APE TULBURI – FÂŞIA GALBENĂ DINTRE NOAPTE ŞI ZI

Şoseaua lată spinteca în două un lan de grâu ale cărui margini se hârjoneau cu orizontul. Asfaltul aşternea sub ochi un negru aproape ireal, iar dunga îngălbenită din mijloc părea o fâşie de mătase desfăşurată de pe un mosor uriaş şi lipită pe şosea cu o precizie matematică. O simţea mătăsoasă, fără să o fi atins încă. De fapt, îşi spuse, adevărul este că nici nu doresc să o ating, probabil pentru a nu-mi deteriora propria iluzie. Iluziile, domnul meu – se lansă într-o tiradă neauzită decât de el – trebuie întreţinute, păstare, protejate, corconite. Udate la rădăcină… Râse. Să fie iluzia o floare la rădăcina căreia este imperios necesar să verşi, la diferite intervale de timp, apa gândurilor tale ciudate? Îşi lărgi cu un gest rapid nodul de la cravata în dungi, roşu cu negru, întotdeauna îi plăcuse combinaţia, alături de cămaşa albă, tot nu mă vede nimeni în pustietatea asta, apoi desfăcu şi ultimul nasture, cel de la gât. Trase aer în piept, cu gura larg deschisă, ca un peşte care se zbate pe uscat şi imploră branhiile să-şi facă treaba. Iluziile – îşi continuă discursul – sunt date dracului. Toţi alergăm ca proştii după o Fata Morgana personală, de la naştere şi până la momentul despărţirii de grijile umane. Fiecare cu a lui. Unii vor bani, ca să-i întoarcă permanent cu furca, aşa cum faci cu fânul când e pus la uscat, alţii visează la femeia ideală, la maşina-minune, poate chiar la cea mai mare plăcintă cu brânză de pe mapamond, scăpată paradoxal de observatorii trimişi de Guiness Book. Sunt şi mai mulţi care doresc o casă – pe malul oceanului, ca să-ţi mângâie valurile orgoliul, la poale de munte, sub aşa-zisa streaşină a pădurii, într-un cartier simandicos, naiba ştie unde în altă parte… Eu, domnul meu, nu visez la nimic, sunt contabil, cred că viaţa se rezumă la cifre. Le aduni, le scazi, le înmulţeşti, la împarţi, te cerţi cu ele, le iubeşti, poţi să le pui să facă şi sex în grup dacă o iei razna. N-am luat-o razna, însă fâşia galbenă de pe mijlocul şoselei mi se pare mătăsoasă. Şi mi-e frică să o ating. Bravo, asta-i culmea, pune degetul arătător şi vezi ce simţi! E vopsea, cum naiba să fie şi mătăsoasă?! Nu-l puse. Nu se aplecă. Merse înainte, pe marginea şoselei, cu lanul de grâu în stânga şi în dreapta. Un lan hăcuit de o şosea parşivă care rânjeşte galben şi negru… Îşi ciufuli cu un gest aproape copilăresc părul de pe frunte şi simţi câteva broboane de transpiraţie. Continuă să-şi lase gândurile de capul lor. Lanul din stânga nu va reuşi niciodată să întâlnească lanul din dreapta într-o îmbrăţişare… ceralieră. Se poate spune aşa ceva? Două jumătăţi de lan obligate să se iubească intens de la distanţă de câţiva metri. Măcar Romeo şi Julieta au apucat să se sărute. Poate au făcut ei şi altceva înainte de sinucidere, numai Shakespeare poate şti, pe mine nu m-a impresionat. Lacrimogen. I se păru că luna îi face semne discrete de pe umărul stâng. Era mare, galbenă, rotundă, trufaşă. Atât de trufaşă încât nici nu suporta prezenţa vreunui nor prin preajmă. Divă nocturnă. Vrei să fii numai tu în prim plan, ca o lună egoistă ce eşti! Ridică un pumn către cer, apoi reintrodu-se mâna în buzunarul pantalonilor din stofă călcaţi la dungă, o dungă din aceea perfectă, ca un fir de păr. Îşi privi pantofii negri, uşor prăfuiţi pe bombeu. Şi se întrebă de ce dracu’ nu păşeşte pe asfaltul negru al şoselei. Un pas, mai mulţi paşi, o infinitate de paşi pe acea minunăţie de astfalt. Nu-şi răspunse. Continuă să meargă pe margine în timp ce vânticelul nocturn făcea lanurile de grâu sortite neîntâlnirii să se legene cu o oarecare senzualitate. Când răsări soarele în dreapta sa, aruncând dogoare pe umeri, îşi lăsă privirea prizonieră unui roşu intens. Deja dimineaţă, murmură… Aşa repede? Ceasul spânzurat de încheietura mâinii stângi îi transmise că răsăritul ar fi trebuit să fie departe. Ora 03.15 a.m. Pe umărul stâng, cu o indiferenţă aproape regală, luna îşi etala frumuseţea enervantă, fără să dea vreun semn că ar intenţiona să se retragă spre alcovul ei. Abia atunci realiză că decorul prezenta o incompatibilitate evidentă. O jumătate a şoselei rămânea întunecată. Cealaltă jumătate, pornind chiar de la fâşia galbenă de vopsea, se lăsa mângâiată de primele raze ale soarelui. Îşi permise să râdă strâmb. Sunt unicul martor al unui eveniment pe care l-aş numi chiar epocal. Trăiesc noaptea şi ziua în acelaşi timp. Cu ochii deschişi, în mişcare… Am să calc afurisita aia de fâşie galbenă din mijlocul şoselei şi voi merge chiar pe linia de demarcaţie dintre noapte şi zi. Jumătate de corp o dau nopţii, cealalată jumătate revine zilei. Ziua şi noaptea. Ca două femei îndrăgostite de mine. De un contabil care umblă brambura cu luna pe umărul stâng şi cu soarele pe cel drept. Fâşia galbenă nu era mătăsoasă. Era o fâşie de vopsea ordinară, trasată cu precizie de un agregat oarecare. Iluziile, murmură, ne învârtim toată viaţa printre ele, dansăm cu ele, le hrănim din noi, fiindcă iluziile suferă de canibalism, vor să te prepare în diverse moduri, după ce te perpelesc corespunzător. În partea dreaptă, lanul de grâu se unduia sub un soare dogoritor, acceptând şi planarea constantă a unor păsări pe care nu reuşi să le identifice. De pe umărul stâng, răcoarea nopţii îi trimise în dar câteva frisoane… Dar e simplu, trase o concluzie de contabil. Mi-e frig, fac doi paşi spre dreapta. Mi-e cald, fac nişte paşi către stânga. Şi merg înainte, către destinaţia finală… Ha, ha…

Nu vom şti niciodată care era destinaţia finală. Nici de unde venea personajul nu vom şti. Nici nu ne interesează prea mult. Ne uităm la el din spate, îl vedem jumătate în lumină şi jumătate în întuneric. Calcă hotărât pe o fâşie de vopsea galbenă întinsă cu precizie matematică în mijlocul unei şosele cu asfalt impecabil. O şosea fără semne rutiere ce spintecă în două lanuri de grâu ce nu se vor întâlni niciodată. O jumătate de ceafă arsă de soare, o jumătate de ceafă răcorită de lună… Personajul nostru îşi scoate cravata şi o lasă să alunece chiar pe banda galbenă. Nu o pune nici în noapte, dar nici în zi… Deasupra sa şi în jurul său, ca într-o pictură suprarealistă, noaptea şi ziua armonizeză deplin, fără ca vreuna dintre ele să depăşească fâşia galbenă de vopsea din mijlocul şoselei.

Bineînteles: CRISTIAN LISANDRU , pe care nu apuc sa-l citesc atât cât as dori... Dar acest articol i l-am tradus lui señor , cu ceva timp în urma si tare i-a placut...Si mie, la fel...