Cine sunt eu?

Dupa o zi apasatoare, seara e ca o binecuvântare pentru mine. Am rezolvat tot poporul casei, am vorbit cu prieteni, sot, copii. M-am scaldat în piscina iluminata si goala la ora asta. Populatia din curte sau e la cina, sau se plimba pe faleza, sau parte din ei sunt plecati în concediu.

Începusem sa vizitez blogurile mele favorite si ajunsesem la Tudor Chirila. Postarea era prea interesanta, asa ca am amânat citirea ei pentru când totul se va fi linistit în casa. Asa ca iata-ma, racorita, linistita, si mai presus de toate, singura, cu castile pe urechi ascultând Metalica, Nothing else matters, si apoi celelalte, care sunt dragi sufletului meu si reusesc sa ma transporte ìn lumea sentimentelor si a gândurilor care au consistenta. Ca si când, parte din zi suntem lipsiti de ceea ce suntem cu adevarat. Sau poate chiar suntem cealalta fiinta, cea diurna, care pierduta în agitatia activitatilor zilnice, reuseste cu greu sa se regaseasca. Parca am purta o masca de zi. Articulam fraze, actionam din inertie, chibzuim în treacat la tot ce ne înconjoara, fara sa acordam prea mare atentie celor din jur. Intereactionam cu lumea înconjuratoare, fara ca aceasta sa ne atinga .

Deci l-am citit pe Tudor, cu mare placere ca de obicei. Si ma gândeam chiar si la o postare de pe blogul lui Cabral, în care acesta se întreba daca este important ce crede lumea despre tine. Daca trebuie sa influenteze compartamentul tau parerea celorlalti despre tine. Nu am stiut ce sa raspund, dar mi-am amintit de poezia care mi-a fost ca un crez de-a lungul anilor.

"De poti fi calm când toti se pierd cu firea
în jurul tãu, si spun cã-i vina ta,
de crezi în tine, chiar când omenirea
nu crede, dar sã-i crezi si ei cumva;
s-astepti - dar nu cu sufletul la gurã,
sã nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
sã nu rãspunzi la urã tot cu urã,
dar nici prea bun sã pari, nici prea-ntelept,
de poti visa, dar nu-ti faci visul astru;
de poti gândi, dar nu-ti faci gândul tel;
de-ntâmpini si triumful si dezastrul
tratând pe-acesti doi impostori la fel;
de rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã
de pisicher sã-l prindã-n lat pe prost;
când munca vietii tale, nãruitã,
cu scule obosite-o faci ce-a fost;
de poti sã strângi agonisita toatã
grãmadã, si s-o joci pe-un singur zar,
sã pierzi, si iar sã-ncepi ca-ntâia datã,
iar ce-ai pierdut - nici un cuvânt mãcar;
de poti sili nerv, inimã si vânã
sã te slujeascã dupã ce-au apus,
si piept sã tii, când nu mai e stãpânã
decât vointa, care le strigã: "sus"
de poti rãmâne tu în marea gloatã;
cu regi tot tu, dar nu strãin de ea;
dusman, om drag, rãni sã nu te poatã;
de toti sã-ti pese, dar de nimeni prea,
de poti prin clipa cea neiertãtoare
sã treci si s-o întreci gonind mereu
al tãu va fi pãmântul ãsta mare,
dar mai mult vei fi OM, bãiatul meu¨
(Daca , de Rudyard Kipling)

Poezia aceasta mi-a dat putere si curaj sa înfrunt viata, asa cum vine ea. Accept si suport totul, gasesc scuze pentru toti care ma ranesc, si-mi trece destul de repede supararea.
Dar am putini prieteni, pentru ca ma simt bine în singuratea mea, unde nu trebuie sa dau explicatii pentru gesturile, gândurile , faptele mele.
Din pacate faptele noastre ar trebui sa reflecte personalitatea noastra. Dar faptelor noastre depind de conjunctura momentului. Si apoi nu suntem constanti. Pe parcursul anilor m-am schimbat foarte mult, si nu neaparat în bine.

Nu mai sunt asa de optimista, nu mai sunt asa de darnica. Ma intereseaza si nu prea ce se întâmpla în jurul meu. As vrea sa am toate calitatile din poezia aceasta, dar contabilizez atâtea lipsuri la mine, încât ma retrag în carapacea mea de singuratica si plictisita de viata. Nu ca nu mi-as cauta de fiecare data noi si noi preocupari. Doar ca ma plictisesc foarte repede. De oameni, locuri, circumstante. Cum s-ar spune, îmi lipseste provocarea care sa ma tina un timp captiva.

Anii trec peste mine, lasandu-ma, în ciuda noilor si noilor cunostiinte dobândite, tot mai goala sufleteste. Nu mai vibrez la nimic. Nu ma intereseaza suferinta semenilor mei, pentru ca am obosit.

Muzica, care aproape toata cânta iubirea, nu mai trezeste în mine, decât vagi amintiri ale unor iubiri de mult apuse. Locurile mi se par toate la fel. Poate mi s-a ratacit sufletul sub straturile de grasime. Poate mi-am pierdut visele în atâtea momente când viata m-a dezamagit. Poate m-am pierdut într-un corp de femeie, când eu ar fi trebuit sa ma nasc barbat.

Da, cred ca mi-ar fi placut sa ma nasc barbat. Cred ca mentalitatea mea este masculina. Sau poate mama mi-a insuflat sentimentul asta, spunându-mi prea des în adolescenta, ca sunt a dracului, ca tata. Impasibila la suferintele ei. Poate ca as fi realizat mai multe ca barbat. Ca femeie mi-am pierdut gratia si gingasia undeva pe drumul dintre pat si bucatarie.

Ma autoconving ca sunt fericita asa cum sunt, dar oglinda nu te însala . Sunt lipsita de ambitie, blazata si probabil, nefericita. Desi nefericirea mea nu are un nume.

Doar ochii, noaptea când ma uit în oglinda din baie, în timp ce golesc plosca lui señor, sunt verzi, verzi limpezi, vii si asa frumosi, asa cum as vrea sa-i am în timpul zilei. Dar nu, ziua sunt obositi, eventual, îsi recapata stralucirea când ies din piscina sau din mare.

Îmbatrânesc, desi stiu ca batrâna si obosita sunt de vreo douazeci de ani.