O dimineata obisnuita

Este dimineata de luni. E înca vacanta pentru Marta si deci, nu trebuie sa ma trezesc de tot, cum zic eu. Am coborât sa vad ce face señor Tomas, si mi-am pus o cafea cu lapte, si cu cuburi de gheata. Îmi place sa beau cafea la orice ora din zi si din noapte. Mi-o pregatesc de cu seara, si asa dau doar o raita prin bucatarie. Aici nu e cine sa-mi aduca cafeaua la pat. Aici nu e cine sa ma rasfete.

Aproape toata noaptea mi-a mers televizorul, în surdina, ca sa nu-mi deranjez vecinii care au alt ritm de viata decât al meu. Îmi petrec zilele si zilele hoinarind prin blogosfera. Citesc comentarii, articole, si de fiecare data când descopar persoane interesante sau care au activitati interesante, ma opresc si citesc mai mult. Apoi, daca am curaj , le las si câte un comentariu timid.

Uneori am placuta surpriza sa-mi raspunda si chiar sa-mi lase comentarii. Caut companii virtuale? Nu, caut doar suflete. Scriu pentru ca mi-e sufletul prea plin. Prea plin si da pe dinafara. Mi-e dor de casa, mi-e dor de lumea mea. Dar trebuie sa mai ramân ani buni departe de tara mea, pentru ca altfel nu ne descurcam. Acasa, Mircea fara servici, pe somaj, Adrian care nu va câstiga niciodata un salariu decent ca sa poata sa-si întretina familia, mama si tata, care trag din greu sa le ajunga bruma de pensie de pe o zi pe alta, si daca nu ar fi mama saraca la 67 de ani sa mai mearga la curatenie, nu ar reusi sa o scoata la capat.

Azi voi lua , sper cecul, si primul lucru e sa trimit aproape toti banii acasa. Mai am o ultima rata de platit la al treilea laptop si gata. De luna viitoare ramân si eu cu o suta de euro în buzunare. Am cumparat cele trei laptopuri pentru ca sa aiba fiecare în casa. Adrian în camera lui, si Mircea în a lui. Asa nu se deranjeaza reciproc si putem vorbi în intimitate. Mircea este asa de fericit ca nici nu mai deschide televizorul . Se uita la tot prin internet. Adi, si-l ia cu el si se conecteaza cu mine de pe unde poate. E aproape cum as fi cu ei, doar ca nu pot sa-i strâng în brate.

M-a auzit de dimineata señor si m-a si întrebat daca avem ceva de facut azi. Nu avem, de fapt foarte rar avem ceva de facut, care sa justifice noptile lui nedormite. Dar viata lui e al revers. Doarme ziua si noaptea asculta radio. Ma întreaba la ore imposibile din noapte ce mai face familia mea. Bine, señor. Dorm la ora asta, cum ar trebui sa faceti si dvs.

Am avut doua zile linistite, asa cum îmi plac mie. Sâmbata s-a trezit pe la trei si jumatate dupa amiaza, si duminica pe la unu jumatate. Asa am avut timp suficient sa scriu, sa ma bloghez, sa fac mâncarea de prânz si apoi iar sa lenevesc, plimbându-ma pe net. Sâmbata dimineata am reusit sa mai vorbesc un pic cu cotofana de Alexandra, care urma sa plece pentru urmatoarele luni la tatal ei. Ca de obicei, nu vroia sa faca baie, pentru ca nu-i place sa fie spalata pe cap. Cei doi , Adrian si Luminita, duc lupte crâncene cu ea, si nici cu vorba buna, nici cu amenintari nu reusesc sa o convinga. Deja are o personalitate foarte puternica. Îmi va lipsi, dar sper sa o pot contacta pe yahoo, la adresa tatalui ei, care a zis ca nu are nimic împotriva sa-i caut. Va începe gradinita acolo, la Filiasi, si poate va veni sa petreaca o luna, în decembrie , la noi. E grea despartirea de ea, dar si tatal ei o iubeste, se pare foarte mult. Si e corect sa creasca înconjurata de afectiunea ambilor parinti.

Si apoi Adrian si Luminita, sunt niste schelete ambulante. Niciodata nu l-am vazut asa de slab pe Adi. Alexandra e la o vârsta la care nu poate fi lasata un minut singura. Curioasa, neastâmparata, îi seaca de energie pe toti.

Nu am dormit nici azi noapte prea mult din cauza caldurii. Nu cred ca am mai prins o vara asa de lunga si de obositoare. Si apoi la fiecare vizita la señor, îmi zboara somnul, coborând si urcând treptele, punându-i plosca, spalând-o si apoi, la întoarcerea în camera mea, mai fumând câte o tigara la geam. Dar , cerul este înnorat la ora asta, asa ca poate vom avea azi o zi mai suportabila. Nu mai am chef nici de piscina, nici de stat prin curte. Petrec minimul necesar pe afara. Udatul florilor la mine si la medic, aspirarea curtii de miile de frunzulite ale copacilor astia pacatosi. Dar acum sunt smechera cu noul aspirator. Ca aici, sefa, imediat cumpara tot . Daca m-am plâns ca umplu zilnic o punga întreaga cu frunzulite, imediat a venit cu ideea de a cumpara un aspirator de gradinarit, dealtfel si pentru parul lasat în curtea ei de Drac, rotweilerul ei. Asa, acum sunt smechera. Întâi suflu, ca sa îngramadesc toate frunzulite într-un loc, si apoi le aspir. Si aspir si în fata portii unde se aduna atâta praf si mizerie de la trecatori.

Charlie, papagalul medicului, îmi tine companie. Ieri se plimba prin curte, în timp ce eu aspiram. Marta, ca de obicei, asezata fara sa faca nimic. Nu obosesc sa multumesc lui Dumnezeu ca am adus pe lume un copil sanatos. Ce viata inutila are Marta. Nu gaseste nimic care sa o preocupe. Nu e capabila sa se uite mai mult de zece minute la televizor, nu vrea sa faca mai nimic. Sunt lenti si indolenti copii cu Sindrom Down. Daca mai poate fi numita copil la cei 42 de ani ai ei.

Singura preocupare e mancarea, si sezutul în fotoliu. Daca o pun la maturat, trec 4 ore si curtea e aproape asa cum a gasit-o. Singurul lucru care-i trece prin cap, si singurul pe care l-au facut femeile din casa lor, e sa mearga la cumparaturi. De fiecare data ar cumpara mingiute si oua kinder, cu surprize. Si noi posete, si babybel, brânzute în forma de inimioare, si brelocuri, si alte prostii de agatat , ca sa-i se legene la gât vreun aparat de fotografiat de jucarie, sau vreun telefon mobil, stricat. O atrag toate lucrusoarele colorate.

Si daca ar putea sa-si puna vreo zece bratari si lanturi de aur. Si unghiile pictate si cu floricele lipite. Dar neaparat pe toate unghiile. Vorbeste cu peretii, chiar îi pupa. Stam la masa, si dintr-odata îsi întoarce capul sa se rasteasca la vreun prieten imaginar, cu care are vreo disputa în mintea ei dusa. Nu este violenta, acum. Face mai putin urât decât acum câtiva ani. Înainte o apuca plânsul din senin, sau urca scarile strigând la vreo fantasma din închipuirea ei. Acum doar râde când te astepti mai putin. Doamne, nu pot sa-ti multumesc destul pentru ca m-ai ferit.

De multe ori señor e preocupat de sanatatea mintala a Martei, care va fi o povara pentru fratii ei, dupa ce el va muri. Si asa si este, desi eu îl linistesc de fiecare data, ca Marta nu va fi o povara. Dar nu e asa. Când m-au contractat, uitasera sa-mi pomeneasca de ea. Mi-au zis doar dupa ce acceptasem, ca în casa cu mine va fi si Marta, dar ca ea nu-mi va da batai de cap.

Hm ! Numai cine traieste cu ei o poate spune. Nu ma rastesc la ea niciodata, pentru ca e inutil. Nu întelege. Nu stie sa faca mai nimic. E o masa de carne, care face mecanic anumite activitati. Sta sub dus, dar nu se spala, închide de zeci de ori usile. Sta în piscina, dar înnoata doar daca strig la ea. Si atunci câtiva metri, dupa care se pune din nou sa pupe marginea piscinei. Vine dupa mine peste tot, anuntându-ma de zeci de ori... aici sunt, ca si cum nu i-as simti duhoarea de pesta a respiratiei. Si ma întreb de multe ori, Doamne nu e destul ca nu i-ai dat minte, mai trebuia sa-i dai si mirosul acesta insuportabil. Ma gândesc de multe ori la mama ei, Sofia, care nu s-a împacat niciodata cu gândul ca are un copil discapacitat. Si la bietul señor, bun, care a dormit patruzeci de ani cu ea în camera, si care si acum e vesnic obsedat. Unde e fetita?

Acestea fiind zise, merg sa pregatesc micul dejun, sa-i duc haine de schimb Martei, dupa care sper sa cobor în oras, sa mai schimb peisajul acesta deprimant. Sunt ore întregi ìn care nu scot un sunet, doar gândurile , lungile conversatii din mintea mea, care sper sa nu ma copleseasca vreodata de tot. Sper sa nu ajung eu acasa mai nebuna, decât cei cu care mi-a fost dat sa traiesc în ultimii ani. De asta îmi caut companii agreabile. De asta pictez, de asta cos, ca sa-mi mai ocup mintea. Ca sa ma mai bucure si pe mine ceva.

Si am sa ies sa vad marea, sa ma asez pe o banca, si sa visez la zile în care sa ma dedic frumusetilor din jurul meu. Am sa merg ìntr-o zi, sa ma plimb pe malul marii, la Peniscola. Pe faleza lunga, de kilometri, dar asta, peste vreo saptamâna, când voi putea sa-l las pe señor singur cele trei ore, cât îmi ia drumul dus-întors.