martes, 15 de marzo de 2011

Ne baga pe gât cultura stradaniei...

Eva Illouz, filósofa; deconstructora de la autoayuda, la psicología y las nuevas religiones

Victor-M Amela, Ima Sanchís, Lluís Amiguet

"Tras forrarse con trampas nos aplican la cultura del esfuerzo"



Durante siglos, el ideal del hombre culto era el equilibrio.

¿En qué sentido?
Lograr la ausencia de emociones intrusas en la paz del alma. Si las dominabas, alcanzabas la ataraxia.

Y si no, eras un esclavo de tus pasiones.
El cristianismo transforma ese ideal de la paz interior en el de “la paz de Dios”; y las pasiones, en pecados. Y va un punto más allá en cuanto a reprimir el exo. Ahora ya no se trata de no practicarlo: eso es fácil...

¡Qué me va a contar!
El cristiano debe conseguir no desearlo. Y eso requiere un cambio profundo en su conciencia, que es lo más importante de su vida.

Entonces el dinero era un pecado más.
Hasta el protestantismo, que da una vuelta de tuerca materialista a ese ideal; ya no se trata de dominarse y contemplar a Dios en la pobreza; para ser bueno y feliz debes trabajar duro y ser honesto y así llegarás a rico, que equivale a ser santo. Y, con esa moral victoriana, Inglaterra conquista el mundo.

La cultura del esfuerzo que hoy revive.
Siempre vuelve en las refundaciones del capitalismo como la que ahora vivimos. Esa moral victoriana niega la buena suerte, porque, para un buen hombre, la buena suerte sólo es el fruto del trabajo duro de cada día.

Y habría que tener algún talento...
El talento supone haber tenido la fortuna de nacer con él, y la moral victoriana sólo reconoce lo ganado con esfuerzo y honestidad.

Siempre recompensados... En el cine.
Se trataba de que aceptaras el orden establecido, y, a cambio, te brindaban la ilusión de que había una escalera social para que cualquiera –con o sin talento o apellidos– que sudara lo suficiente llegara a ser rico.

¿Y usted no cree en ese esfuerzo?
Yo creo en la historia, que muestra la cantidad de casualidad y a menudo desvergüenza requeridas para amasar fortunas. Después, el mito lo forjan los ganadores, que suelen preferir que se les admire por sus méritos personales que por su suerte, porque, como ellos, puede tenerla cualquiera.

¿Por qué vuelve esa moral victoriana?
Porque el colapso financiero ha puesto en evidencia que quienes manejan el sistema hacen trampas y aun así al fin acaban ganando. Y eso hace sentirse idiotas a quienes no las hacen y van a trabajar cada día.

También hay quien disfruta su trabajo.
Para controlar y regenerar el sistema deben volver a convencernos de que si trabajamos duro, tendremos recompensa. Por eso ahora resucitan la cultura del esfuerzo para neutralizar la de casino y la del favor político, que acaban de demostrar que sí son efectivas.

¿Y dónde está la felicidad?
En el XIX estaba en la honradez y en la riqueza, hasta que el psicoanálisis y la psiquiatría, que hasta entonces sólo se habían preocupado de los enfermos mentales, crean una categoría genial: los neuróticos. Y en los 70 democratizan la enfermedad mental.

Ya puedes ir al psicólogo sin estar loco.
Neurótico es cualquiera que sufra un conflicto interno. Es una gigantesca operación de marketing sanitario: si te enamoras de una chica, pero no te conviene, tienes un conflicto y tal vez una neurosis; o si te peleas con tu padre o los vecinos o con tu perro..., tienes conflictos y eres un neurótico.

Y tal vez necesites medicación...
Antes que las píldoras, los psicólogos conciben otro provechoso invento: la autorrealización. Ya ni siquiera necesitas un conflicto para ir a terapia. Ahora, basta con que no te "sientas realizado" para cobrarte la visita.

O al menos para venderte su librito.
Cualquiera puede pagarse ese libro que le ayude a realizarse. Y entonces aparece toda una narrativa –en su mayoría, banal– para ayudarte a realizar “todo tu potencial”.

Género en auge.
Si trabajas mucho, eres workahólico y necesitas ayuda, pero si trabajas poco y no eres ambicioso, también necesitas ayuda, porque te falta autoestima... Debes ir a terapia.

Y se titulan por miles los psicólogos.
Nuestra vida se ve invadida por su palabrería: si te gusta el sexo y lo practicas sin cesar, eres sexoadicta y tienes miedo al compromiso; pero si, en cambio, te enamoras perdidamente de alguien y le eres fiel, eres dependiente e insegura de ti misma.

¡Qué estrés!
El gran cambio respecto a san Agustín o la moral victoriana es que hoy tu objetivo es inalcanzable: está siempre en movimiento.

Y la cartera, tras él...
Te convencen de que debes estar toda tu vida “trabajándote” y para ello necesitas guías, terapia, libros, consultas, pastillas...

¿Y si vas a tu bola y punto?
Somos humanos y requerimos de marcos de referencia e instituciones, pero, como están en crisis, sólo nos queda la psicología para buscar algo de coherencia. Así que ellos siguen ganando. Y ahora, con pastillas: se muere un familiar, te las dan para superar el luto; te abandona la pareja, igual. Llorar, que era lo más natural del mundo, hoy es un trauma que debe tratarse a pastillazos.

Se han medicalizado los sentimientos.
Y las carreras. Un profesional ahora debe lograr lo imposible: ser cordial con sus compañeros, pero competitivo; buen jefe, pero también buen amigo; ser simpático, pero no demasiado, porque sería débil... Ni muy enérgico, porque sería autoritario. Por eso también necesita coaching psicológico.

¿Y si te aceptas como desastre?
Siempre habrá gurús dispuestos a ayudarle: esté tranquilo.

http://www.lavanguardia.es/lacontra/20110314/54126123479/tras-forrarse-con-trampas-nos-aplican-la-cultura-del-esfuerzo.html

Netul este bun tocmai pentru ca prietenii tai te informeaza. Minutele petrecute în ¨compania¨ lecturilor prietenilor te ajuta sa descoperi articole care altfel nu ar ajunge si la tine. Trebuie doar sa gasesti o masura în a nu salasui prea multe ore în fata ecranului. Prietenele mele de pe Facebook sunt o inepuizabila sursa de informatie. Nu trebuie sa ne scriem... este de ajuns sa ne citim sau sa vizionam clipurile puse la vedere. Va pup, dragelor.

... Iesit eu din casa din dorinta de a respira. Ploaia mi-a biciut chipul si intentionat mi-am dat jos capisonul pardesiului pentru ca sa simt picaturile reci. Nu tare este îmbietoare ceata, dar totul depinde de ce-ti doresti în momentul rescpectiv. De doua zile doresc doar sa-mi misc trupul pe tocuri, în ploaie, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele jeansilor. Bineînteles ca ajung sa le scot de acolo, plàtind cumparaturile si ocupându-le cu plase. Salate, prea multe, rosii 2kg, peste, ton, conserva, mare si alte multe altele. O noua camasuta de noapte, neagra, scurta, dantelata, nimicuri de la bazar. O cafea cu Lizzie, pe terasa plouata a unei cafenele, bârfe, lamentari dintr-o parte si alta. Spuse, parca nu ne mai afecteaza. Glume si rautacioase reflectii. Câteva lacrimi de o parte si alte. Gio... asa este, fericirea celor din jur ne DOARE... si ne simtim bine numai când vedem ca nu exista Rozul idilic, din filme. Pacea interioara nu avem cum sa o gasim, desi sunt atâtia care se straduiesc sa ne-o vânda. Citesc tot ce-mi recomandati, fetelor, citim, vreau sa spun si totusi numai o doza buna de bârfa ne face sa ne simtim mai bine. Lizzie spune ca sunt prea buna desi eu îi explic ca ma judeca numai pentru ceea ce iese la suprafata. Eu traiesc cu umbra din mine, care este meschina, invidioasa, rautacioasa. Nu trebuie sa o închid în camerele castelului meu, pentru ca eu accept ca exista si accept si ca uneori este benefica. Toate negativele mele trasaturi ma ajuta sa fiu competitiva. Uneori ma ajuta sa fac efortul de a nu ma lasa calcata în picioare. Alteori ma ajuta sa fiu toleranta cu defectele celorlalti recunoscând ca ele exista si înca cum si în mine. Sincer am o scârba de perfectiune, de virtuoasa sfortare de a fi umili, docili, împaciuitori, virtuosi. As spune ca ma plictiseste virtutea, dar nu pot sa spun asta, pentru ca nu exista la nimeni în jurul meu. Persoanele se retrag sub masca asta doar din prea multa singuratate, din frica de a fi ceea ce sunt în adâncul sumbru al sufletului.

Ma biciuiau picaturile mari de ploaie si ma simteam vie. Marea ma ademenea cu verdele galbui, alb si cenusiu. Plasele îmi lasau urme adânci pe degetele înclestate de frig. Mi-era bine . Simteam ca înca mai traiesc. Plângeam pe cel care tocmai se stinsese, dupa o lunga suferinta. Eu stiu ca voi plati la un moment dat pentru toate rautatile mele. Dar pe mine nu ma sperie nici suferinta, nici moartea. Eu am crescut cu ele, le-am îmbratisat. Nu ma sperie gândul de a disparea mâine, pentru ca am ¨trait¨ la maximum. Am fost fericita, astazi, Gio, pret de câteva ore. Mi-ai lipsit...
Cum mi-ati lipsit toti cei dragi mie.

... Ajunsa în casa, rufele la spalat, motanul care se alinta lipindu-se de mine, de hranit, señor de informat asupra timpului, prânzul de pregatit, raspuns la aceleasi stupide oferte facute la telefon. Mi-e bine, nesperat de bine astazi. Înca traiesc. Nu ma doare nimic. Ma îndop ca o gâsca pusa la îngrasat, ma pregatesc de o alta cina copioasa în compania galagioasei mele prietene, Amalia. Pe seara am sa merg, probabil cu sefa la sala de sport de la clubul de tenis si am sa-mi scot demonii din mine. Ar trebui sa ma mobilizez sa ma apuc din nou de cusut, dar nu am motivatie, desi trebuie sa rezolv rochia Irinei si costumul acela traditional, valentian. Am câteva ¨proiecte¨ de rochite în minte, dar mai stiu ca si vreau sa chiulesc. Adorm uitându-ma pe Discovery si ma trezesc tot cu ei. Atelierul de motociclete din Orange County. Ma visez pe o motocicleta, cu parul în vânt. Bine, întâi trebuie sa-mi creasca parul, dar si asta se rezolva. Am sa-mi pun acum pe fata, solutia preparata de Amalia... E foarte placuta la atingere fata mea. Stie ea ce stie. Nu geaba este dermatolog.

0 comentarii:



:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-}
:)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Publicar un comentario