Comemorare trista

Vazând data din calendar, mi-am adus aminte de Adrian. Adrian si Eva. Prea devreme disparuti dintre noi. Astazi se împlinesc 6 ani de la moartea lui Adrian, în urma accidentului care curmase viata lui Eva, pe loc, la 9 iunie 2003 si îl lasase pe el sa mai sufere aproape doua luni, pe un pat de spital din Tg. Mures, cu multiple fracturi si ruptura de ficat.

Trist ca nu mai sunt printre noi, si mai trist pentru Iris, fina si nepoata mea, care a trebuit sa creasca singura, orfana de ambii parinti. Zilele trecute fusese ziua de nastere a lui Iris. Împlinea 17 ani. Îmi venise în minte cum îi promitea Adi Mare , cum îi ziceam noi, pentru ca Adi mic era fiul meu, deci îmi venise în minte cum îi promitea Adi fiicei sale, ca se va înzdraveni, ca va cumpara un Hammer, si ca se vor muta în Baia Mare, pentru ca Iris sa nu trebuiasca sa mai faca nici un kilometru pâna la scoala cu niciun fel de mijloc de transport.

Îmi aduc aminte de momentul în care am primit vestea accidentului. Era seara, pe la zece, noi, Mircea, Adrian si cu mine, leneveam pe terasa de jos a casei, cu cei trei câini suiti pe canapea. A fost ca un traznet venit din senin. Nu ne uitam la televizor deci nu vazusem la stiri accidentul care avusese loc în dupa amiaza respectivei zile.

Sora lui Adrian, ma anuntase cu grija si cu voce sufocata m-a anuntat, ca ea, Eva murise pe loc. Amutisem. Dupa aceea ne-am regasit cu alti veri si ne-am întàlnit noaptea sa vedem cu ce putem ajuta. Unii plecasera înspre Tg. Mures, eu urma sa ramân acasa sa astept sa soseasca masina accidenta, urcata pe o platforma.

Unsprezece luni a stat masina în curtea mea, cu sângele lor uscat în cabina microbusului nou, Mercedes Vito. De multe ori dadeam o raita pe lânga masina încercând sa regasesc ceva din ei.
Rememorez piesele de puzzle, alcatuite din memoriile celorlalti si ale mele. Prietenii cu care fusesera în aceea calatorie, dupa marfa la Bucuresti, amintirile matusii, sora mamei mele, care-mi spusese ca Eva avusese cu doua zile înainte un vis bizar, în care îsi cedea parinti îmbracati ìn negru. Biata de ea fugise imediat la manastirea din Rohia, sa se roage si sa dea de slujbe, patruzeci la numar, crezând ca se va întâmpla ceva cu parintii ei. Asta fusese sâmbata, ea murea luni.

Ceilalti tovarasi de calatorie, o familie de prieteni din Salaj, tot cu un Vito, povesteau si ei, ce li se paruse ciudat pe drum. Se depaseau din când în când, pe traseu, mai opreau la câte o cafea, si apoi din nou se porneau. Cu putini kilometrii înainte de accident facusera la fel. Apoi, la o depasire, nu le-am mai raspuns la saluturi. Priveau în gol ca si cum, mergeau spre un destin prestabilit, spre o tragica finalitate. Abia peste alti kilometri, vazând ca nu mai apar la orizont, s-au întors din drum. I-au gasit prea târziu. Ea murise si pe el îl mentinea cu viata un medic de la Smurd, care trecea din întâmplare pe acolo. Medicul acela salvase pe moment viata lui Adrian, Tinându-i capul ridicat, nemiscat pâna venisera ambulantele si pompierii sa-l poata scoate din masina.

Accidentul, frontal, cu singurul camion mare cu care se intersectasera salajenii. Frâne deloc. Într-un viraj, catre o prapastie, ei, cu 140 la ora, fata în fata cu un camion aparut din senin. Era zi de sarbatoare. Prima zi de rusalii catolice. Poate exista un destin pentru fiecare dintre noi.

Cam patruzeci de zile a supravietuit accidentului Adrian. Nu l-au operat pe loc la fracturile deschise de picior, desi medicul, Raed Arafat, de la Smurd Tg. Mures, recomandase interventia imediata. Spuneau ca din cauza rupturii ficatului, nu puteau face interventia. Si asa statea Adrian cu picioarele suspendate, prinse în tije de metal care-i ieseau din rani.

Fusesem sa-l vedem în 23 iunie, la doua saptamâni dupa accident. Eram vreo douazeci din familie în jurul lui. Era fericit si nimic nu prevestea precipitarea evenimentelor. Nu am mai ajuns sa-l vad în viata. Mi-e îmi mergea foarte rau. Banii ca de obicei. Vestile erau într-o zi bune, în urmatoarele rele. Transfuzii de sânge, prieteni de peste tot care se mobilizasera pentru el.

Surorile, parintii lui, finii lui, erau zi si noapte lânga el. Îmi amintesc pacientele din salonul de la sectia de reanimare unde era internat. Doua tinere în coma care-si revenisera pe când strarea lui se înrautatea zi de zi. El vorbea , râdea cu noi, ma îndeparta de lânga el spunând ca ficatul lui sensibil nu suporta mirosul meu de fumatoare. Râdea su se simtea bine, ca si cum într-o sâptamâna avea sa paraseasca spitalul pe picioarele lui.

Nu cred ca acceptase moartea Evei. Si în niciun caz nu din cauza lui. La început i se spusese ca Eva este internata în alta aripa a spitalului, unde accesul era strict. Apoi nu a mai întrebat, probabil dându-si seama ca vor doar sa-l menajeze. A murit dupa câteva blocaje renale. I se facusera multe perfuzii, medicul care-l avusese în grija, plecase în concediu, poate ceilalti nefiind la curent cu toata evolutia starii lui nu am dat prea atentie înrautatirii starii lui. Murise cu cei dragi alaturi.

Am privit vestea cu tristete. Fusesem la capela toata seara la priveghi si nu recunosteam fata aceea marcata de suferinta. Fusese si Iris la priveghi. A doua zi nu mai avusese putere sa asiste la a doua înmormântare. Nu putea sa-si ia ramas bun la atât de scurt timp si de tatal ei.

Mult timp nu s-a dus Iris la cimitir, ca si cum renega adevarul mortii lor. Nu stiu daca acum merge, dar stiu ca plângea des în camera parintilor ei, când mergea în fosta casa, la bunici. Mai vorbim câteodata despre ei, dar ne vine tare greu. Si mie, si fratelui lui Eva, care este tutorul lui Iris, si care atât de mult o iubeste, si care nu se va împaca niciodata cu moartea lor.

Deci, odihniti-va în pace si as vrea sa cred ca exista ceva dincolo de moarte, un loc de unde sa ne vegheati.