O zi ca oricare alta

- Ce mai zice familia, Giulia? Nu te aud de multa vreme vorbind despre aia mica. S-a întâmplat ceva?
- Nu señor. Totul e bine acasa. Pe cea mica nu o mai prind pentru ca e prea târziu când intru eu pe net, si ea trebuie sa doarma la ora aceea.
- Da parintii tai? Cum o mai duc?
- Bolnavi, ca de obicei. Mama nu manânca de patru zile, zice ea. Nu poate si da afara si apa pe care o bea. Dar ea asa face de douazeci de ani. Se asteapta sa moara în orice clipa. Doar e batrâna. împlineste 67 la iarna. Am vorbit adineaori cu ea. Era la doamna profesoara, la curatenie si m-au contactat, ca de obicei pe Skype.
- Fetita unde este?
- Marta? Se schimba acum. Am chemat-o sa vina la masa. Vreti sa veniti la masa, señor?
- Nu acum, mai târziu. Mâncati fara mine.

Si asa de fiecare data, mai târziu.... Señor doarme. Doar nu are altceva de facut. Manânca Marta, manânc si eu, strâng masa si urc la mine, la laptopul care ma tine în contact cu lumea exterioara.
Petrec din ce în ce mai mult timp pe net.

Astazi m-a contact Vittoria, pe Facebook. Mi-e mai la îndemâna asa. Nu mai sunt în stare de ani de zile sa scriu o scrisoare. Deci, ne-am comunicat câteva minute cu Vittoria.

Îi trimisesem un mesaj pe 1 august, de ziua ei. Putinele noastre schimburi de mesaje din acesti trei ani s-au rezumat la felicitari , o scrisoare, doua la început. Apoi am ramas la felicitari de sarbatori si onomastici.

E tânara, frumoasa. Tocmai a terminat scoala sanitara si lucreaza momentan la o rezidenta de persoane în vârsta, în asteptarea unui post vacant la vreun spital din împrejurimi.

Mi-a trimis un lung mesaj prin care m-a pus la zi, cum zice ea, cu evenimentele petrecute în timpul în care nu ne-am vazut sau scris. Nu stiam noul ei e-mail sau ca are internet acasa, si nici ea nu stia ca am si eu acces la net si care este contul meu. Dar uite asa se reînoada vechile prietenii. Si adevarul este ca mi-a fost tare draga si ea si sora ei, mai mica Elizabeth.

Locuiau în casa vecina, cladire cu trei apartamente, profesorul la parter cu mama lui, Angiulina, ei, la etaj, familia Riverso, tata, mama, veniti cu multi ani înainte din Calabria, cu cele doua fete tinere, dragute si foarte prietenoase. La ultimul etaj, Marinela si sotul ei, care-mi publicase la un moment dat un articol, revizat de el, în publicatia locala.

Familii bune. Seara stateau în gradinita din fata cladirii, fiecare familie la masa ei. Treceai prin fata curtii, mai schimbai o vorba, te mai asezai la poveste. Nu garduri înalte care sa te fereasca de ochii vecinilor, nu usi închise. Geamuri mari, la strada, cu perdelute prinse lateral. Vedeai în casa vecinului, mai salutai pe vreunul care trecea, plimbându-si catelul, sau pur si simplu trecea în drum spre brutaria aflata la vreo o suta de metri. Invariabil, se mânca pâine proaspat coapta, mica sau mare. Cea mare , de vreo 800 de grame, avea o coaja alba, groasa, dura. Asa mi-am rupt dintele din fata, caruia ìi cazuse plomba la putin timp dupa ce am parasit România. Nici zâmbi nu mai pot, pentru ca e imposibil sa pot eu suporta cheltuielile cu un dentist aici, în occident. Voi ajunge la un moment dat acasa si am sa ma primenesc, cum zic eu. Voi merge la dentisti, la cosmetica si la pedichiura. Asta ca sa ma rasfat. Dar astea sunt iluzii numai.

Deci am schimbat câteva impresii cu Vittoria. Am întrebat-o ce mai fac cunoscutii si daca mai traieste Settima, batranica pe care o îngrijisem. Mai traieste, a împlinit 94 de ani, si îmi aduc aminte cum se vaita întotdeauna la toti care o întrebau de sanatate, ca va muri pentru ca se simte foarte rau. Au trecut cred vreo cinsprezece ani de când e pe moarte cum zice ea. Draguta de ea.

Asa deci, parintii mei mor si ei de vreo douazeci de ani, si chiar daca le explic de fiecare data ca sunt tineri si frumosi, si ca mai au de trait vreo douazeci de ani, ei o tin mai departe cu a lor.
Nu ma mira, pentru ca la noi nu se traieste asa de mult ca aici în occident. Cum zic eu, voi gasi ceva de lucru si în urmatorii douazeci de ani, pentru ca pe zi ce trece sunt mai multe persoane ìn vârsta care au nevoie de îngrijiri. Atata doar ca aici, ma refer la Spania au si protectie sociala pentru ei. Legea dependentei, votata de vreo doi ani, prevede ajutor banesc pentru batranii sau bolnavii discapacitati care au nevoie de o persoana care sa-i îngrijeasca. Si suma este de minim 500 de euro pe luna. Indiferent daca au avere sau familie.

Cu ani în urma priveam batranetea ca o perioada scurta înaintea mortii. La patruzeci ma simteam batrâna si ziceam ca nu ma mai asteapta nimic bun în viata asta. Ma înselam. Din disperare am luat drumul strainatatii. Din disperare era nu o data sa-mi iau viata. Astazi zic ca viata e frumoasa. Si nu pentru ca am un salariu bun. Eu nu ramân cu mai nimic. Aproape ca nu-mi las nici bani de tigari. Dar îmi ajut familia. Pe Adrian, care nu trebuie sa mearga la un serviciu unde nu-l plateau, pe sotul meu care construieste casa, si care trimis pe somaj, era asa de trist ca nu mai poate suporta cheltuielile de întretinere ale casei. Pe parintii mei, care nici asa nu se ajung cu banii.

Îmi spunea Juan, ginerele lui señor Tomas, ca am sa ajung acasa fara nici un ban în cont. Asa este. Dar parintii mei au fost deja de doua ori în Spania, sotul meu de mai multe ori, Adrian a locuit mai mult de un an aici, pâna când a fost nevoit sa se întoarca ìn tara pentru a nu o pierde pe Alexandra, fetita Luminitei. Casa mea se ridica si se face tot mai frumoasa. Banii în cont nu cred ca m-ar face mai fericita. Poate o vizita de a lui Adrian, pe care nu l-am îmbratisat de aproape doi ani. Astea da m-ar face fericita.

De obicei ne definim asa: doamna, patroana de la..., sau functionara de la ... eu ma definesc simplu : mama lui Adrian, pentru ca el este ce am eu mai scump pe lumea asta. Zâmbetul lui e averea mea.