Quiero vivir la vida amándote
Sólo tu amor me ha hecho renacer
Nada a la vida pediré...
si la puedo vivir amándote
Abrázame, olvidemos el ayer
No hay dolor junto a ti
Vuelvo de nuevo a vivir
Quiero estar en tu piel
Aquí estoy, llévame
No quiero estar ni un minuto sin ti
Quiero vivir la vida amándote
Sólo tu amor me ha hecho renacer
Nada a la vida pediré... si la puedo vivir amándote
Quiero vivir la vida amándote
Sólo tu amor me ha hecho renacer.
Corabia se scufunda încet noi ziceam şi ce dacă se scufundă corabia şi mai ziceam orice corabie se scufundă într-o zi şi ne strîngeam mîinile ne luam rămas bun
dar corabia se scufunda atît de încet încît după zece zile noi cei care ne-am dat mîinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i o corabie care se scufundă mai încet dar pînă la urmă se scufundă iat-o
dar corabia se scufunda atît de încet încît după un an încă ne era ruşine nouă celor care ne-am dat mîinile şi în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul măsuram apa hm nu mai e mult se scufundă încet dar sigur
dar corabia se scufunda atît de încet încît după o viaţă de om încă mai ieşeam unul cîte unul şi priveam cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi şi spuneam asta nu e o corabie aste e o... asta e o...
Draga mea Gio... ce dulce esti si ce reconfortante sunt minutele petrecute în compania ta. MI-E DOR, DAR MI´-E UN DOR NEBUN DE O GASCA DE GAGICI. Trebuie sa va pomenesc pe toatele, pentru ca sunteti zi de zi cu mine: LEO, AJNANINA, MIKKA, CARMEN, IOANA (anonima), GREENEYES, STEFANIA, ANTO, EMA, MYEYESONYOU. Poate ca este doar asa, un vis de-al meu, dar ar fi traznet. Si te-am accepta si pe TINE, dragul meu, ca esti de-al nostru.
Viaţa asta-i bun pierdut Când n-o trăieşti cum ai fi vrut! Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gâtul tău: E rău destul că ne-am născut, Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând, De s-ar lupta şi-n primul rând, Ei tot atât de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicând, E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd şi cad! Să râdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău, Nebiruit e braţul tău Când morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari Când râzi de ce se tem mai rău Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pământ Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vânzător vândut Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus! Voi braţele jurând le-aţi pus Pe scut! Puterea este-n voi Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi, Că zeii sunt departe, sus, Duşmanii lângă noi!
...da...frumoasa aceasta poezie pe care i-am tradus-o dintr-o suflare lui señor...explicând de ce suntem neam de caposi, care nu se tem de moarte... ( care este neamul meu, de fapt?!... deh... m-am scolit la români...asa ca nu stiu cine si ce au facut ungurii. Acum este prea târziu sa ma informez, pentru ca mi-e totuna... ) Din zei daca am fi scoborâtori...c-o moarte toti suntem datori... Eu scot acest vers din context... E parte din crezul meu... Moartea face parte din viata asta de rahat. Dar hai ca nu am sa ma lansez în inutile filozofari. Aseara spuneau într-un serial ca nu e bine sa gândesti. Voi încerca sa urmeaz astazi acest sfat. Da...era în sotii de militari...pe Diva. Deci...azi nu gândim... Facem orice... coasem, frecam ici pe colo, prin partile esentiale aceasta casa si ascultam fara sa ascultam de fapt muzica... ... ma gasesc între tabere si convingeri opuse. Toti au amintirile lor despre Querra Civil. Au apartinut din pura întâmplare taberelor adverse. Señor...rosii, ceilalti... de dreapta. Eu îi ascult pe toti...si pot doar sa spun ca toti au fost niste animale dezlantuite. Nu armatele au facut atrocitati...ci oamenii, canalii apartinând rasei umane. În numele a ce?! Nu cred ca frica m-ar fi putut sa fac sa fiu inumana. Cu atât mai putin credinta sau alte prejudecati. Poate au acumulat atâta ura în anii tineretii încât astazi în ciuda deschiderii catre democratie... nu pot sa o asume. Nu are a face cultura mea de doi bani. Te nasti bun sau egoist. Este în tine...din clipa în care te nasti. Si nu gasesc bunatatea în cei din jurul meu... în ciuda pregatirii lor mult superioare. Au mila pentru toate fiintele...mai putin pentru oameni. Conteaza culoarea, originea, interesele care-i leaga de cei cu care vin în contact. Unele meserii ar trebui sa fie nobile... dar sunt doar o fatada, o meserie... Mai face cineva ceva din vocatie?!
... Ieri ne-am contrazis pe tema calugaritelor de clausura. Parerea mea este ca nu sunt în stare sa asume lupta cu viata si cu vulgaritatea. Cica spunea ca trebuie sa ai nevoie sa te realizezi la nivel superior... Nu pot accepta ca o tânara de 24 de ani, care studia dreptul, era de conditie buna, avea logodnic... a ales manastirea din vocatie dobândita. Pot accepta sa o faca o femeie matura... pentru care viata sa numai aiba taine sau provocari, ca o oaza de reculegere. Dar nu o tânara. Ceva nu era în ordine în sufletul acelei tinere.... Dar uite...iar ma trezesc gândind... si asta nu e bine. Cine sunt eu sa judec si sa enunt opinii. Fiecare are dreptul sa-si traiasca viata cum doreste. Si apoi sa nu o uitam pe Isabel Guerra... calugarita de clausura...pictorita!!!Parca as accepta o viata în care sa vad numai sevaletul si culorile în fata mea si sa nu am nici o alta grija... decât sa uit...
Charlie Chaplin on his 70th birthday: ( sau nu...adica nu sunt sigura daca-i apartine lui...sau altei persoane...)
As I Began to Love Myself
As I began to love myself I found that anguish and emotional suffering are only warning signs that I was living against my own truth. Today, I know, this is "AUTHENTICITY". As I began to love myself I understood how much it can offend somebody As I try to force my desires on this person, even though I knew the time was not right and the person was not ready for it, and even though this person was me. Today I call it "RESPECT". As I began to love myself I stopped craving for a different life, and I could see that everything that surrounded me was inviting me to grow. Today I call it "Maturity". As I began to love myself I understood that at any circumstance, I am in the right place at the right time, and everything happens at the exactly right moment. So I could be calm. Today I call it "SELF-CONFIDENCE". As I began to love myself I quit steeling my own time, and I stopped designing huge projects for the future. Today, I only do what brings me joy and happiness, things I love to do and that make my heart cheer, and I do them in my own way and in my own rhythm. Today I call it "SIMPLICITY". As I began to love myself I freed myself of anything that is no good for my health - food, people, things, situations, and everything the drew me down and away from myself. At first I called this attitude a healthy egoism. Today I know it is "LOVE OF ONESELF". As I began to love myself I quit trying to always be right, and ever since I was wrong less of the time. Today I discovered that is "MODESTY". As I began to love myself I refused to go on living in the past and worry about the future. Now, I only live for the moment, where EVERYTHING is happening. Today I live each day, day by day, and I call it "FULFILLMENT". As I began to love myself I recognized that my mind can disturb me and it can make me sick. But As I connected it to my heart, my mind became a valuable ally. Today I call this connection "WISDOM OF THE HEART". We no longer need to fear arguments, confrontations or any kind of problems with ourselves or others. Even stars collide, and out of their crashing new worlds are born. Today I know THAT IS "LIFE"!
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Și atunci, am putut să mă liniștesc. Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul. Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism. Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu. Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat. Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios. Si toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
O dimineata fara soare. Nori si un cer rosiatic. Deja se vede rasaritul soarelui din camera mea. Asta când nu sunt nori... Tigari...da, am ramas aseara fara si nu am vrut sa trec pe la bar când m-am întors de la sefa. Asa ca am terminat prin a mânca... Am continuat mai bine spus. înghetata, cafea si o cupa de Martini si una de gin tonic la sefi, asta dupa un prânz copios cu metge si cu Mira si Serioja. Iar specialitati ucrainiene. O ciorba cu perisoare cu sfecla rosie (supa rosie cum îi spun ei, cu maioneza în loc de smântâna...nu-i rea ce-i drept... mai apoi doua gratare...între timp doua pahare de vin... primul , Lacrima lui Ovidiu, al doilea, nu m-am uitat...) Nu am avut timp de al treilea, ma asteptau sefii la tura de bicicleta. Ieri, doar 22 de km, pe toate coclaurile posibile. Cica nu aveam timp sa urcam la câmpul de golf (traseu mai decent) din cauza schimbarii de ora... ar fi fost întuneric la întoarcere. La Ermita nu am urcat, frânele lui Enma nu erau în buna stare, asa ca am facut ocolul colinelor si la un moment dat, pe la 16 km, seful ne-a spus ca ne iarta dupa alti 8 km. ha, ha... nu le simtisem nici pe astea. Eu...ocupata cu mandarine. Sterpelite si mâncate din mers, desfacând cojile în aer, cu dintii, pedalând sa-i ajung. Mi-am umplut bluza hoata, cum spune seful...si acum platesc consecintele cu o diaree usoara...Am si mâncat vreo zece ce-i drept... deh, làcomia. Si apoi al naibii de dulci sunt asa... direct din copacul altuia... sunt hectare întregi.
... Întorsi acasa pe la orele 18:00... tuns pe seful...perfect spus el, dupa care rezolvat foaia de boala a lui sefa...pentru sfarsitul acestei luni, cu al meu medic, ca doar pe al ei nici nu-l cunoaste. Doar mie nu-mi foloseste la nimic o foaie de boala. Cine sa ma înlocuiasca la o escapada de acest fel?!... Deci... revenit la 21:30 la sefi, asta dupa ce mi-am rezolvat colocatarii si uitat pe sarite la filme...dar si la cartea junglei ...
... DEci economisit eu la sefi 10 euro de un tuns, dar si ei mi-au platit destule cumparaturi ieri la magazine. Astazi trebuie sa fac un tort urias pentru colegii de scoala ai lui Marta...marti este ziua ei de nastere. Cumparat ieri tot, chiar mai mult decât aveam nevoie. Am fost la magazinul Gros Mercat, un fel de magazin numai pentru firme... asa ca platit seful cu cardul lui. Cumparat eu si doau tavite de limba de porc... si chiar pomenit pe medic care sigur s-ar fi înfruptat din bunatati specifice de pe la noi. Nici nu am apucat sa descarc...deja erau si ei...adica rusii cum le spun eu...la masa în curtea vecina. Abia ce m-au vazut mergând spre casa lui sefa...au si strigat sa merg sa mânânc cu ei... Deci scurta vizita de înfruptat si de baut cu ei.... Apoi eu, cu burta plina si cu doua pahare de vin...urcat pe bicicleta...nu simtit chiar nimic...doar o pofta nebuna de pedalat. Ieri protejat si sefa partile sensibile cu pantaloni speciali...cu perinite între picioare, sterpelit de la seful. Chiar ne-am propus sa mergem cât mai des. Când vântul nu este prea puternic!!! ...
... Señor deja strànuta... semn ca ar vrea sa se trezeasca. Eu...înghetata, cu picioarele catarate pe marginea fotoliului... cu cafea cu cuburi de gheata si fumând ca turcul. Va trebui sa-l ridic asta ca sa termin cu ei pâna la 10:15 când vine Enma sa mergem la plimbarea pe jos, lunga, de duminica. 8 km... chiar ar trebui sa-mi iau si aparatul ei de fotografiat sa am Cala Sol del Riu si alte superbe peisaje de pe traseu. Vom vedea...e grea hardughia de masinarie si incomoda la drum lung...
... Deci... internet, telefoane... numai ca sa am parte de vesti, de cele mai multe ori nu bune. Mesaj de la fratelo...Suna-ma, sunt acasa la batrâni!!!...Sun imediat...mama si tata...în stare conflictiva. Daca s-au batut sau nu... nu m-am lamurit eu prea bine, pentru ca mi-au închis telefonul. Mama...tipa printre sughituri, tata nega totul...desi l-am amenintat ca zbor acasa si eu îl dau pe mâna politiei. Ramas cu fratelo...sa o convinga pe mama sa ia primul avion catre mine. Sa o vedem si pe asta!!!...
... - Sefa draga, sunt la 3000 km, dar si nu de vesnicele probleme. Nu-mi spune ca sunt victima proprie. Nu am sa fiu niciodata libera de nimeni si de nimic. Sefule... cauta-mi si mie pe cineva bogat si bun si nu batrân...Seful taiat la mine aripile: - Esti deja prea batrâna. Nu ai nimic si pe nimeni. Eu am sa am nevoie de o femeie de serviciu când am sa ma scap de Enma... ( asta o spune de fata cu ea, ca sa o necajeasca...) Eu îl linistesc ca nici el nu este tânar... doar naravas!
... Da...zâmbesc în sinea mea: - nici la pupat de glezne pe partea interioara si pulpe nu sta rau latin lover. Si apoi saliveaza când numai îmi priveste picioarele...superbe dupa spusele lui. Nebunie este viata mea... singuratate amestecata cu clipe de placere duse la extrem...
... Señor m-a amenintat zilele trecute. Cica motanul este singurul care nu-l deranjeaza. Si m-a mângaiat...amenintator. I-am spus sa nu-i dea idei lui fiica-sa, cealalta, ca nu se stie, poate chiar ramâne cu motanul si alta îngrijitoare. Si apoi ar vedea el cine l-ar mai enerva!!!... Si cine l-ar giugiuli...
...Uita cum trece timpul...S-au facut orele 9.00. Ar fi trebuit sa citesc. Ma mai documentam si eu. Dar este greoaie cartea despre gena egoismului într-o engleza pretentioasa. Si apoi sunt atâtea de facut într-o zi... ca nu-mi gasesc ragazul sa fiu si ¨desteapta¨....
... Da...prins pe mine imediat pe net dragul si departatul meu tânar prieten cu pielea de abanos... Versuri...si iar versuri... Dragul meu, ce bine ca te-am cunoscut si bine cunoscut. Sper doar sa ne avem pe aproape multi ani de acum înainte... macar în lungi conversatii. Da...astazi ma vor obseda versurile lui Robert Frost... aseara am auzit un vers ...într-un film de actiune...cu Morgan Freeman... uita l-am gasit...stiam ca-l am pe undeva... am sa-l si traduc mai încolo...când îmi voi fi terminat trebuirile cotidiene.
Robert Frost: “The Road Not Taken” / “El Camino No Elegido”:
Two roads diverged in a yellow wood, And sorry I could not travel both And be one traveler, long I stood And looked down one as far as I could To where it bent in the undergrowth; Then took the other, as just as fair, And having perhaps the better claim, Because it was grassy and wanted wear; Though as for that the passing there Had worn them really about the same, And both that morning equally lay In leaves no step had trodden black. Oh, I kept the first for another day! Yet knowing how way leads on to way, I doubted if I should ever come back. I shall be telling this with a sigh Somewhere ages and ages hence: Two roads diverged in a wood, and I— I took the one less traveled by, And that has made all the difference
Doua càràri se bifurcau într-o galbena padure Si mi-a parut ràu ca nu le-am putut umbla pe amândoua Fiind doar un càlator, lung am stat Si am privit pe una atàt de departe cât am putut Pâna unde se pierdea în desis. Si atunci am luat-o pe cealalta, fàra urma de îndoiala Fiind sigura ca am facut alegerea justa Pentru ca era ierboasa si se cerea umblata; Desi trecerea pe acolo A însemnat pentru ele acelasi lucru Si ambele în aceiasi dimineata la fel zàceau în ierburi neînegrite de pasi càlcati. Oh, am pastrat-o pe prima pentru alta zi! Desi stiind cum lucrurile merg înainte M-am îndoit cà ar trebui sa ma întorc vreodata. Ar trebui sa spun asta cu un suspin. Undeva dupa ani si ani: Doua carari se bifurcau într-o padure, iarà Eu- Am urmat-o pe cea mai putin càlcata Si aceasta a facut toata diferenta...
(poate voi, dragele mele, a-ti face o traducere mai buna, a mea este în suflet si uneori nu-mi se astern cuvintele cum ar trebui...) Traducerea spaniola nu-mi apartine...era alaturi de original...undeva pe un blog... Conteaza doar mesajul, pe care corect sau mai putin corect...eu asa l-am simtit în acest moment!!!
Poate si faptul ca-mi trag sufletul dupa o plimbare pe malul marii... cu pedalari în forta, muzica buna în casti... soare, vànt puternic din fata, o mare în vesnica schimbare... mii de culori...si gândurile care-mi zburau în departare, acolo departe, mult mai departe de Cala Sol del Riu... Nu am putut face fotografii... nu avea chef Enma sa-mi coboare aparatul de fotografiat de la etaj: - Ce atâtea fotografii!! Nu te-ai plictisit înca de ele? ... Fotografii, culori, poezii... viata!!! Cum as putea sa ma plictisesc de ele?!
Dos caminos se bifurcaban en un bosque amarillo, Y apenado por no poder tomar los dos Siendo un viajero solo, largo tiempo estuve de pie Mirando uno de ellos tan lejos como pude, Hasta donde se perdía en la espesura;
Entonces tomé el otro, imparcialmente, Y habiendo tenido quizás la elección acertada, Pues era tupido y requería uso; Aunque en cuanto a lo que vi allí Hubiera elegido cualquiera de los dos.
Y ambos esa mañana yacían igualmente, ¡Oh, había guardado aquel primero para otro día! Aun sabiendo el modo en que las cosas siguen adelante, Dudé si debía haber regresado sobre mis pasos.
Debo estar diciendo esto con un suspiro De aquí a la eternidad: Dos caminos se bifurcaban en un bosque y yo, Yo tomé el menos transitado, Y eso hizo toda la diferencia.
Si te postran diez veces, te levantas otras diez, otras cien, otras quinientas: no han de ser tus caídas tan violentas ni tampoco, por ley, han de ser tantas. Con el hambre genial con que las plantas asimilan el humus avarientas, deglutiendo el rencor de las afrentas se formaron los santos y las santas. Obsesión casi asnal, para ser fuerte, nada más necesita la criatura, y en cualquier infeliz se me figura que se mellan los garfios de la suerte... ¡Todos los incurables tienen cura cinco segundos antes de su muerte!
¡PIU AVANTI!
No te des por vencido, ni aun vencido, no te sientas esclavo, ni aun esclavo; trémulo de pavor, piénsate bravo, y arremete feroz, ya mal herido. Ten el tesón del clavo enmohecido que ya viejo y ruin, vuelve a ser clavo; no la cobarde estupidez del pavo que amaina su plumaje al primer ruido. Procede como Dios que nunca llora; o como Lucifer, que nunca reza; o como el robledal, cuya grandeza necesita del agua y no la implora... Que muerda y vocifere vengadora, ya rodando en el polvo, tu cabeza!
¡MOLTO PIU AVANTI!
Los que vierten sus lágrimas amantes sobre las penas que no son sus penas; los que olvidan el son de sus cadenas para limar las de los otros antes; Los que van por el mundo delirantes repartiendo su amor a manos llenas, caen, bajo el peso de sus obras buenas, sucios, enfermos, trágicos,... ¡sobrantes! ¡Ah! ¡Nunca quieras remediar entuertos! ¡nunca sigas impulsos compasivos! ¡ten los garfios del Odio siempre activos los ojos del juez siempre despiertos! ¡Y al echarte en la caja de los muertos, menosprecia los llantos de los vivos!
¡MOLTO PIU AVANTI ANCORA!
El mundo miserable es un estrado donde todo es estólido y fingido, donde cada anfitrión guarda escondido su verdadero ser, tras el tocado: No digas tu verdad ni al mas amado, no demuestres temor ni al mas temido, no creas que jamas te hayan querido por mas besos de amor que te hayan dado. Mira como la nieve se deslíe sin que apostrofe al sol su labio yerto, cómo ansia las nubes el desierto sin que a ninguno su ansiedad confíe... ¡Trema como el infierno, pero rie! ¡Vive la vida plena, pero muerto!
¡MOLTISSIMO PIU AVANTI ANCORA!
Si en vez de las estúpidas panteras y los férreos estúpidos leones, encerrasen dos flacos mocetones en esa frágil cárcel de las fieras, No habrían de yacer noches enteras en el blando pajar de sus colchones, sin esperanzas ya, sin reacciones lo mismo que dos plácidos horteras; Cual Napoleones pensativos, graves, no como el tigre sanguinario y maula, escrutarían palmo a palmo su aula, buscando las rendijas, no las llaves... ¡Seas el que tú seas, ya lo sabes: a escrutar las rendijas de tu jaula!
Recunosc, nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor tale. N-as sti sa spun exact motivul pentru care nu ti-am mai dat niciun semn. As putea lua ca scuza lipsa timpului, viata sau orice altceva. Prietenia e in noi, e-adevarat, insa daca nu o exteriorizam, celalalt nu are de unde sa stie.
Am crezut ca te-am pierdut. Mi-a fost teama ca-mi vei reprosa tacerea mea prelungita. Mi-am facut procese de constiinta. In cercul vicios al neintamplarii cu cat ma gandeam mai mult, cu atat curajul de a te cauta se indeparta.
M-ai ajutat. Ai rupt tu tacerea intrebandu-ma, simplu, ce mai fac. Iti multumesc. M-ai invatat ca unele lucruri nu se schimba si ca acolo unde exista incredere nu incap reprosuri. Sufletul pastreaza intacte unele sentimente.
am citit si recitit poezia lui Angela Ribus. Atât de simpla si calda. Poate và va aduce si voua pace în suflet. Si apoi muzica... este atâta liniste pe blogul ei.
Astazi am zi de lectura. Va citesc pe voi, dragii mei. Señor înca mai doarme. Motanul ma mai musca din când de picioarele care-mi atârna peste marginile fotoliului. Afara s-a înseninat...si asa am ajuns sa-l citesc pe A... cuvinte alese, ale unui suflet ales sa salveze vieti. Nu am curajul sa-i las comentarii. Dar scrie atât de bine... Salutari doctore.
Lui A. îi apartin urmatoarele cuvinte care mi-au atins o coarda sensibila. Da era ceva cu corzile dintre noi si Univers ieri în CSI. Nimic si nimeni nu este întâmplator într-un moment dat. Dar sa revin la A...si cea mai putin sofisticata postare a lui.
¨ Astăzi nu vreau să mă gândesc la ce a fost, nici la ce va fi. Nu vreau să pun în acord timpul în care nu fac nimic, cu viața care mi se scurge printre degete. Nu vreau să mă gândesc nici la golul din mine, nici la al celor aflați departe. La prieteni, deveniți cunoștințe, devenite străini, după reguli necunoscute pe care nimeni nu mai încearcă să le priceapă. Astăzi vreau să nu-mi pese, nici de mine, nici de alții, de ce ni se întâmplă tuturor și fiecăruia în parte. Astăzi am chef să zac nepăsător în propria mea tăcere, într-o lume numai a mea în care să nu mai existe altceva decât canapeaua, laptopul și pachetul de țigări. Departe de orice patologie a spiritului, sunt sătul într-un fel; ușor obosit. Nu am nevoie, în astfel de momente, de absolut nimic. Am nevoie să mă golesc de toate, ca să mă pot umple, din nou, mai târziu. Dintr-un motiv despre care știu doar că e vecin cu nepăsarea, simțeam nevoia să spun cum astăzi nu mai am chef de absolut nimic¨
Si pentru ca doctorul înca mai lupta sa salveze lumea si nu am avut curajul sa-i spun cât de mult apreciez persoane ca si el... care lupta pentru a salva VIATA ... am sa felicit si eu cu întârziere SMURD si am sa multumesc lui Raed Arafat ca a luptat din rasputeri sa reformeze sistemul sanitar din România. Da...pe vremuri am trecut prin spitalul din Tg. Mures unde si-a început activitatea cu prima unitate Smurd si chiar si Adi mare... a mai avut parte de doua luni de viata tot datorita unui medic din Smurd Tg.Mures. Din pacate ceilaltii... medicii de la reanimarea spitalui mare nu au dat atentie indicatiilor lui Raed Arafat ...da a-l opera cât mai repede si asa s-au complicat lucrurile. S-a pierdut o viata.
Da... trei doctori. Unul foarte tânar...Urgente, altul...medicul meu preferat, plictisit de moarte de aceiasi rutina a consultatiilor oferite pe banda rulanta la batrâni... în lupta pentru prelungirea unei vieti plictisitoare si tânarul meu prieten, care viseaza sa salveze cât mai multe vieti în lupta cu cancerul. Asa spune el... ¨suntem mai eficienti într-un domeniu care ne place¨... Cum i-am spus si ultimului ... sper sa am cât mai putina nevoie de serviciile voastre profesionale.
Da... La multi ani Mikka. Vom ajunge oare sa ne bem ceaiul si cafeaua împreuna vreodata?! Ce as putea sa-ti mai fac cadou?! Un portret... dar nu am fotografii cu tine. Dar am sa-ti trimit o soapta a màrii. Si am sa culeg niste pietricele slefuite si mângâiate de milioane de valuri. La multi ani ... Mikka!
Uite cum mi-a trecut ziua de astazi fara sa fac mai nimic. Acum... ca sunt orele 13:00 am terminat cu señor care s-a trezit la 11:30... si am sa ma pregatesc sa ajung la ora mea la spital ...
Da...am facut nimic. Vorba lui A... m-am golit de toate pentru ca sa ma pot umple din nou....
Cum a fost, doamna? Asa cum sunt lucrurile când vin din suflet Ea era foarte dulce, iarà el era foarte bàrbat, si o iubeam, iarà ea ma adora; însa el, a facut umbra, se înterpunea între noi, si în fiecare noapte, alaturi de fereastra ei, imense buchete de trandafiri avea si rosii garoafe si dalii de sidef. Si când întunericul cobora Si în înaltul cerului luna stralucea, dintre palmieri înflorea cântul sàu si ca o sageatà ajungea la casa ei. Cum o iubea!... Cum îi cânta dorintele lui de dragoste si cum vibra cu el a lui chitara! Iarà eu, de dincolo de palmieri, cu urà îl ascultam, Si între cânt si cânt mi se agàta câte o lacrima. Lacrima de barbati, nu creada dumneata altceva, Pentru ca si barbatii plâng, ca si femeile. pentru ca si ei au sensibil, sufletul, ca si ele. Nu am putut sa evit... Invidia e foarte neagra, si suferinta din dragoste e foarte rea, iarà când sângele se aprinde în vene, nu e cine sa-l linisteasca, doamna... Si într-o noapte..., - ce face gelozia! l-am asteptat acolo jos, lânga vale; tunete se spargeau, ploua, iarà râul, asemenea venelor mele, umflat cobora. Într-un sfârsit, în departare, l-am vazut prin întuneric; venea cântând a lui nebuna speranta; la brâu îi atârna cutitul sub brat, vesela chitara. Ajunse lânga mine linistit, senin; îmi atinti în ochi, privirea lui rece; îmi zise: Ma asteptai? I-am zis: Te asteptam! Si nu am schimbat nici o juma de cuvânt. Càci era brav bàrbatul, brav cum sunt barbatii puternici, iarà barbatii puternici lupta, nu vorbesc. - Cum o iubea!... Cutitul spuse iubirea si ardoarea lui. Vuia din pieptul lui, ochii îi straluceau, iarà între lovitura si lovitura punea sufletul sàu!... Nu a fost lupta între bàrbati, a fost lupta între tauri, asta o stie bine bâtrâna vale; însa mai mult decât iubirea si visarea învinse invidia si ura, si într-un sfàrsit cutitul meu l-a lasat întins deasupra chitarei lui. Nu aibà teama, doamna, sunt lucruri deja trecute... Înca la sol, îmi spuse plângând: Iubeste-o .... ca e buna! Iubeste-o ... ca e sfânta! iubeste-o .... cum am iubit-o eu ! Caci chiar murind... o iau cu mine în suflet! Si am fost gelos, pe cel care asa-mi vorbea, si am fost gelos pe acel care murea si chiar murind, încà o iubea... Iarà sângele orbi pupilele mele, iarà cutitul în mâna îmi tremura de nervi, se înfundà în pieptul lui cu ura si cu furie si sfâsiat-am carnea lui, càutându-i sufletul... Pentru cà în suflet lua cu el femeia mea..., iarà eu nu vroiam sa o ia.
Traducere rapida...întrerupta de conversatia cu Cristina... pe tema pisica alba-neagra. Botezat... Pixi...
Cheguei a meio da vida já cansada De tanto caminhar! Já me perdi! De um estranho país que nunca vi Sou neste mundo imenso a exilada. Tanto tenho aprendido e não sei nada. E as torres de marfim que construí Em trágica loucura as destruí Por minhas próprias mãos de malfadada! Se eu sempre fui assim este Mar morto: Mar sem marés, sem vagas e sem porto Onde velas de sonhos se rasgaram! Caravelas doiradas a bailar... Ai quem me dera as que eu deitei ao Mar! As que eu lancei à vida, e não voltaram!...
Florbela Espanca
L-am gasit la Gio...pe facebook... si cum era asa de frumoasa poezia ...am postat-o si eu.
Am ajuns la jumatatea vietii mele, obosita de mult ce am umblat Deja m-am pierdut! într-o tara straina pe care niciodata nu am avut intentia sa o vad Exillata în lumea aceasta imensa. Atâtea lucruri am învatat si iata... nu stiu nimic Iarà turnurile de fildes ce am construit, în tragica mea nebunie, din pacate, cu propriile-mi mâini le-am distrus. Da... întotdeauna am fost asa, aceasta Mare Moarta. O mare fara maree, fara continut si fara port. Veliere fara vise de valuri se sparg. Caravele aurite ... la dans! Ce mi-ar placea sa primesc înapoi ceea ce am dat eu màrii... Sa ma lansez în viata si niciodata sa nu ma întorc...
Traducerea sigur are multe lipsuri...dar înteleg doar putin din portugheza.
¿Qué cómo fue, señora?... Como son las cosas cuando son del alma, Ella era muy linda, y él era muy hombre, y ya la quería, y ella me adoraba; pero él, hecho sombras, se me interponía, y todas las noches, junto a su ventana, fragantes manojos de rosas había y rojos claveles y dalias de nácar. Y cuando las sombras cubrían las cosas y en el ancho cielo la luna brillaba, de entre las palmeras brotaba su canto y como una flecha llegaba a su casa. ¡Cómo la quería!... ¡Cómo le cantaba sus ansias de amores Y cómo vibraba con él su guitarra! Y yo, tras las palmas, con rabia le oía, Y entre canto y canto colgaba una lágrima. Lágrima de hombre, no crea otra cosa, que los hombres lloran como las mujeres, porque tienen débil, como ellas, el alma. No pude evitarlo… La envidia es muy negra, y la pena de amor es muy mala, y cuando la sangre se enrabia en las venas, no hay quien pueda, señora, calmarla… Y una noche…, ¡lo que hacen los celos!, le esperé allá abajo, junto a la cañada; retumbaba el trueno, llovía y el río, igual que mis venas, hinchado bajaba. Al fin, a lo lejos, lo vi entre las sombras; venía cantando su loca esperanza; en el cinto colgaba el machete bajo el brazo la alegre guitarra. Llego hasta mi lado tranquilo, sereno; me clavó en los ojos su fría mirada; me dijo: «¿Me esperas?...» Le dije: «¡Te espero!...» Y no nos hablamos ni media palabra. Que era bravo el hombre, bravo cual los hombres machos, y los hombres machos pelean, no hablan. ¡Cómo la quería!... El machete dijo su amor y sus ansias, roncaba su pecho, brillaban sus ojos, y entre golpe y golpe ¡ponía su alma!... No fue lucha de hombres, fue lucha de toros, eso bien lo sabe la vieja cañada; pero más que el amor y el ensueño pudieron la envidia y la rabia, y al fin mi machete lo dejó tendido sobre su guitarra. No tema, señora, son cosas pasadas… Todavía en el suelo, me dijo llorando: «Quiérela…, ¡que es buena!... Quiérela…, ¡que es santa!... Quiérela… como yo la he querido, Que aunque muero…, ¡la llevo metida en el alma!...» Y tuve celos, señora, del que así me hablaba, y tuve celos de aquel que moría y aun muriendo la amaba… Y la sangre cegó mis pupilas, y el machete en la mano temblóme con rabia, lo hundí en su pecho con odio y con furia y rasgué su carne buscándole el alma… Porque en el alma se llevaba mi hembra…, y yo no quería que se la llevara.
Los motivos del lobo El varón que tiene corazón de lis, alma de querube, lengua celestial, el mínimo y dulce Francisco de Asís, está con un rudo y torvo animal, bestia temerosa, de sangre y de robo, las fauces de furia, los ojos de mal: ¡el lobo de Gubbia, el terrible lobo! Rabioso, ha asolado los alrededores; cruel, ha deshecho todos los rebaños; devoró corderos, devoró pastores, y son incontables sus muertos y daños.
Fuertes cazadores armados de hierros fueron destrozados. Los duros colmillos dieron cuenta de los más bravos perros, como de cabritos y de corderillos.
Francisco salió: al lobo buscó en su madriguera. Cerca de la cueva encontró a la fiera enorme, que al verle se lanzó feroz contra él. Francisco, con su dulce voz, alzando la mano, al lobo furioso dijo: «¡Paz, hermano lobo!» El animal contempló al varón de tosco sayal; dejó su aire arisco, cerró las abiertas fauces agresivas, y dijo: «!Está bien, hermano Francisco!» «¡Cómo!» exclamó el santo. «¿Es ley que tú vivas de horror y de muerte? ¿La sangre que vierte tu hocico diabólico, el duelo y espanto que esparces, el llanto de los campesinos, el grito, el dolor de tanta criatura de Nuestro Señor, no han de contener tu encono infernal? ¿Vienes del infierno? ¿Te ha infundido acaso su rencor eterno Luzbel o Belial?»
Y el gran lobo, humilde: «¡Es duro el invierno, y es horrible el hambre! En el bosque helado no hallé qué comer; y busqué el ganado, y en veces... comí ganado y pastor. ¿La sangre? Yo vi más de un cazador sobre su caballo, llevando el azor al puño; o correr tras el jabalí, el oso o el ciervo; y a más de uno vi mancharse de sangre, herir, torturar, de las roncas trompas al sordo clamor, a los animales de Nuestro Señor. ¡Y no era por hambre, que iban a cazar!»
Francisco responde: "En el hombre existe mala levadura. Cuando nace, viene con pecado. Es triste. Mas el alma simple de la bestia es pura. Tú vas a tener desde hoy qué comer. Dejarás en paz rebaños y gente en este país. ¡Que Dios melifique tu ser montaraz!"
«Esta bien, hermano Francisco de Asís.» «Ante el Señor, que toda ata y desata, en fe de promesa tiéndeme la pata.» El lobo tendió la pata al hermano de Asís, que a su vez le alargó la mano.
Fueron a la aldea. La gente veía y lo que miraba casi no creía. Tras el religioso iba el lobo fiero, y, bajo la testa, quieto le seguía como un can de casa, o como un cordero.
Francisco llamó la gente a la plaza y allí predicó. Y dijo: «He aquí una amable caza. El hermano lobo se viene conmigo; me juró no ser ya vuestro enemigo, y no repetir su ataque sangriento. Vosotros, en cambio, daréis su alimento a la pobre bestia de Dios.» «¡Así sea!», Contestó la gente toda de la aldea. Y luego, en señal de contentamiento, movió la testa y cola el buen animal, y entró con Francisco de Asís al convento.
Algún tiempo estuvo el lobo tranquilo en el santo asilo. Sus bastas orejas los salmos oían y los claros ojos se le humedecían. Aprendió mil gracias y hacía mil juegos cuando a la cocina iba con los legos. Y cuando Francisco su oración hacía, el lobo las pobres sandalias lamía. Salía a la calle, iba por el monte, descendía al valle, entraba a las casas y le daban algo de comer. Mirábanle como a un manso galgo.
Un día, Francisco se ausentó. Y el lobo dulce, el lobo manso y bueno, el lobo probo, desapareció, tornó a la montaña, y recomenzaron su aullido y su saña.
Otra vez sintiose el temor, la alarma, entre los vecinos y entre los pastores; colmaba el espanto en los alrededores, de nada servían el valor y el arma, pues la bestia fiera no dio treguas a su furor jamás, como si estuviera fuegos de Moloch y de Satanás.
Cuando volvió al pueblo el divino santo, todos los buscaron con quejas y llanto, y con mil querellas dieron testimonio de lo que sufrían y perdían tanto por aquel infame lobo del demonio.
Francisco de Asís se puso severo. Se fue a la montaña a buscar al falso lobo carnicero. Y junto a su cueva halló a la alimaña.
«En nombre del Padre del sacro universo, conjúrote» dijo, «¡oh lobo perverso!, a que me respondas: ¿Por qué has vuelto al mal? Contesta. Te escucho.»
Como en sorda lucha, habló el animal, la boca espumosa y el ojo fatal:
«Hermano Francisco, no te acerques mucho... Yo estaba tranquilo allá en el convento; al pueblo salía, y si algo me daban estaba contento y manso comía. Mas empecé a ver que en todas las casas estaban la Envidia, la Saña, la Ira, y en todos los rostros ardían las brasas de odio, de lujuria, de infamia y mentira. Hermanos a hermanos hacían la guerra, perdían los débiles, ganaban los malos, hembra y macho eran como perro y perra, y un buen día todos me dieron de palos. Me vieron humilde, lamía las manos y los pies. Seguía tus sagradas leyes, todas las criaturas eran mis hermanos: los hermanos hombres, los hermanos bueyes, hermanas estrellas y hermanos gusanos. Y así, me apalearon y me echaron fuera. Y su risa fue como un agua hirviente, y entre mis entrañas revivió la fiera, y me sentí lobo malo de repente; mas siempre mejor que esa mala gente. Y recomencé a luchar aquí, a me defender y a me alimentar. Como el oso hace, como el jabalí, que para vivir tienen que matar. Déjame en el monte, déjame en el risco, déjame existir en mi libertad, vete a tu convento, hermano Francisco, sigue tu camino y tu santidad.»
El santo de Asís no le dijo nada. Le miró con una profunda mirada, y partió con lágrimas y con desconsuelos, y habló al Dios eterno con su corazón. El viento del bosque llevó su oración, que era: «Padre nuestro, que estás en los cielos...»
EL BRINDIS BOHEMIO Guillermo Aguirre Fierro (Mexicano) El Paso, Texas 1915
En torno de una mesa de cantina, una noche de invierno, regocijadamente departían seis alegres bohemios.
Los ecos de sus risas escapaban y de aquel barrio quieto iban a interrumpir el imponente y profundo silencio.
El humo de olorosos cigarillos en espirales se elevaba al cielo, simbolizando al resolverse en nada, la vida de los sueños.
Pero en todos los labios había risas, inspiración en todos los cerebros, y, repartidas en la mesa, copas pletóricas de ron, whisky o ajenjo.
Era curioso ver aquel conjunto, aquel grupo bohemio, del que brotaba la palabra chusca, la que vierte veneno, lo mismo que, melosa y delicada, la música de un verso.
A cada nueva libación, las penas hallábanse más lejos del grupo, y nueva inspiración llegaba a todos los cerebros, con el idilio roto que venía en alas del recuerdo.
Olvidaba decir que aquella noche, aquel grupo bohemio celebraba entre risas, libaciones, chascarrillos y versos, la agonía de un año que amarguras dejó en todos los pechos, y la llegada, consecuencia lógica, del "feliz año nuevo" . . .
Una voz varonil dijo de pronto: - las doce, compañeros; digamos el "requiescat" por el año que ha pasado a formar entre los muertos. ¡Brindemos por el año que comienza! porque nos traiga ensueños; porque no sea su equipaje un cúmulo de amargos desconsuelos . . .
- Brindo, dijo otra voz, por la esperanza que la vida nos lanza, de vencer los rigores del destino, por la esperanza, nuestra dulce amiga, que las penas mitiga y convierte en vergel nuestro camino.
Brindo porque ya hubiere a mi existencia puesto fin con violencia esgrimiendo en mi frente mi venganza; si en mi cielo de tul limpio y divino no alumbrara mi sino una pálida estrella: Mi esperanza.
¡Bravo!, dijeron todos, inspirado esta noche has estado y hablaste bueno, breve y substancioso. El turno es de Raúl; alce su copa y brinde por . . . Europa, ya que su extranjerismo es delicioso . ...
Bebo y brindo, clamó el interpelado; brindo por mi pasado, que fue de luz, de amor y de alegría, y en el que hubo mujeres seductoras y frentes soñadoras que se juntaron con la frente mía. . .
Brindo por el ayer que en la amargura que hoy cubre de negrura mi corazón, esparce sus consuelos trayendo hasta mi mente las dulzuras de goces, de ternuras, de dichas, de deliquios, de desvelos.
-Yo brindo, dijo Juan, porque en mi mente brote un torrente de inspiración divina y seductora, porque vibre en las cuerdas de mi lira el verso que suspira, que sonríe, que canta y que enamora.
Brindo porque mis versos cual saetas lleguen hasta las grietas formadas de metal y de granito, del corazón de la mujer ingrata que a desdenes me mata . . . ¡pero que tiene un cuerpo muy bonito!
Porque a su corazón llegue mi canto, porque enjuguen mi llanto sus manos que me causan embelesos; porque con creces mi pasión me pague. .. ¡vamos!, porque me embriague con el divino néctar de sus besos.
Siguió la tempestad de frases vanas, de aquellas tan humanas que hallan en todas partes acomodo, y en cada frase de entusiasmo ardiente, hubo ovación creciente, y libaciones, y reir, y todo.
Se brindó por la patria, por las flores, por los castos amores que hacen un valladar de una ventana, y por esas pasiones voluptuosas que el fango del placer llena de rosas y hacen de la mujer la cortesana.
Sólo faltaba un brindis, el de Arturo, el del bohemio puro, de noble corazón y gran cabeza; aquel que sin ambages declaraba' que sólo ambicionaba robarle inspiración a la tristeza.
Por todos lados estrechado, alzó la copa frente a la alegre tropa desbordante de risa y de contento los inundó en la luz de una mirada, sacudió su melena alborotada y dijo así, con inspirado acento:
-Brindo por la mujer, mas no por esa en la que halláis consuelo en la tristeza, rescoldo del placer ¡desventurados!; no por esa que os brinda sus hechizos cuando besáis sus rizos artificiosamente perfumados.
Yo no brindo por ella, compañeros, siento por esta vez no complaceros. Brindo por la mujer, pero por una, por la que me brindó sus embelesos y me envolvió en sus besos; por la mujer que me arrulló en la cuna.
Por la mujer que me enseñó de niño lo que vale el cariño exquisito, profundo y verdadero; por la mujer que me arrulló en sus brazos y que me dió en pedazos uno por uno, el corazón entero.
¡Por mi madre!.. bohemios, por la anciana que piensa en el mañana como en algo muy dulce y muy deseado, porque sueña tal vez que mi destino me señala el camino por el que volveré pronto a su lado.
Por la anciana adorada y bendecida, por la que con su sangre me dió vida, y ternura y cariño; por la que fue la luz del alma mía; y lloró de alegría sintiendo mi cabeza en su corpiño.
Por esa brindo yo, dejad que llore, que en lágrimas desflore esta pena letal que me asesina; dejad que brinde por mi madre ausente, por la que llora y siente que mi ausencia es un fuego que calcina.
Por la anciana infeliz que sufre y llora y que del cielo implora que vuelva yo muy pronto a estar con ella; por mi madre bohemios, que es dulzura vertida en mi amargura y en esta noche de mi vida, estrella . ..
El bohemio calló; ningún acento profanó el sentimiento nacido del dolor y la ternura, y pareció que sobre aquel ambiente flotaba inmensamente un poema de amor y de amargura.
De blânda eu... NIMIC. Scot ghearele de câte ori trebuie sa apar o prietena. Pentru mine... niciodata. Nu ma cert... decât cu señor Tomas... care nu are încotro. Ma suporta. Astazi mi-a spus ca sunt o vrajitoare. Ce-i drept nebuna si cam dansatoare. Asta pentru ca eu i-am taiat piuitul când a început sa se lamenteze ca se simte rau. Rau... adica... de la ce se simtea rau... de la trei împunsaturi în deget si apoi un tubusor de sânge de 20 ml...extras din vena?
Hombre.... hombrito... Barbate... barbatel...copilas adica. Unde v-ati pierdut los cojones as întreba ... dar spun doar curajul. Ridica palma sa-mi traga una peste cap, în timp ce eu dansez în fata lui. A si uitat de raul care-l macina.
Enma râde de mine, când îi povestesc mai târziu: - Chiar esti nebuna! Señor ma pune sa-i caut niste versuri... Donde existe una mujer... siempre habra poesia! ... Nu stiu daca am scris corect. Nu am chef sa caut acum. Sunt INCAPACE... ar zice IBI în Italia... Sunt o leguma.... cu 7 cafele la bord. Zici ca astazi am nevoie de mai mult zahar în sânge. Lipsa de serotonina, oare? DAR... am dat niste suturi unde a trebuit... am adus zâmbetul pe chipurile dragi ale pritenelor mele... am simtit si am trait pentru câteva clipe în Florida... la MyEyesOnYou (care sigur v-ar placea la toate dragutele mele prietene) ... si am stat cu adidasii în picioare timp de 7 ore... fara sa fi fost sa alerg.
A iesit altfel decât am planuit. No pasa nada. Macar am fost în oras, sa fac din nou plinul... la frigider. Enma pleaca joi...si daca tot avea de coborât ... am plecat cu ea, asa în leggingsi, adidasi...doar tricoul l-am schimbat pe cel cu gaurele pe margini, si cu spatele în X.
Si am privit-o sugubat pe Enma... pe când conducea...si ea... m-a mustruluit. Dar a zâmbit...jejej. Si m-am întâlnit cu Elena, o superba din Oradea... rotunda, eleganta. S-a speriat de umerii mei si m-a rugat sa ma îngras. Dar mie nici prin cap nu-mi trece sa mai pun kilograme ( de cautat informatii despre vitamina E... cica ar mai da volum unde lipseste la mine... adica unde s-au stafidit). Sper sa ma abtin de la borcanul de ciocolata pe care l-am cumparat, în scopuri umanitare... (tort de ciocolata la metge). Deci mustruluiala a tinut... vecinele au zâmbit, desi eu ... nu m-am ales cu iepuri. Deh... urla musiu pe msn ... ca nu i-am raspuns la telefoane ieri... Pai daca erau deconectate, eu nefiind în casa dimineata, fac întotdeauna asa, si apoi uit de ele... si nu mi-am dat seama pâna astazi la prânz, când butona în disperare printul tomnatic. O fi simtit cele hostia pe care i le adresam în timp ce-l ponegream la sefa. Putea sa lase iepuroii la vecinii mei cei dragi, doar pentru ei erau. Deci trei femei zâmbesc si eu ar trebui sa fac cica la fel. Dar am un chip interesant astazi. Nu am cearcane si ochii mei sunt de un verde limpede, aproape ca si marea, ieri. Ce sa mai înteleg eu oare? Insomnia are efecte benefice asupra trasaturilor mele?
Va pup dragele mele dragi...nu m-am tinut de cuvânt... nu am ajuns la voi toatele... iar, voi... mi-ati citit prostiile care se revarsa din mine. Si câte sunt acolo.... dentro...
Iar m-am taiat la deshte... mai am câteva care au scapat si pot sa butonez. Luati cutitele din calea mea!!!
Deci señor ... gasit ceva dar nu e de Rubén Dario... hai sa ti-o citesc... e prea mult spus recit... ma bâlbâi uneori.... mai ales la prima citire. De putine ori ajung la a doua cetire... Superficialitate... asa se numeste...
No digáis que, agotado su tesoro, de asuntos falta, enmudeció la lira; podrá no haber poetas; pero siempre habrá poesía.
Mientras las ondas de la luz al beso palpiten encendidas, mientras el sol las desgarradas nubes de fuego y oro vista, mientras el aire en su regazo lleve perfumes y armonías, mientras haya en el mundo primavera, ¡habrá poesía!
Mientras la ciencia a descubrir no alcance las fuentes de la vida, y en el mar o en el cielo haya un abismo que al cálculo resista, mientras la humanidad siempre avanzando no sepa a dó camina, mientras haya un misterio para el hombre, ¡habrá poesía!
Mientras se sienta que se ríe el alma, sin que los labios rían; mientras se llore, sin que el llanto acuda a nublar la pupila; mientras el corazón y la cabeza batallando prosigan, mientras haya esperanzas y recuerdos, ¡habrá poesía!
Mientras haya unos ojos que reflejen los ojos que los miran, mientras responda el labio suspirando al labio que suspira, mientras sentirse puedan en un beso dos almas confundidas, mientras exista una mujer hermosa, ¡habrá poesía!
Fragment din dialog... - Când un barbat începe sa te atinga cu cuvinte, ajunge departe cu mâinile. - Nu e nimic rau în cuvinte. - Cuvintele sunt ....le peggior cose che possono esistere... oare cum sa traduc? Cuvintele sunt ceea ce poate exista mai rau... Prefer de mii de ori ca un betiv sa-ti pipaie fundul la bar... decât sa ti se spuna ca surâsul tau se întinde ca un fluture pe chip ...
Ar fi loc de o traducere mai buna... nu-mi gasesc eu cuvintele potrivite... dar metafora exista si apoi ... filozofia de viata a bâtrânei din aceasta secventa... ucigatoare... Tipica italianca... Stie ea ce stie despre cuvinte, metafore.
Am ajuns pe blogul lui Leo... si am ramas muta din cauza metaforelor. Trebuie sa le auziti si voi... si trebuie sa o cititi si pe Leo... Me gustas cuando callas... e una dintre poeziile dragi sufletului meu. Nu am sa caut una tradusa în româneste. Am citit si nu mi-a placut. Nu transmitea aceiasi stare...
Dar din dar
-
Oameni dragi, stim cu totii ca exista multi oameni cu probleme, fara
posibilitati materiale, cu copii bolnavi. Toti stim cel putin cateva
cazuri. Unii poat...
