Bank Ban

Cu mândrie recunosc, sunt un Culé

Toata lumea îi cunoaste pe fanii lui FC Barcelona cu porecla de culès , porecla particulara în comparatie cu cealalta blaugrana în catalan, (azulgrana în castellano) care vine din timpurile când se diferentiau prin culoarea sau forma tricourilor.. Culé culér e un cuvânt care din punct de vedere etimologic vine de la cul culo în ccatalana ca porecla a fanilor Barçei lui Joan Camper de pe vremea când acestia jucau pe stadionul de la calle de la industria, adica între 14 de marzo de 1909 y el 30 de abril de 1922. Acolo o parte din spectatori urmareau partida cátarati pe gardul care înconjura terenul , desi sunt altii care spuneau ca sedeau pe niste bari de fier sau pe niste scânduri înguste. Cert e ca pentru trecatori era o distractie sa vada toate acele dosuri iesite peste gard, si prin urmare i-au poreclit ¨cururi¨. În zilele noastre , a te numi culé este o mândrie pentru barcelonezi , si nu numai. Alta legenda spune ca terenul de joc situat pe locul unui fost câmp de ¨coles¨ , (banuiesc ca varza), si fotbalistii care jucau acolo si pe vremea când acest joc nu era asa de popular erau porecliti culés. Impactul în memoria publicului a fost atât de puternic încât aceasta porecla a supravietuit trecerii anilor.

Am încercat sa traduc articolul din sursa la care am facut link.

Astazi, mare partida mare. Barça- Real Madrid. Partida clasica cum îi spun toate retelele de televiziune, cele doua fiind fruntasele clasamentului.

A scrie despre Barça ar fi prea plictisitor pentru sexul frumos, dar va asigur ca eu sunt încântata sa-i vad jucând.

Enrique Iglesias - Nunca Te Olvidaré

Enrique Iglesias - Nunca Te Olvidare
Vezi mai multe video din Muzica

Proconsul- Cerul

Proconsul...Cerul
Vezi mai multe video din Muzica

Amicul Geocer a fost atât de amabil si m-a ajutat sa ma descurc în hatisul internetului pentru ca vroiam neaparat sa scriu câteva rânduri alàturi de acest videoclip.

Ma cuprind si acum fiorii când ma gândesc la trupul mutilat al frumoasei mele verisoare EVA, care astazi ar fi împlinit 43 de ani. A murit cu sase ani în urma, într-un tragic accident de masina. Cuvintele sunt prea putine pentru a putea descrie durerea pe care o resimt si acum, în timp ce-mi curg lacrimile. Pot doar sa sper ca exista un loc mai bun în Univers, unde sufletele celor buni ne vegheaza.

Am pus videoclipul lui Proconsul, pentru ca un an întreg nu am fost capabila sa plâng, dupa ce am înmormântat-o. Desi masina lor distrusa, cu sângele lor uscat sa afla la mine în curte. Ascultam într-o duminica aceasta melodie, si atunci am Izbucnit în hohote de plâns. Poate textul nu are tangenta cu iubirea dintre doua surori (verisoare crescute ca doua surori), dar eu asa ma pot doar descarca.

Cu câteva minute înainte am vazut-o pe o vecina de cartier, care trece pe sub fereastra mea. As fi vrut sa-i fac o fotografie, pentru ca seamana foarte mult cu Eva. Dar mi-e jena sa fac acest lucru. Ma multumesc doar sa ma uit la femeia aceasta si sa mi-o închipui pe Eva în fata ochilor. As vrea sa-i spun cât de mult îmi lipseste si sa împartasesc cu ea toate bucuriile si tristetile vietii mele de acum.

Poate ma aude?

De ce am ales Spania

Ieri am învatat sa postez videoclipuri de pe youtube, asa ca, în loc sa cos , mi-am pierdut vreo trei ore îndeletnicindu-ma cu selectarea a câtorva piese care-mi plac.

Am vrut sa se vada motivul pentru care am ales sa vin în Spania. De mica mi-a placut muzica spaniola, dar înafara de Julio Igesias si Los GipsY Kings, nu prea mai stiam de altii. Dar mi-a placut si cea italiana.
Aproape un an, cât am lucrat în Italia, nu am putut asculta la radio alt fel de muzica. Nici pe engleza, nici pe alte limbi. Ajunsesem deprimata de atâta muzica trista. Toti sufera de ¨amore¨. Tema tuturor cântecelor. Cu tot respectul si admiratia fata de oamenii amabili si buni pe care am avut norocul sa-i cunosc, trebuie sa recunosc ca parte a melancoliei lor se datoreaza làlàiturilor triste si suferinde pe care le asculta. Sau invers, tristetea melodiilor lor reflecta predispozitia generala la suferinta.

Eu de fapt de la început am vrut sa vin în Spania, pentru ca stiam ca se mi potriveste mai bine, pentru ca-mi place ritmul, dar cum mi s-a oferit sansa unui loc de munca în Italia, nu am ratat-o.

Îmi place si astazi muzica italiana, dar o ascult numai în momentele în care vreau sa fiu melencolica, sa scriu. În rest, prefer orice altceva. Si va jur ca nu am auzit o melodie vesela acolo.

El rejoneo

Antonio Banderas - Take the Lead - Tango scene

Lola Flores: Pena, penita, pena.

Lacrime Di Pioggia

Arabic & Spanish - Habibi ya nour el - My darling, you are the glow in my eyes.

She's Madonna - Robbie Williams

Renato Zero - Cercami

Para tu amor - Juanes

Juanes - Para Tu Amor
Vezi mai multe video din Muzica

Sia - The Girl You Lost To Cocaine

Shakira & Alejandro Sanz - La Tortura

Alejandro Sanz y Shakira - Te Lo Agradezco Pero No

Eliberarea pescadorului Alakrana ( scorpion), socante marturiile echipajului

În zilele acestea este zarva mare în jurul eliberarii pescadorului Alakrana, vapor care a fost sechestrat de catre piratii somalezi în apele Oceanului Indian, dupa 49 de zile se sechestru platindu-se o cifra cu sase zerouri .
Opiniile sunt împartite:

- sa stea acasa, sa nu mai mearga în apele respective, dar tentatia înavutirii este mai mare decât bunul simt, si cum locuri de munca nu sunt , marinarii se îmbarcheaza, stiind ca înfrunta mari riscuri.

- sau sa mearga, sa pescuiasca mai departe în apele Oceanului Indian, cele mai bogate în ton, dar cu escorta militara (ceea ce este deja, multinationala) si angajând la bordul fiecarei nave si personal de securitate ( 4 persoane cu ceva armament în dotare - în lupta cu piratii dotati cu lansatoare si alte cele, mult mai sofisticate) , pentru care guvernul a schimbat în mare graba legea securitatii private.

Industria piscicola din apele acelea traieste. Si în industria piscicola - fabrici de conserve si altele care le deservesc, plus lanturile de magazine care le vând produsele - lucreaza multi, si guvernul nu poate sa-si permita pierderea locurilor de munca.

Grea dilema.

Socanta a fost declaratia unuia din marinarii sechestrati, care a relatat cum au fost dusi, în vizita de intimidare la bordul unui vas grecesc, sechestrat de mai bine de 6 luni, cu echipaj ucrainean, cu femei si copii la bord, una care nascuse între timp si bebelusul avea cam 4 luni deja. Printre sechestratori era si un copil pirat, de 14 ani, cu mitraliera, care vroia si a violat în cele din urma, o fetita de 11 ani , aflata pe bordul acestei nave. Fetita se ruga de marinarii spanioli sa o ia pe barca lor.

Si acum, izbucneste ura fata de negri , animale, brute.
Cam cum a fost în Italia, când un român a ucis o italianca.

Vorba aceea, câte persoane oneste vor trebui sa-si demonstreze curajul , calitatile umane si profesionale, pentru ca opinia publica sa uite de nimicnicia unui conational sau în cazul de fata unui negru (copil- ca doar si ei sunt soldati copii - victime ale erei moderne în care traim).

Ar trebui sa le lasam bogatiile, fie ele chiar si marine, sa-i ajutam sa-si dezvolte o industrie proprie, cu care sa creasca nivelul de trai a populatiei lor, nu a noastra. Expansiunea lumii civilizate, foamea noastra nu o permite.

Independentism în mileniul trei

Raspunsul meu catre un prieten.

Poate ca sunt o neavenita , si nu ar trebui sa discut problema minoritatilor din Spania. În fond si la urma urmei eu ma bucur, din plin de ospitalitatea lor. Cel putin politica guvernamentala este de a recunoaste drepturile tuturor minoritatilor.
Se stie ca Spania este o tara organizata din punct de vedere teritorial din 17 comunitati autonome (guvern propriu, limba proprie recunoscuta si folosita în scoli si administratie, chiar mai mult decât limba oficiala acceptata pe teritoriul Spaniei) si doua orase autonome , Ceuta si Melilla (situate pe teritoriul Marocului) .

Independentismo

<independentista , ligados a nacionalismos periféricos, como por ejemplo el vasco, el gallego o el catalán, que reclaman la independencia de España de los territorios en los que son activos. Estos movimientos se dan principalmente en Cataluña, Galicia, Navarra y el País Vasco, donde existen partidos explícitamente independentistas como la Unión do Povo Galego, Esquerra Republicana de Catalunya, Aralar o EA, así como los seguidores de la llamada izquierda abertzale que no se desvinculan de ETA (su última denominación formal es Batasuna, partido ilegalizado en España pero legal en Francia). Por otro lado, partidos como el BNG, PNV y CiU oscilan entre posturas autonomistas y abiertamente independentistas.>>

Sursa: Wikipedia în spaniola, în cea pe limba româna nu am întâlnit tratata problema.

A nu se uita ca în toate aceste teritorii traiesc si spanioli, care nu accepta ideea de referendum pe teme independentiste. Sunt puse piedici fie prin interzicerea directa a acestor referendumuri ( a fost anul acesta cel putin unul în Cataluña, dar într-o forma mascata, doar într-o localitate).

Situatia este ca toti acesti spanioli, care traiesc în teritoriile respective, sunt minoritati acolo. Si va asigur ca viata lor nu este usoara, doar diferita, pentru ca ei sunt spanioli, în Spania, care locuiesc în teritorii care s-ar vrea , pe fata, independente.

Faptul ca sunt atâtea parlamente, autonomice, nationale nu face decât sa goleasca buzunarul contribuabilului.

Minoritate etnica autohtona este recunoscuta doar cea gitana ( tiganii ) care sunt prezenti în toate comunitatile.
Cealalta minoritate, sunt imigrantii, dar despre asta altadata.

Cum am mai spus, mi-ar placea o Europa Unita, ca Statele Unite, în care nu ar trebui sa existe problema minoritatilor. Vorba Antoanetei, multiculturalitatea doar te poate îmbogati. Sper sa apuc zilele acelea.

Mi se pare ca wikipedia trateaza pe fata problemele acestea ¨teritoriale¨.

The Land of Green Plums

O citeam în dimineata asta pe Antoaneta, cum mare emotie, pentru ca scrie foarte frumos, asa cum eu nu voi ajunge sa scriu niciodata. Scria despre Herta Muller, pe care eu nu am avut nici ocazia nici nu am simtit deocamdata nevoia sa o citesc. Cum am mai zis, mi-am propus sa amân pentru vreo douazeci de ani fobia cititului. Nu-mi ajunge timpul pentru toate. Si daca iau în mâna o carte, nu sunt în stare sa o mai las pâna nu o termin. Devin adicta la citit si las totul deoparte. Si acum am multe alte pasiuni carora sa ma dedic.

Mi-am adus aminte de anii comunismului. Ce au însemnat pentru mine, fiinta ignoranta cu aere de atotstiutoare, date de istetimea mea nativa. Privind în urma îmi dau seama cât de ignoranta eram, motiv pentru care iert tuturor din jurul meu toate defectele.

Mi se parea ca daca am citit sute de carti, eram pregatita pentru viata. Toate le-am facut din inertia acelor timpuri. Un loc de munca confortabil, prieteni de teapa mea, aspiratii la o viata libertina. Nu m-a educat mama în valorile familiei, în care nici azi nu cred. Si azi consider ca mergem înainte din comoditate si datorita unor teluri comune.

Mi-au ramas întiparite pe retina memoriei ¨primirea mea în partid¨, adica cererea de aderare urmata de refuzul pe motive morale , fiind informati de separarea mea de sotul meu. Azi îmi vine sa râd de imbecilitatea situatiei, de care soacra mea nu era straina, dar cum s-ar zice- me da igual-

Alt moment, imbecil, a fost în preajma lui decembrie 89, când am fost scosi , cu mic cu mare, la un miting, si directorul, prieten bun al soacrei mele, si seful lui tata timp de multi ani, ne tinea un discurs despre iredentismul maghiar, despre tancurile maghiare, care cica s-ar afla la granita, gata sa invadeze Ardealul. Stateam cu ochii fixati în ochii lui, întrebându-ma cum de nu-îi este rusine sa-mi tina, MIE, si altor sute de unguri pe care-i cunostea de o viata toate aceste imbecilitati. Directorul, prieten si azi cu noi, vorbea fluent ungureste, fiind crescut în Satu Mare.

Dar era politica acelor ani, si daca nu s-ar fi dezis de noi si-ar fi pierdut functia. Ca doar asa se putea mentineau posturile. Nici azi nu s-a schimbat nimic. Ce mi-e un regim, ce mi-e altul.

Pot doar spune ca nu m-am plecat în fata regimului. Motivele mele nu au fost politice ci mai mult de ordin personal. Dar si atunci am luat apararea celui mai slab, si asta de la tata mi se trage.

Niciodata, noi plebea nu am facut diferentieri în alegerea prietenilor, partenerilor, pe motive etnice. Nici macar nu vorbeam între noi despre prostiile astea. Dar nici nu si-a cerut scuze nimeni , niciodata, pentru sutele de momente în care m-am simtit ¨cetatean de segunda mano¨.

Cum am mai spus, tara asta este a noastra, a tuturor, nu ar fi trebuit sa ma simt niciodata o dezradacinata în tara în care am vazut lumina zilei.



<<"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani.>>



Pasajul de mai sus este doar o parte dintr-unul din articolele ei, si m-a facut sa ma simt si eu la fel, corodata pe dinauntru. M-a rascolit articolul lui Antoaneta.

Mi-esti foarte draga Antoaneta si implicit blogul tau, Dromomania, stiai nu-i asa?

Mi-am mai adus aminte de comentariul unora si altora care spuneau, ca în anumite ocazii nu au fost serviti cu promptitudine de catre vânzatoare sau chelner, prin zonele populate în marea majoritate de unguri. Revoltati, ca în ¨tara lor¨ erau tratati ca cetateni ¨de segunda mano¨.
Dar NOI, ungurii suntem si noi în Tara noastra, si am fost tot timpul tratati ca venetici.

Vinaros, Calle Major, Enma, shopping

îmi place oraselul asta seara, pacat ca ies foarte rar.

Costum de cabaret sau de numar de circ?

Cam asa ceva va trebui sa-mi iasa, si asta pentru mai nimic. Sunt naiva si proasta, dupa cum zice sefa.
Dupa câteva încercari nereusite, sau cel putin nu pe placul domnisoarelor, am ajuns la acest tipar de guler, care sper sa le placa. Având în vedere ca toate aceste materiale sunt una ¨mierda¨din punct de vedere al cusutului (elastice, lipicioase), am reusit sa unesc partile. Fara ¨entretela¨, adica pânza aceea cu o parte lipicioasa... nu stiu cum se numeste în româneste nu as fi reusit.

Tai entretela dupa tipar, o lipesti cu calcatorul pe dosul materialului, croiesti bucata respectiva, lasând min. 1 cm în plus.

Cosi lateralele si le întorci, scotând colturile gulerului cu ajutorul vârfului unei foarfeci, usor sa nu strapungi.
Unesti cele trei bucati pe dupa cum se vede. Ca sa iasa bine cusatura dintre partile gulerului, una din parti trebuie sa fie pe dos, si se merge cu cusatura numai pâna la intersectia celor patru cusaturi.

Partea nasoala este ca acul de cusut cu mâna trece foarte greu prin materialele astea, dar cu rabdare si perseverenta am reusit. Acum vor veni fetele sa spuna ca nici asa nu le place, ca apoi chiar ma las de meserie.

Calamares a la Romana

Calamares a la Romana, simplu de facut (se cumpara congelate, numai de fript în ulei încins).

Preferatele lui feciorul meu.

Lazos y flor

mi-am prins urechile cu chestiutele astea, si sunt numai o parte din podoabele costumasului.

Falda de bailarina

Sunt o artista. Am terminat prima fustita pentru costumul de carnaval. Tiparele si materialele se primesc de la comparse. Deja am câteva comenzi, asta fara ca eu sa-mi fi facut propaganda. Cos ff ieftin si sunt perfectionista. Tot ce cos, e din placere, pentru prietene (si prietenele prietenelor) si am de învatat, fiecare nou costum fiind o provocare pentru mine.

Tonterii de luni dimineata

Ma întrebam zilele trecute daca este important pentru mine sa ma cunoasca cât mai multa lume din lumea virtuala. NU. Putini, dar care sa merite. Care sa merite si din punctul meu de vedere.

Vreau sa cunosc persoane? NU. Cum am mai spus, nu poti sa-i cunosti cu adevarat, si la ce ti-ar fi util sa-i cunosti. Sunt retele de socializare. Îti umpli timpul.

- Care timp, ca n-am niciodata destul, zice celalalt Eu,care zace în capul meu.

Celalalt Eu, este singurul , care este mereu cu mine. Cunoaste acest Eu, cu care comparte trairi si impresii. Nu se scandalizeaza niciodata de sinceritatea gândurilor mele. Ma accepta, ma sfatuieste, ma opreste uneori sa spun sau sa fac lucruri nesabuite.

Cu celalalt Eu al meu ne lasam purtate în lumea irealului. Ma întreaba câteodata:

- Ce ti-ar face cu adevarat placere, Misi?
- Sa am bani, sa ajung în toate locurile la care pot doar visa.
- Ce ai vrea sa vezi?
- Parisul, într-o zi de primavara. New Yorkul într-o zi de toamna.
- Esti foarte urbana.
- Da, îmi plac strazile aglomerate, forfota, metroul, chipurile oamenilor.

Cu celalalt eu al meu purtam asa interminabile conversatii. Despre politica, despre saracia unora si bogatia altora. Despre moda si glamour, despre filme si muzica. Despre carti, mai putin. Despre locuri si iubiri de mult trecute. Despre ce ar fi trebuit sa fac în viata si despre ce mai am de facut.
Despre cum ar trebui sa fiu, despre cum ar fi trebuit sa fie cei din jurul meu, pentru ca eu sa fiu fericita. Dar eu cum ar trebui sa fiu ca sa-i fac fericiti pe ei?

Fideua, mejillones, calamares

Sindrom Down

Putine sunt noptile în care dorm fara sa ma trezesc de cel putin trei, patru ori. Ma trezeste Marta când abia deschide robinetul la chiuveta din baie, si acesta face un zgomot asurzitor. Ba mai si tuseste mult, biata de ea, pentru ca este racita. Probabil aceasta este cauza pentru care face în pat în fiecare noapte. La cei 42 de ani nu are minte mai multa decât un copil de 2 ani, caruia degeaba îi spui ca nu are voie sa faca pipi în pat.

O înteleg pe señora Sofia ca nu a putut niciodata sa se împace cu ideea ca a adus pe lume un copil retardat. Señor o protejeaza si acum excesiv. Se uita oarecum suparat la mine pentru ca o cert, dar nici nu pot sa o las în plata Domnului, desi orice i-ai spune, da igual.

Ma întreb de saptamâni daca sa o întreb pe G. daca si-a facut testul de amniocenteza, pentru a vedea daca totul merge bine. Ar putea sa mi-o ia în nume de ràu si sa considere întrebarea mea nelalocul ei. Stiu doar ca sunt foarte multe cazuri de copii retardati sau cu alte probleme congenitale.

Enma, fiica lui señor lucreaza la un centru de profil, si-mi spune si ea de fiecare data, ca nu ar aduce niciodata pe lume un copil retardat. Dar, de multe ori, parintii din necunostiinta de cauza, sau datorita convingerilor religioase fac aceasta greseala. Ba unii mai fac si patru copii, si toti cu aceleasi probleme.

Nu exista o zi în care sa nu vad pe strada o multime de persoane discapacitate. Cum am mai spus, probabil vârsta înaintata a mamei este de vina, stiut fiind ca incidenta acestor cazuri este direct proportionala cu vârsta mamei, deoarece cromozomul aditional provine de la mama si nu de la tata.

¨Daniel, un joven sevillano de 34 años, es el primer europeo con síndrome de Down que ha obtenido un título universitario. Comienza su vida laboral en la administración pública, donde conoce a Laura, una compañera de trabajo sin discapacidad aparente. Y se enamora de ella.¨

Anul acesta, pelicula care a luat premiul ¨Concha de oro¨ la festivalul de film de la San Sebastian, a fost ¨Yo También¨, în care protagonist este acest tânar actor cu Sindrome Down, pe nume Pablo Pineda. Este primul licentiat din Europa, care sufera de Sindrom Down, si care a mai si câstigat un premiu pentru un rol interpretat într-un film. Dar el este o exceptie. Poate linkul cu numele lui poate da mai multe lamuriri despre capacitatea sa intelectuala, care nu este specifica celor cu aceasta boala (el nu o numeste boala).

Am adus vorba despre ei, pentru ca-mi dau seama cât sunt de singuri, si câta nevoie au de dragoste. Ma întreb uneori de ce iubesc mai mult câinele lui Enma, pe Drac, care nu este cu nimic mai presus decât Marta. Face mizerie, se gudura, nu vorbeste, se urca pe mine, practic ma doboara. Si totusi. Poate pentru ca este un exemplar superb al rasei sale.

Marta, face lucruri dintr-o rutina învatata pe parcursul anilor. Ma iubeste, ma adora, nu-mi cere nimic, doar sa o iubesc. Si o iubesc. Dar uit de multe ori ca nu pot astepta sa se comporte normal.
Si atunci o ignor. Am încercat sa o cooptez în activitati specifice capacitatii sale de întelegere. Dar vorba Enmei, nu poti face mare lucru pentru ei.

Si Enma, la scoala speciala, îi învata în fiecare an, pe aceiasi, copii, aceleasi lucruri, si anul care vine, o ia de la capat. Rosu, galben, verde. La fel si Marta noastra.

Arabic & Spanish - Habibi ya nour el - My darling, you are the glow in my eyes.

Ieri am primit în sfârsit cartela de la DigiTv, asa ca am putut sa ma uit la canalele românesti. Am zabovit vreo ora pe cele care-l omagiu pe marele Gheorghe Dinica, am trecut peste cele care aveau
obisnuitele fufe, si peste politica, l-am revazut pe Mircea Badea, frustrat ca de obicei, si am ajuns pe obisnuitele mele seriale cu CSI.

Am adormit cu televizorul pornit, asa ca de câte ori m-am mai trezit, m-am mai uitat la câte ceva. La un moment dat, butonând telecomanda, am ajuns pe un canal unguresc, si era tocmai închiderea programului, cu imnul de stat. Ma emotioneaza de fiecare data, prin frumusetea sa acest imn, si ma întrebam de ce nu are si România un imn care sa te înfioare, de pilda Rapsodia Româna de Enescu.

Ma uit la calendar. Vineri si 13. Încerc sa-l trezesc pe señor, facând ceva galagie, dar inutil. As putea sa cos, ca am deja materialul si tiparele pentru costumul de carnaval al lui Cristina, dar sunt într-o dispozitie propice scrisului, asa ca ma refugiez din nou în fata laptopului, ascultând rând pe rând muzica italiana, flamenco-soul (souleria) al lui Pitingo , si ma las purtata pe aripile muzicii.

Muzica îmi patrunde în toti porii fiintei. Soarele îmi încalzeste spatele, camera mi-e inundata de lumina dulce a zilei. Cobor sa întind la uscat un rând de rufe, mai pun un alt rând la spalat, mai aranjez prin casa. Señor tot nu da semne de trezire. Camera lui miroase rau de tot. Deschid toate geamurile si usile de la terase. Ce frumos e afara.

Îmi mai pun muzica. Ave Maria de Schubert, în interpretarea lui Pavarotti, pentru ca sufletul lui Gheorghe Dinica sa urce la ceruri însotit de îngeri. Îmi vine un gând straniu. Ce trecere de la flamenco la Pavarotti. Doar nu sunt si eu dusa cu pluta ca vecina de alaturi?

Sau asa sunt zilele noastre, un amestec de tristete si euforie? Citeam ca cei care traiesc în preajma bolnavilor, ajung si ei deprimati. Sper doar sa nu devin o pacoste. Asa ca schimb repede ritmul pe muzica araba. Asa pot sa merg sa ma achit de îndatoriri.

Si mai pot visa

Când dati randament mai bun? Când sunteti calmi sau când sunteti nervosi?

Eu, când sunt nervoasa, stresata. Am mai multa vointa, probabil multiplicata din cauza sângelui care circula cu viteza mai mare prin arterele mele.

Mi-am început ziua cu nervi. Marta udase tot patul. Am certat-o, inutil, pentru ca atâta este capacitatea sa de întelegere. Stie doar ca e uda, dar uita sa mearga la toaleta, sau daca merge, uita sa-si coboare de tot pantalonii si chilotii. Jos, señor, care bineînteles ca a facut pe el, dar pe el la cei 87 de ani îl înteleg. Fizic, este o epava. Mai are doar câte o sclipire de inteligenta, este o umbra palida a omului extraordinar care a fost.

Mi-am pus muzica, R.E.M., ma linisteste. Asa simt ca pot sa dau frâu liber gândurilor mele. Nu m-am regasit înca. Parca nu sunt eu. Trec zilele fara sa pot scrie, fara sa pot picta. Las stirile sa-mi bombardeze creierul cu informatii.

Vedete de la Hollywood, care au fost fara adapost pe vremea când erau necunoscuti. Azi, locuiesc în vile somptuoase si încaseaza cifre astronomice pentru fiecare rol. Antonio Banderas, Halle Berry, Daniel Craig, Hilary Swank, Jim Carrey, sunt doar câteva din numele sonore care au dormit pe strazi, în adàposturi pentru cei fara casa, în masina, ìn caravana. Probabil asa au ajuns sa-si caleasca caracterul.

Si eu am avut parte de noptile mele de cosmar, dar nu am avut vise. Sau visele mele au fost marunte. Ani de negot în pietele din Ungaria, ca sa poti sa-ti cumperi un televizor color, ca sa cumperi o masina, ca sa te salvezi de faliment. Zile petrecute în vama de la Petea, în autocare înghetate, ca sa poti face un ban în plus. Prima mea iesire în Italia, când ajunsa în Calabria, la cules de capsuni, m-am trezit dupa doua zile târata fara bagaje, fara mâncare, pe ploaie, în tufisuri, sub poduri, în compania a altor 20 de emigranti ilegali, la fel de speriati ca si mine.

Ma întreb de multe ori câte trebuie sa faca un om în viata ca sa traiasca decent, sau sa asigure familiei o viata linistita. Prieteni care nu stiu cum sa-si plateasca ratele la banca, prieteni care nu au nici un viitor si au venit la cules de portocale, în speranta ca vor gasi ceva mai bun cu timpul.
Sunt putini în jurul meu care au un serviciu acceptabil si nu sunt speriati de ziua de mâine.

Sau vrem noi prea mult? Nu suntem pregatiti sa luam viata în piept si sa ne luptam? Sau suntem prea obositi si ne-am pierdut speranta?

Traim vremuri grele. Ar trebui sa fim mai întelegatori, sa fim alaturi de cei dragi, sa nu le transformam viata într-un calvar. Ma bucur ca anii au trecut, si sunt mai înteleapta. Pot sa-mi impun limite si pot sa ma bucur de libertatea spiritului meu. Si pot visa, fara sa sufar prea mult când visele nu mi se împlinesc. Pot accepta ca viata e frumoasa, si ca merita traita.

Asa ca acum ma trezesc, scutur de pe mine gândurile noptii, privesc de la fereastra camerei mele , cum rasare soarele din mare, si-mi spun: nu am ajuns o stea la Hollywood pentru ca nu fusese un vis de al meu, dar poate, daca as fi avut acest vis, as fi ajuns.

Oameni care au trait în Peñiscola

Ieri am primit din partea avocatului J.Antonio Arin Arnau fotografiile vechi si cele noi, facute cu ocazia unui interviu pe care acesta din urma i l-a facut lui señor, pentru o revista locala. În aceasta fotografie aparea si tatal defunct al avocatului, si vroise acesta sa vada câti mai traiau, si ce ajunsesera.
Fotografia este facuta în 1949, cu un aparat AGFA, împrumutat de cumnatul lui señor Tomas, dentistul Alfredo Malva. Señor este frumosul din prim plan, în spate, cel cu pestii fiind Juanito, el savonero. Erau printre cei mai renumiti pescari din zona. De altfel erau singurii care pescuiau cu harponul, pesca submarina, cu labe si cu ochelari de scafandru. Asta, în conditiile în care señor spune de fiecare data ca nu stia sa înoate.

Sper ca voi avea timp vreodata sa povestesc viata lui señor, care va asigur ca e demna de un roman. Problema e , ca nu am timp, si nici señor nu este în stare sa vorbeasca cursiv. Se pierde în timp, si eu nu pot sa notez decât fragmente, aparent fara nici o legatura.

Uneori ai parte de surprize placute

Uneori ai parte de surprize placute. Profit de jumatatea de ora în care Marta face dus si i-a micul dejun, pentru a-mi bea cafeluta citind postarile prietenilor din lumea virtuala. Asa am ajuns astazi din nou pe blogul lui Daurel, si ... surpriza. Citesc un articol în care parca ma regasesc.

Nu ma asteptam , ca persoane cu un limbaj asa de cizelat, sa aprecieze cele scrise de mine. Intru de ceva timp pe blogul lui, si mi-au placut articolele postate, chiar daca nu am lasat de fiecare data comentarii. Nu ma simt în largul meu în aceasta lume a cuvântului scris. Îmi lipseste aceea usurinta de exprimare si negasind cuvintele simple potrivite, de multe ori ma multumesc doar sa citesc.

M-au bucurat cele scrise de acest domn, pentru ca a citit parte din articolele mele,scrise dintr-o suflare, cu ceva timp în urma. Pentru cei putini, care ma citesc frecvent, parerile mele nu sunt o noutate. Ma bucur mai ales pentru prietenii mei, care nu-mi lasa niciodata comentarii, din timiditate. Mediul din care provin este mult mai modest, si chiar daca-mi spun parerea lor, prin viu grai, niciunul nu îndrazneste sa scrie.

La Multi Ani!

Ieri a fost ziua de nastere a sotului meu, Mircea. Ca sa-i amintesc cât era de frumusel si de tinerel când ne-am casatorit, i-am scanat aceasta fotografie, facuta în luna de miere.

Vânturi puternice

efectele vântului de 100 km/h care s-au înregistrat zilele trecute.
De ieri s-a mai potolit, si chiar daca se simte adierea vântului, e dinspre Africa, caldut.

Cafeaua de duminica dimineata

Ce-mi plac diminetile de duminica. Afara soare, vânt puternic.

Nu trebuie sa o trezesc pe Marta ca sa mearga la ¨scoala¨. Pot sa lenevesc fara sa ma uit la ceas.
Mi-am pus cafeluta, am pornit laptopul si am intrat pe blog. Am citit ultimele postari ale lui Cabral, mi-am ales muzica de ascultat, si mi-am propus sa scriu ceva si la mine. Între timp s-a trezit señor si m-a ¨prins¨pe când îmi mai puneam o cafeluta. M-a vazut pe când aruncam o privire în camera lui.

¨Pase Usted, pase¨. Intre Domnia ta, intre. Educat, ca deobicei. Ma pune la curent cu ultimele noutati auzite în noaptea abia trecuta, la radio.

- Stii, azi noapte, era un reportaj cu degustatorii de cafea, sunt cca. 4000 în Spania. Tu mergi imediat la toaleta dupa ce bei cafeaua, Giulia?
- Da, señor, este diureticul perfect pentru mine, cu lapte rece, cafeaua tot rece.
- Ziceau ca dauneaza sanatatii.

Foarte grijuliu, ca de obicei.

Aseara, am urmarit împreuna un documentar despre viata unui scriitor care a decedat saptamâna trecuta. Francisco Ayala. Decedase la venerabila vârsta de 103 ani. Am fost surprinsa în mod placut de luciditatea cu care vorbea acesta în interviul dat în urma cu 3 ani, la împlinirea a 100 de ani. Se plimba la bratul tinerei sale sotii (cunoscuta cei drept cu 40 de ani înainte, dar oricum mult mai tânara decât el).

Ramân perplexa de câte ori vad vitalitatea acestor oameni. La 40 de ani ma simteam batrâna, pe ultima suta de metri si ajunsa sa traiesc cu persoanele ajunse la vârste venerabile, constat cu stupoare ca trebuie sa-mi reorganizez viata, sa accept ca mai am multe de facut si de trait, si ca trebuie sa ma bucur de fiecare moment din viata.

Portocali

Proprietatea vecina , nelocuita pe timpul iernii, include si aceasta livada de portocali. Privesc cu jind la portocalele cazute pe jos, dar fiind dificil de escaladat, nu ma încumet sa trec gardul.

Si va asigur ca sunt tare de dulci, pentru ca am facut incursiuni acum vreo doi ani, fara sa am nici o jena, pentru ca nu le culege nimeni.

Problema e ca sunt atâtea livezi de portocale si se vinde foarte putin în ultimii ani. Sa nu credeti ca aici, în patria portocalelor sunt ieftine. Costa pâna la 1 euro kg, ceea ce nu e putin.

En busca de la felicidad

Mi-am petrecut seara butonând telecomanda. În sfârsit am dat de un film interesant The Pursuit of Happyness . Asa am ajuns sa caut pe internet informatii si am citit despre Chris Gardner , povestea unui tata single care a ajuns sa doarma chiar si în WC uri publice, dar nu si-a abandonat visul de a oferi fiului sau un viitor mai bun.

Sotul meu zicea azi dimineata ca e povestea tipic americana, în care visele se pot îndeplini. Mai adaug doar, ca e nevoie de multa tenacitate ca sa razbesti, si poate ca si la noi în tara te poti realiza.

Trebuie doar sa ai taria de caracter sa-ti urmaresti visul si sa nu lasi pe nimeni sa-ti spuna ca nu vei reusi.

Îmi dau seama ca este prea târziu pentru mine sau pentru fiul meu, dar am speranta ca voi reusi sa îndrum pasii nepotilor mei.

Pentru cei care vor sa vada filmul în varianta spaniola, am pus un link în titlu.

doar un gând rebel

Am niste minute libere, asa ca am sa profit sa mai scriu câte ceva despre cele ce se ìntâmpla în jurul meu.

Intru încetul cu încetul pe fagasul normal al zilelor monotone. Doamne multumesc pentru monotonia si linistea acestor zile. Mi-e si frica de multe ori sa ies din ¨casa¨, ca sa nu ma întristez. Vestile lumii exterioare sunt de cele mei multe ori triste. Somaj, deznadejde, neîntelegere, boala, debusolare.

Sunt egoista veti spune. Mi-ar placea sa ma bucur de momentele de relaxare financiara pe care le-a adus serviciul meu, dar nu pot sa nu ma gândesc la anii care vin. Perspectivele sunt sumbre. Somaj, o pensie mica, necesitatea de a munci înca multi ani de acum înainte pentru a putea duce o viata càt de cât decenta.

Prieteni, mai deznadajduiti decât mine, cautând o cale de scapare din ghearele falimentului. Nu am uitat ca si pe mine doar disperarea m-a facut sa iau calea strainatatii. Nu mi-am propus ,la terminarea studiilor, sa devin femeie de servici, pentru ca asta sunt, chiar daca suna urât. Fac toate muncile unei femei de serviciu. Frec wc-urile din case si spal gresia si geamurile. Nu consider umiliant oficiul meu, dar au fost timpuri când mintea mea o foloseam pentru a face bilanturi metalice si balante contabile. Când conversatiile purtate erau de alt nivel.

Si asta, în conditiile în care soarta m-a adus sa îngrijesc o persoana deosebit de culta, care stie mai multe despre mitologie decât am stiut eu vreodata, si care zi de zi ma pune în situatia de a mai cauta ceva pe internet. Stii Giulia ? ...

Oare vine vara?

V-am pus aceste fotagrafii, facute de mine astazi, ca sa va încalzeasca si sa va faca sa va gânditi la vacanta ce va sa vina.


Puteti întelege de ce autohntonii îi spun Rovell d´ou? (galbenusul oului) pentru clima foarte placuta. Fac poze ca sa va transmit ceva din bucuria mea la vederea màrii. Sunt un copil mare, care se entuziasmeaza...




insula din îndepartare este Peñiscola, cea cu castelul.
am surprins aceasta imagine pentru ca sa nu credeti ca exagerez când spun ca azi soarele era torid.
îmi plac foarte mult plantele si copacii de aici.

Vedere de la etajul VII

Kinga, fina mea, împlinit pe data de 31 octombrie , 19 ani. La multi ani!
Vedere de sus a orasului, în departare (10 km) muntii
De pe acelasi balcon, se vede si marea.
Panorama de pe terasa prietenilor mei Elizabeth (Bimbi) si Andres (Ocsi), carora le datorez faptul ca ma gasesc pe aceste meleaguri. Probabil nu voi putea sa le multumesc niciodata îndeajuns.

Todos Santos 1

în stânga imaginii, Ismael, fratele mijlociu, decedat, iar în dreapta señora Sofia, sotia lui señor Tomas, decedata acum 8-9 ani. În mijloc tia Pilar si señor Tomas.
Sus, soacra lui señor Tomas, mama Sofiei.
Mama si tata lui señor, decedati înainte ca señor sa împlineasca 20 ani. Tatal, mort în timpul razboiului civil, pe când era închis la Fortul San Cristobal, Pamplona, iar mama ucisa de un înfometat pe care-l gazduise si ospatase.

Ieri am fost în cimitirul de aici. Am dus flori la nisele decedatilor din familie. Nu am prea vorbit despre aceasta tema cu señor pentru ca-l intristeaza prea mult. Aici, ca si în Italia, sunt mai practici decât la noi. Sunt nise construite, cam 4 sau chiar mai multe în alte locuri, una peste alta. Sunt alte constructii cu nise chiar foarte mici, unde sunt depozitate numai oasele celor decedati, sau urnele cu cenusa lor.

Placa din fata, este de marmura, cu vaze din inox sau alt material, sculpturi atasate de ele sau simple. Nu este prea mult loc pentru flori, si nu se mai aprind lumânari, pentru a nu face mizerie. Lumânarile se aprind la biserica înseara aceasta, la slujba comemorativa. Constructiile acestea au chiar si denumiri de alei ( calle) ,pentru a nu te pierde. Vizitezi si te plimbi pe aleile cimitirului, aducându-ti aminte de fiecare. Mâine se face o slujba în cimitir la care se aduc scaune, ca si la o slujba din oras. De toate acestea se ocupa primaria, politia locala.

În Italia era un mausoleu cimitirul, ca si o cladire cu mai multe etaje, coridoare, scari metalice foarte înalte, pe care te urcai daca nisa apartinatorilor era mai sus. Foarte curat, ordonat, civilizat.

Todos Santos

Nu am uitat ca azi este Ziua Tuturor Sfintilor la catolici, transformata la noi în Ziua Mortilor. Asa cum nu am uitat sa-i amintesc în gând pe toti cei care nu mai sunt printre noi. Cu fiecare an, lista celor dragi care nu mai sunt printre noi se face tot mai lunga.

Bunicii mei, socrul meu, bunica sotului si ceilalti bunici ai lui. Unchi, matusi, verisori mai apropiati sau îndepartati, nasul nostru de cununie Gigi, fosti colegi de munca, fosti colegi de scoala si universitate, vecini, prieteni dragi.

Si voi, dragii mei Adi si Eva.

Pentru voi toti am aprins o lumânare si am spus o rugaciune.