Oare vine toamna?

Ma plimb de vreo o ora de pe un blog pe altul, cautând nu stiu ce.
Am închis câteva minute laptopul si m-am dus sa-mi beau cafeaua la geam. Acolo îmi place mai mult, pentru ca e la etaj. Se vede ca sunt de la oras, si-mi place strada. Nu e cine stie ce priveliste. Dar vad un crâmpei de mare, masini care trec în viteza, turisti care ies din apartamente pentru a pleca pe plaja, altii care-si beau cafeaua pe terasa restaurantului din fata, sau altii care vin de la magazin cu baghetele în plasa, pentru micul dejun.

Si cum ziceam, îmi place forfota. Îmi place sa fiu singura prin multime, dar îmi place si sa stau singura pe plaja. Ieri am fost cu Marta la ambulatoriu, pentru analize. Au chinuit-o cu acul acela înfipt în brat, cautând o vena subtire parca inexistenta , atât de bine ascunsa printre straturile de grasime ale Martei. Ea cu un zâmbet pe fata, nici nu crâcnea. Mie mi se întorcea stomacul de durerea ei. În final dupa vreo 10 minute, i-au înfipt un alt ac într-o vena aflata mai la vedere , pe partea de deasupra palmei.

Imbecili, ma gândeam eu. Puteau sa o faca de la început fara sa-i provoace dureri.
Am iesit, si fiindca era prea devreme pentru a face cumparaturi, magazinele deschid numai dupa 10, am coborât pe plaja. Am strabatut cele doua stradute înguste si am iesit pe paseo. Nou si foarte frumos amenajat. Si cum de obicei nu ajung la partea aceea de plaja, de lânga port, am profitat de ocazie sa facem baie acolo.

Plaja, aproape goala la ora aceea. Cei câtiva care iesisera, se plimbau. Mai mult persoane în vârsta. Copii mai deloc la ora aceea. Apa, calduta, curata, fara alge cum sunt la noi la mare. Meduze nu am vazut niciodata aici. Am gasit un loc protejat de valuri de catre un mini dig format din stânci rompeola, cum zic ei, rupe valul adica. Îm dreapta si în stânga valuri mari se rupeau la mal, dar unde eram noi în apa, valuri line ne purtau când în sus, când în jos.

Marta ca un copil. Fricoasa când suntem în mare. Lipita mai tot timpul de mine. Eu plutind.
Am iesit si am început sa fac fotografii cu noul aparat de fotografiat, facut cadou de Enma. Calitate mai proasta, dar acceptabila. Asa cel putin nu trebuie sa cer tot timpul aparatul ei fotografiat.

Am încercat si fotografii cu zoom dar calitatea lasa de dorit.

Am stat vreo ora, dupa care am schimbat-o pe Marta si am plecat la cumparaturi pe Pais Valencia, fructe, legume proaspete, si ceva de pe la Guisona, de unde cumpar carnea si oule mai ieftin. Eu stiu toate preturile din oras, defect profesional cum s-ar zice. Asta pentru ca trebuie sa ma ajung cu banii de la o luna la alta. Enma, cumpara fara sa se uite vreodata la preturi.

Am umplut ca de obicei carul la refuz, si am luat-o catre casa. Marta ar vrea tot timpul sa o tin de mâna. În schimb eu o fortez sa umble singura. Are 42 de ani si toata viata cineva a tinut-o de mâna. Nu stie sa treaca strada singura, sa se asigure sau sa mearga singura pâna acasa. Recunoaste cladiri, strazi, dar este neajutorata. Vina o poarta señor Tomas care a protejat-o prea mult. Daca o trimit cu gunoiul, la containerele aflate pe aceiasi parte a strazii, la 50 de metri de poarta noastra, e speriat ca i se poate întâmpla ceva. Ce-i drept, daca vreo masina sta parcata pe trotuar si nu are loc sa treaca, sta vreo zece minute pe gânduri, daca sa puna piciorul jos de pe trotuar ca sa poata trece.

Deci cum ziceam Marta este contradictorie. Lenta în gândire si decizii, suporta durerile mari fara sa crâcneasca, apa rece de la dus, dar daca o atingi usor pe umeri imediat se smiorcaie. Si îmi arata de fiecare degetul pe care are o cicatrice din copilarie, sau încheietura màinii care fusese luxata acum vreo treizeci si mai bine de ani.

Deci, dupa ce a trebuit sa ma urmareasca prin oras vreme de vreo o ora, am ajuns acasa. Era 11 si un sfert, chiar mai devreme decât spusesem ca voi ajunge. Deja señor ma astepta sa-l ridic, am fugit întâi la casa Enmei sa eliberez cateau din cusca unde o închisesem cu o seara înainte, am lasat pisica afara si am pus apa curata la rotweilerul lor, care saracutul e lipsit de companie, si parca înnebuneste de singuratate când nu e nimeni acasa. Dar nu-l pot dezlega de pe lant pentru ca roade tot si apoi distruge si gradinita de flori si ghivecele cu plante.

Deci fugi la señor, catelusa imediat se usureaza prin toata casa, ca sa am mai mult de lucru. toaleta de dimineata la señor, mic dejun, la el si la catea, si pe la doua dupaamiaza apuc si eu sa ma schimb de hainele transpirate si sa fac un dus, ca sa spal nisipul din apa marii care se lipise pe mine. Si asa trec orele fara ca sa apuc sa fac mare lucru. Curat curtea de doua trei ori de frunzulitele pacatoaselor de arbori, strâng pamântul pe care mi l-a scos catelusa din ghivecele de petunii, pe care le-a smuls cu totul, o alerg de zeci de ori prin curte cu matura, pentru ca îmi manânca rosiile si distruge tot ce vede. Strâng ramasitele de la salteluta de pe patul de plaja, pe care mi-a sfàsiat-o legata fiind, cât am lipsit o ora din curte, fiind plecata sa ma ocup de casa Enmei. Udat flori, hranit animalute, spalat curtea de fecale si verificat clorul din piscina. Foarte important!!

Deci în loc sa-mi usurez viata, mi-o complic de fiecare data. Am acceptat sa îngrijesc de catelusa asta timp de doua saptamani, pentru ca Flor ( Florina) a plecat ìn tara sa-si vada cealalta fetita, iar soacra, spanioloaicà, venita sa îngrijeasca fetita de aici , în lipsa ei, nu o suporta. Mai trece o saptamâna, dar este o pacoste. Dar cum se zice , sa faci bine ... costa.

Acum e liniste. De dimineata au fost sa-i faca analiza de sintrom la señor, la domiciliu, Marta doarme, catelusa am legat-o, dupa multe eforturi, iar eu , ma bucur în sfârsit de o dimineata de 22 de grade. Simt în aer un miros de toamna. Ce încântare.