-ar spune, îmi lipseste provocarea care sa ma tina un timp captiva.

Anii trec peste mine, lasandu-ma, în ciuda noilor si noilor cunostiinte dobândite, tot mai goala sufleteste. Nu mai vibrez la nimic. Nu ma intereseaza suferinta semenilor mei, pentru ca am obosit.

Muzica, care aproape toata cânta iubirea, nu mai trezeste în mine, decât vagi amintiri ale unor iubiri de mult apuse. Locurile mi se par toate la fel. Poate mi s-a ratacit sufletul sub straturile de grasime. Poate mi-am pierdut visele în atâtea momente când viata m-a dezamagit. Poate m-am pierdut într-un corp de femeie, când eu ar fi trebuit sa ma nasc barbat.

Da, cred ca mi-ar fi placut sa ma nasc barbat. Cred ca mentalitatea mea este masculina. Sau poate mama mi-a insuflat sentimentul asta, spunându-mi prea des în adolescenta, ca sunt a dracului, ca tata. Impasibila la suferintele ei. Poate ca as fi realizat mai multe ca barbat. Ca femeie mi-am pierdut gratia si gingasia undeva pe drumul dintre pat si bucatarie.

Ma autoconving ca sunt fericita asa cum sunt, dar oglinda nu te însala . Sunt lipsita de ambitie, blazata si probabil, nefericita. Desi nefericirea mea nu are un nume.

Doar ochii, noaptea când ma uit în oglinda din baie, în timp ce golesc plosca lui señor, sunt verzi, verzi limpezi, vii si asa frumosi, asa cum as vrea sa-i am în timpul zilei. Dar nu, ziua sunt obositi, eventual, îsi recapata stralucirea când ies din piscina sau din mare.

Îmbatrânesc, desi stiu ca batrâna si obosita sunt de vreo douazeci de ani.

Charlie în bucatarie




domingo, 23 de agosto de 2009

Fiecare rasarit de soare e diferit


Fâsia de mare care se vede de pe terasa de la ultimul etaj al casei.






Astazi dimineata nu-mi venea somnul dupa ce fusesem sa vad ce face señor Tomas, asa ca mi-am luat cele doua aparate de fotografiat, unul mai slab decât celelalt, si am facut câteva poze. AFS cum ar spune Richard. Am facut vreo doua sute si mi-a fost greu sa aleg care sunt mai frumoase.
Apa marii era asa de calda la 7.30, ca nu m-am putut abtine sa nu-mi scald macar picioarele câteva minute.
Între timp Leo Messi a marcat al doilea gol pentru Barça, ce fotbal de calitate au spaniolii astia.

Insomma, cum ar spune italienii, s-a terminat si ziua aceasta , nu înainte ca Barça sa mai marcheze un gol, prin pustiul Bojan Krkic. Ce echipe si ce sezon va fi anul acesta cu duelul dintre Barça si Real Madrid, care a cumparat asa jucatori de valoare anul asta. Bineînteles ca duelul va fi între noi si Juan, sotul Enmei care este madridist.

Charlie

În sfàrsit singura în camera mea. Pentru mine este tot ce poate fi mai bun.
Castile pe urechi, muzica buna, azi am ales un playlist mai ritmat, pentru ca gândurile mele sa prinda aripi. Lânga mine , televizorul pornit, joaca echipa mea preferata, F.C. Barcelona , Barça, partida de retur în Supercopa de España. Ascult cu o ureche comentariul si câteodata mai arunc câte o privire.

Deci încetul cu încetul voi reveni la viata mea mai linistita. Am scapat vineri de catelusa lui Flor care mi-a facut prapad în casa. Îmi plac mult animalele, dar cu conditia sa nu faca prea multa mizerie. Catelusa mi-a facut viata un calvar timp de doua saptamâni. Zilnic îmi scotea pamântul din ghivece, mi-a scos tuburile de irigare din pâmânt, noroc ca am reusit sa-mi salvez plantele de aquacate pe care le cresc de aproape un an. Cel putin zece plante mari, în floare, mi-a distrus. Nu mai vorbesc de husele de pe patul de plaja, sau usa de la intrare, toata zgâriata.

Juan, ginerele lui señor, a zis ca daca ma mai prinde cu gesturi din astea de bunatate îmi arata el mie. M-am speriat, ce sa zic. Astazi deja am în casa un papagal , liber, al medicului care a plecat pentru doua saptamâni, în concediu, în Ucraina. Ma asteptam sa-mi faca scandal azi Juan, ca abia m-a avertizat cu o zi înainte, dar am scapat cu fata curata, pentru ca nu are ce face cu mine.

Nu fac dinadins lucrurile, dar cert e ca nu sunt o persoana docila si ascultatoare. Îmi aduc aminte de adolescenta mea. Faceam atâtea lucruri nepermise, si desi stiam ca la întâlnirea cu tata ma voi alege cu o palma cel putin, evaluam ca merita riscul si faceam cum ma taia capul. Nici azi nu m-am schimbat.

Deci am un nou chirias, pentru urmatoarele doua saptamâni. Il cheama Charlie, e un papagal care nu sta în colivie , ci umbla liber prin casa. Are un stativ al sau, din lemn, dar umbla pe jos, nu poate zbura mai mult de un metru. Îi place tot ce straluceste. Rupe cu ciocul bucatele de hârtie, facând mici ghemotoace. Si e foarte posesiv. L-am lasat vreo o ora, la etaj în camera mea, si plictisit, a început sa tipe, ca sa ma avertizeze ca acesta situatie nu-i convine. Noaptea nu este o problema, dar ziua se pare ca va trebui sa-l port dupa mine prin casa. Azi era sa calc pe el de câteva ori, pentru ca e tare plimbaret.

miércoles, 19 de agosto de 2009

Vela, 2

culoarea este undeva între cele doua, nu pot sa-mi reglez aparatul de fotografiat cum trebuie.


Am facut aceiasi tema cu vela pentru ca ieri am ramas fara pictura.

zi cu prea mult soare

Abia astept sa treaca vara. Sa-mi reiau programul linistit, de zi cu zi, în care în cea mai mare parte a zilei sunt singura acasa cu señor. Sa treaca valul acesta de caldura, sa pot sa ma odihnesc noaptea, nu sa ma zvârcolesc din cauza caldurii. Sa-mi intru în rutina de pace si singuratate.
Ciudat cum ne schimbam cu trecerea anilor. Acum ma oboseste galagia, forfota. Mi-ar placea sa ies serile la o plimbare, dar singura e asa de plictisitor. Nu ca as avea nevoie de conversatie. Dar poate as uita ca plimbarea e fara vreo destinatie precisa.
Eu am nevoie întotdeauna de o sarcina. Trebuie sa merg la... sa rezolv... Asa, doar de dragul iesitului din casa pentru a face miscare, nu reusesc sa ma conving. Sunt sedentara, din pacate.

martes, 18 de agosto de 2009

vela

asa ar fi trebuit sa-mi iasa


si asa mi-a iesit mie
acesta este desenul ìn creion si pix.
Deja nu mai este a mea, pentru ca Lidia, fiica medicului m-a asistat si a zis ca daca mie nu-mi place o va lua ea. Asa ca eu am ramas cu pozele.

viernes, 14 de agosto de 2009

Oare vine toamna?

Ma plimb de vreo o ora de pe un blog pe altul, cautând nu stiu ce.
Am închis câteva minute laptopul si m-am dus sa-mi beau cafeaua la geam. Acolo îmi place mai mult, pentru ca e la etaj. Se vede ca sunt de la oras, si-mi place strada. Nu e cine stie ce priveliste. Dar vad un crâmpei de mare, masini care trec în viteza, turisti care ies din apartamente pentru a pleca pe plaja, altii care-si beau cafeaua pe terasa restaurantului din fata, sau altii care vin de la magazin cu baghetele în plasa, pentru micul dejun.

Si cum ziceam, îmi place forfota. Îmi place sa fiu singura prin multime, dar îmi place si sa stau singura pe plaja. Ieri am fost cu Marta la ambulatoriu, pentru analize. Au chinuit-o cu acul acela înfipt în brat, cautând o vena subtire parca inexistenta , atât de bine ascunsa printre straturile de grasime ale Martei. Ea cu un zâmbet pe fata, nici nu crâcnea. Mie mi se întorcea stomacul de durerea ei. În final dupa vreo 10 minute, i-au înfipt un alt ac într-o vena aflata mai la vedere , pe partea de deasupra palmei.

Imbecili, ma gândeam eu. Puteau sa o faca de la început fara sa-i provoace dureri.
Am iesit, si fiindca era prea devreme pentru a face cumparaturi, magazinele deschid numai dupa 10, am coborât pe plaja. Am strabatut cele doua stradute înguste si am iesit pe paseo. Nou si foarte frumos amenajat. Si cum de obicei nu ajung la partea aceea de plaja, de lânga port, am profitat de ocazie sa facem baie acolo.

Plaja, aproape goala la ora aceea. Cei câtiva care iesisera, se plimbau. Mai mult persoane în vârsta. Copii mai deloc la ora aceea. Apa, calduta, curata, fara alge cum sunt la noi la mare. Meduze nu am vazut niciodata aici. Am gasit un loc protejat de valuri de catre un mini dig format din stânci rompeola, cum zic ei, rupe valul adica. Îm dreapta si în stânga valuri mari se rupeau la mal, dar unde eram noi în apa, valuri line ne purtau când în sus, când în jos.

Marta ca un copil. Fricoasa când suntem în mare. Lipita mai tot timpul de mine. Eu plutind.
Am iesit si am început sa fac fotografii cu noul aparat de fotografiat, facut cadou de Enma. Calitate mai proasta, dar acceptabila. Asa cel putin nu trebuie sa cer tot timpul aparatul ei fotografiat.

Am încercat si fotografii cu zoom dar calitatea lasa de dorit.

Am stat vreo ora, dupa care am schimbat-o pe Marta si am plecat la cumparaturi pe Pais Valencia, fructe, legume proaspete, si ceva de pe la Guisona, de unde cumpar carnea si oule mai ieftin. Eu stiu toate preturile din oras, defect profesional cum s-ar zice. Asta pentru ca trebuie sa ma ajung cu banii de la o luna la alta. Enma, cumpara fara sa se uite vreodata la preturi.

Am umplut ca de obicei carul la refuz, si am luat-o catre casa. Marta ar vrea tot timpul sa o tin de mâna. În schimb eu o fortez sa umble singura. Are 42 de ani si toata viata cineva a tinut-o de mâna. Nu stie sa treaca strada singura, sa se asigure sau sa mearga singura pâna acasa. Recunoaste cladiri, strazi, dar este neajutorata. Vina o poarta señor Tomas care a protejat-o prea mult. Daca o trimit cu gunoiul, la containerele aflate pe aceiasi parte a strazii, la 50 de metri de poarta noastra, e speriat ca i se poate întâmpla ceva. Ce-i drept, daca vreo masina sta parcata pe trotuar si nu are loc sa treaca, sta vreo zece minute pe gânduri, daca sa puna piciorul jos de pe trotuar ca sa poata trece.

Deci cum ziceam Marta este contradictorie. Lenta în gândire si decizii, suporta durerile mari fara sa crâcneasca, apa rece de la dus, dar daca o atingi usor pe umeri imediat se smiorcaie. Si îmi arata de fiecare degetul pe care are o cicatrice din copilarie, sau încheietura màinii care fusese luxata acum vreo treizeci si mai bine de ani.

Deci, dupa ce a trebuit sa ma urmareasca prin oras vreme de vreo o ora, am ajuns acasa. Era 11 si un sfert, chiar mai devreme decât spusesem ca voi ajunge. Deja señor ma astepta sa-l ridic, am fugit întâi la casa Enmei sa eliberez cateau din cusca unde o închisesem cu o seara înainte, am lasat pisica afara si am pus apa curata la rotweilerul lor, care saracutul e lipsit de companie, si parca înnebuneste de singuratate când nu e nimeni acasa. Dar nu-l pot dezlega de pe lant pentru ca roade tot si apoi distruge si gradinita de flori si ghivecele cu plante.

Deci fugi la señor, catelusa imediat se usureaza prin toata casa, ca sa am mai mult de lucru. toaleta de dimineata la señor, mic dejun, la el si la catea, si pe la doua dupaamiaza apuc si eu sa ma schimb de hainele transpirate si sa fac un dus, ca sa spal nisipul din apa marii care se lipise pe mine. Si asa trec orele fara ca sa apuc sa fac mare lucru. Curat curtea de doua trei ori de frunzulitele pacatoaselor de arbori, strâng pamântul pe care mi l-a scos catelusa din ghivecele de petunii, pe care le-a smuls cu totul, o alerg de zeci de ori prin curte cu matura, pentru ca îmi manânca rosiile si distruge tot ce vede. Strâng ramasitele de la salteluta de pe patul de plaja, pe care mi-a sfàsiat-o legata fiind, cât am lipsit o ora din curte, fiind plecata sa ma ocup de casa Enmei. Udat flori, hranit animalute, spalat curtea de fecale si verificat clorul din piscina. Foarte important!!

Deci în loc sa-mi usurez viata, mi-o complic de fiecare data. Am acceptat sa îngrijesc de catelusa asta timp de doua saptamani, pentru ca Flor ( Florina) a plecat ìn tara sa-si vada cealalta fetita, iar soacra, spanioloaicà, venita sa îngrijeasca fetita de aici , în lipsa ei, nu o suporta. Mai trece o saptamâna, dar este o pacoste. Dar cum se zice , sa faci bine ... costa.

Acum e liniste. De dimineata au fost sa-i faca analiza de sintrom la señor, la domiciliu, Marta doarme, catelusa am legat-o, dupa multe eforturi, iar eu , ma bucur în sfârsit de o dimineata de 22 de grade. Simt în aer un miros de toamna. Ce încântare.

jueves, 13 de agosto de 2009

miércoles, 12 de agosto de 2009

Fetelor, e timpul sa plecati în vacanta



Ragazze è ora. La vacanza ci spetta di diritto. Siamo gialle come banane dimenticate sul cruscotto della macchina. Una bella banda di ostriche senza perla con tanta di quella cellulite da far venire la sindrome di Stendhal a Tinto Brass. In fondo ci basta poco. Io con una manciatina di raggi mi sento già in piena forma. Come Brunetta, piccola e piena di voglia di sparare minchiate. Altro che andare in pensione a 65 anni. Certo. Così ci rimangono giusto sette o otto anni di vita di cui cinque per fare la badante del marito e gli altri due per crepare. Pensa che figata. Ma come si fa a non capire che essere donna è una fatica che spezza le braccia? Ovunque nel mondo ci proibiscono o impongono qualcosa. E metti il velo e togli il velo, e apri le gambe e chiudi le gambe, e ingrassa, e dimagrisci, e vieni che ti pesto, e non andare a scuola, e sposati a dodici anni, e fai figli, e non farli con la provetta, e prostituisciti con i turisti, macome si fa? Sapete cosa? Ci vogliono due palle così, a nascere femmina. Anche se non mi piace. Avere le palle. Brrr… E nemmeno il walter. Neanche un cicinin. E' un bell'articolo, per carità, sa anche essere divertente quando si impegna, e poi è un entusiasta: basta che il suo padrone saltelli appena e lui rimbalza come fosse su un tappeto elastico. Poi è un transformer. Cambia forma ogni momento. E' mutevole come il cielo d'Irlanda: un momento è gnecco come i fondi del caffè, un attimo dopo è nodoso come il bastone degli alpini. Però non mi interessa. Stag bin parei. E non ho nemmeno invidia del cervello degli uomini. Eh già. Dicono anche che gli uomini abbiano il cervello più grosso delle donne. Più pesante. E quindi voi pensate che avendo il cervello più ciccione siete più furbi. Ecco no. E' andata così invece. Ora vi spiego. Il creatore, al tempo dei tempi, aveva fatto donna e uomo col cervello grosso uguale: solo che mentre la donna andava, veniva, beveva alle sorgenti, schivava i dinosauri, si faceva crescere i capelli senza aver bisogno delle estencion, mangiava le bacche e tirava avanti, l'uomo no.

L'uomo era un cretino. Un badola totale. L'uomo sbatteva la testa sui rami bassi, provava a masticare serpenti vivi cominciando dalla coda, si appendeva alle palle dei mammuth e le bacche invece che in bocca se le infilava nel retto credendo di essere una slot machine. Così il creatore ha detto: «Non va per niente bene. Devo assolutamente intervenire». E ha deciso di inspessirgli un po’ la cervice. Dargliene un po’ di più. Di cervello dico. Ha fatto buon peso. Però non è bastato. L'uomo continuava a fare minchiate. Dormire sulle spine, masticare i lombrichi credendo fossero cicles, giocare con le uova dei dinosauri pensando fossero dei super tele. E alla fine, quando il creatore ha visto che se c'erano i fulmini la donna cercava una caverna, l'uomo gridava «buon Capodanno!» e usciva a festeggiare ha desistito. Si è rassegnato e si è detto: «mah… guarda… va bene così. Se gli aggiungo ancora del cervello mi tocca fargli la testa grossa come un teletabbit, e mi resta sbilanciato il baricentro». Ecco, spiegato perché l'uomo ha il cervello più pesante. Fate delle buone vacanze senza
dimenticarvelo.