Nu ma lasa sa vad oamenii fara obisnuita masca

Ma întreb de ce trec eu prin atâtea stari si emotii într-o zi. Lacrimi si tristete de dimineata, autocontrol... cautând muzica cea mai ritmata, dans si curatenie în curte , în tanga... fara sa ma intereseze daca ma vede cineva... me da igual. Pentru mine nu exista nimeni... doar ritmul... Rufe întinse pe pasi de dans, solduri si dans de vientre... me importa un pepino... Sunt eu... Giulia, care a dansat toata viata... si se misca unduitor pe orice muzica... Simturile mele sunt duse la extrem. O pala de vânt ma mângâie.. o raza de soare se joaca pe chipul meu. Cause I´m a gipsy... I am what I am... Cum as putea sa ma schimb? Si de ce as vrea sa ma schimb? Stiu ca nu pot sa câstig de fiecare data în lupta cu viata. De ce as vrea... doar stiu ca nu sunt constanta în sentimente. Toate focurile îmi trec, mai devreme sau mai tàrziu... ma racesc din nou, si mi se congeleaza inima... în asteptarea unei noi raze de soare care sa o încalzeasca. Dar raza de soare... nu apare. Si trec ani... si ani... si inima nu mai pulseaza sângele, atât de vital vietii însasi. Undeva , în interior, face eforturi disperate... ca sa mentina în viata acest corp... pentru ca sa poata sa functioneze.

Viata... ofera-mi tot ce ai de oferit. Sunt aici si astept... dar nu ma abandona viselor mele. Nu le vreau. Vreau doar sunete, cuvinte fara continut, vreau doar zbor de pescarusi.... Vreau doar mar revuelto, mar lindo...

Nu ma làsa sa vad prostia si desertaciunea omeneasca. Nu ma làsa sa vad femeile si barbatii fara masca. Sunt asa de urâti. Suntem asa de urati. Degeaba ne-ai dat un ambalaj frumos. Ce folos daca ne-ai lasat ca o frunza în bataia vântului... suflete goale în stare sa se amageasca cu magia unui moment de placere . Ce nevoie avem de momente... când nu ne dai curajul de a ne bucura de ani? De ani si zeci de ani... în compania cuiva, abia cunoscut , dar care-ti da impresia acelui cunoscut într-o alta lume, anterioara. Ne ademenesti cu câteva clipe... si apoi? Si apoi ne abandonezi... nesigurantei noastre. Ca sa trebuiasca sa luptam cu demonii nostri. Si zi de zi alti monstri se nasc în noi. Si cresc si ies prin toti porii nostrii... infectând aerul din jur si împroscând cu minciuna . De ce trebuie sa fie asa? De ce ?

Fii si tu milostiva cu noi, viata... Suntem asa de vulnerabili. Asa de creduli, asa de naivi. Sau macar învata-ne sa fim cinici...sa nu simtim. Minciuna sa nu ne doara, înselaciunea sa fie cotidianul nostru, ia-ne zâmbetul inocent de pe fata... si lasa sa ne aratam rânjetul satisfacut...
- L-am îmbrobodit si pe asta, sau pe asta.

Lasa-ne pe toti goi. Nu ne îmbraca în false dulcegarii... haine frumoase pentru a parea altfel de cum suntem. Arata-ne chipul adevarat. Pedepseste-ne... macar pentru o o zi... sa scoatem pe gura numai adevararuri... atunci când vrem sa mintim. Pedepseste-ne sa fim noi însine... o saptamâna... o viata întreaga.