Fideua, mejillones, calamares

Sindrom Down

Putine sunt noptile în care dorm fara sa ma trezesc de cel putin trei, patru ori. Ma trezeste Marta când abia deschide robinetul la chiuveta din baie, si acesta face un zgomot asurzitor. Ba mai si tuseste mult, biata de ea, pentru ca este racita. Probabil aceasta este cauza pentru care face în pat în fiecare noapte. La cei 42 de ani nu are minte mai multa decât un copil de 2 ani, caruia degeaba îi spui ca nu are voie sa faca pipi în pat.

O înteleg pe señora Sofia ca nu a putut niciodata sa se împace cu ideea ca a adus pe lume un copil retardat. Señor o protejeaza si acum excesiv. Se uita oarecum suparat la mine pentru ca o cert, dar nici nu pot sa o las în plata Domnului, desi orice i-ai spune, da igual.

Ma întreb de saptamâni daca sa o întreb pe G. daca si-a facut testul de amniocenteza, pentru a vedea daca totul merge bine. Ar putea sa mi-o ia în nume de ràu si sa considere întrebarea mea nelalocul ei. Stiu doar ca sunt foarte multe cazuri de copii retardati sau cu alte probleme congenitale.

Enma, fiica lui señor lucreaza la un centru de profil, si-mi spune si ea de fiecare data, ca nu ar aduce niciodata pe lume un copil retardat. Dar, de multe ori, parintii din necunostiinta de cauza, sau datorita convingerilor religioase fac aceasta greseala. Ba unii mai fac si patru copii, si toti cu aceleasi probleme.

Nu exista o zi în care sa nu vad pe strada o multime de persoane discapacitate. Cum am mai spus, probabil vârsta înaintata a mamei este de vina, stiut fiind ca incidenta acestor cazuri este direct proportionala cu vârsta mamei, deoarece cromozomul aditional provine de la mama si nu de la tata.

¨Daniel, un joven sevillano de 34 años, es el primer europeo con síndrome de Down que ha obtenido un título universitario. Comienza su vida laboral en la administración pública, donde conoce a Laura, una compañera de trabajo sin discapacidad aparente. Y se enamora de ella.¨

Anul acesta, pelicula care a luat premiul ¨Concha de oro¨ la festivalul de film de la San Sebastian, a fost ¨Yo También¨, în care protagonist este acest tânar actor cu Sindrome Down, pe nume Pablo Pineda. Este primul licentiat din Europa, care sufera de Sindrom Down, si care a mai si câstigat un premiu pentru un rol interpretat într-un film. Dar el este o exceptie. Poate linkul cu numele lui poate da mai multe lamuriri despre capacitatea sa intelectuala, care nu este specifica celor cu aceasta boala (el nu o numeste boala).

Am adus vorba despre ei, pentru ca-mi dau seama cât sunt de singuri, si câta nevoie au de dragoste. Ma întreb uneori de ce iubesc mai mult câinele lui Enma, pe Drac, care nu este cu nimic mai presus decât Marta. Face mizerie, se gudura, nu vorbeste, se urca pe mine, practic ma doboara. Si totusi. Poate pentru ca este un exemplar superb al rasei sale.

Marta, face lucruri dintr-o rutina învatata pe parcursul anilor. Ma iubeste, ma adora, nu-mi cere nimic, doar sa o iubesc. Si o iubesc. Dar uit de multe ori ca nu pot astepta sa se comporte normal.
Si atunci o ignor. Am încercat sa o cooptez în activitati specifice capacitatii sale de întelegere. Dar vorba Enmei, nu poti face mare lucru pentru ei.

Si Enma, la scoala speciala, îi învata în fiecare an, pe aceiasi, copii, aceleasi lucruri, si anul care vine, o ia de la capat. Rosu, galben, verde. La fel si Marta noastra.

Arabic & Spanish - Habibi ya nour el - My darling, you are the glow in my eyes.

Ieri am primit în sfârsit cartela de la DigiTv, asa ca am putut sa ma uit la canalele românesti. Am zabovit vreo ora pe cele care-l omagiu pe marele Gheorghe Dinica, am trecut peste cele care aveau
obisnuitele fufe, si peste politica, l-am revazut pe Mircea Badea, frustrat ca de obicei, si am ajuns pe obisnuitele mele seriale cu CSI.

Am adormit cu televizorul pornit, asa ca de câte ori m-am mai trezit, m-am mai uitat la câte ceva. La un moment dat, butonând telecomanda, am ajuns pe un canal unguresc, si era tocmai închiderea programului, cu imnul de stat. Ma emotioneaza de fiecare data, prin frumusetea sa acest imn, si ma întrebam de ce nu are si România un imn care sa te înfioare, de pilda Rapsodia Româna de Enescu.

Ma uit la calendar. Vineri si 13. Încerc sa-l trezesc pe señor, facând ceva galagie, dar inutil. As putea sa cos, ca am deja materialul si tiparele pentru costumul de carnaval al lui Cristina, dar sunt într-o dispozitie propice scrisului, asa ca ma refugiez din nou în fata laptopului, ascultând rând pe rând muzica italiana, flamenco-soul (souleria) al lui Pitingo , si ma las purtata pe aripile muzicii.

Muzica îmi patrunde în toti porii fiintei. Soarele îmi încalzeste spatele, camera mi-e inundata de lumina dulce a zilei. Cobor sa întind la uscat un rând de rufe, mai pun un alt rând la spalat, mai aranjez prin casa. Señor tot nu da semne de trezire. Camera lui miroase rau de tot. Deschid toate geamurile si usile de la terase. Ce frumos e afara.

Îmi mai pun muzica. Ave Maria de Schubert, în interpretarea lui Pavarotti, pentru ca sufletul lui Gheorghe Dinica sa urce la ceruri însotit de îngeri. Îmi vine un gând straniu. Ce trecere de la flamenco la Pavarotti. Doar nu sunt si eu dusa cu pluta ca vecina de alaturi?

Sau asa sunt zilele noastre, un amestec de tristete si euforie? Citeam ca cei care traiesc în preajma bolnavilor, ajung si ei deprimati. Sper doar sa nu devin o pacoste. Asa ca schimb repede ritmul pe muzica araba. Asa pot sa merg sa ma achit de îndatoriri.

Si mai pot visa

Când dati randament mai bun? Când sunteti calmi sau când sunteti nervosi?

Eu, când sunt nervoasa, stresata. Am mai multa vointa, probabil multiplicata din cauza sângelui care circula cu viteza mai mare prin arterele mele.

Mi-am început ziua cu nervi. Marta udase tot patul. Am certat-o, inutil, pentru ca atâta este capacitatea sa de întelegere. Stie doar ca e uda, dar uita sa mearga la toaleta, sau daca merge, uita sa-si coboare de tot pantalonii si chilotii. Jos, señor, care bineînteles ca a facut pe el, dar pe el la cei 87 de ani îl înteleg. Fizic, este o epava. Mai are doar câte o sclipire de inteligenta, este o umbra palida a omului extraordinar care a fost.

Mi-am pus muzica, R.E.M., ma linisteste. Asa simt ca pot sa dau frâu liber gândurilor mele. Nu m-am regasit înca. Parca nu sunt eu. Trec zilele fara sa pot scrie, fara sa pot picta. Las stirile sa-mi bombardeze creierul cu informatii.

Vedete de la Hollywood, care au fost fara adapost pe vremea când erau necunoscuti. Azi, locuiesc în vile somptuoase si încaseaza cifre astronomice pentru fiecare rol. Antonio Banderas, Halle Berry, Daniel Craig, Hilary Swank, Jim Carrey, sunt doar câteva din numele sonore care au dormit pe strazi, în adàposturi pentru cei fara casa, în masina, ìn caravana. Probabil asa au ajuns sa-si caleasca caracterul.

Si eu am avut parte de noptile mele de cosmar, dar nu am avut vise. Sau visele mele au fost marunte. Ani de negot în pietele din Ungaria, ca sa poti sa-ti cumperi un televizor color, ca sa cumperi o masina, ca sa te salvezi de faliment. Zile petrecute în vama de la Petea, în autocare înghetate, ca sa poti face un ban în plus. Prima mea iesire în Italia, când ajunsa în Calabria, la cules de capsuni, m-am trezit dupa doua zile târata fara bagaje, fara mâncare, pe ploaie, în tufisuri, sub poduri, în compania a altor 20 de emigranti ilegali, la fel de speriati ca si mine.

Ma întreb de multe ori câte trebuie sa faca un om în viata ca sa traiasca decent, sau sa asigure familiei o viata linistita. Prieteni care nu stiu cum sa-si plateasca ratele la banca, prieteni care nu au nici un viitor si au venit la cules de portocale, în speranta ca vor gasi ceva mai bun cu timpul.
Sunt putini în jurul meu care au un serviciu acceptabil si nu sunt speriati de ziua de mâine.

Sau vrem noi prea mult? Nu suntem pregatiti sa luam viata în piept si sa ne luptam? Sau suntem prea obositi si ne-am pierdut speranta?

Traim vremuri grele. Ar trebui sa fim mai întelegatori, sa fim alaturi de cei dragi, sa nu le transformam viata într-un calvar. Ma bucur ca anii au trecut, si sunt mai înteleapta. Pot sa-mi impun limite si pot sa ma bucur de libertatea spiritului meu. Si pot visa, fara sa sufar prea mult când visele nu mi se împlinesc. Pot accepta ca viata e frumoasa, si ca merita traita.

Asa ca acum ma trezesc, scutur de pe mine gândurile noptii, privesc de la fereastra camerei mele , cum rasare soarele din mare, si-mi spun: nu am ajuns o stea la Hollywood pentru ca nu fusese un vis de al meu, dar poate, daca as fi avut acest vis, as fi ajuns.

Oameni care au trait în Peñiscola

Ieri am primit din partea avocatului J.Antonio Arin Arnau fotografiile vechi si cele noi, facute cu ocazia unui interviu pe care acesta din urma i l-a facut lui señor, pentru o revista locala. În aceasta fotografie aparea si tatal defunct al avocatului, si vroise acesta sa vada câti mai traiau, si ce ajunsesera.
Fotografia este facuta în 1949, cu un aparat AGFA, împrumutat de cumnatul lui señor Tomas, dentistul Alfredo Malva. Señor este frumosul din prim plan, în spate, cel cu pestii fiind Juanito, el savonero. Erau printre cei mai renumiti pescari din zona. De altfel erau singurii care pescuiau cu harponul, pesca submarina, cu labe si cu ochelari de scafandru. Asta, în conditiile în care señor spune de fiecare data ca nu stia sa înoate.

Sper ca voi avea timp vreodata sa povestesc viata lui señor, care va asigur ca e demna de un roman. Problema e , ca nu am timp, si nici señor nu este în stare sa vorbeasca cursiv. Se pierde în timp, si eu nu pot sa notez decât fragmente, aparent fara nici o legatura.

Uneori ai parte de surprize placute

Uneori ai parte de surprize placute. Profit de jumatatea de ora în care Marta face dus si i-a micul dejun, pentru a-mi bea cafeluta citind postarile prietenilor din lumea virtuala. Asa am ajuns astazi din nou pe blogul lui Daurel, si ... surpriza. Citesc un articol în care parca ma regasesc.

Nu ma asteptam , ca persoane cu un limbaj asa de cizelat, sa aprecieze cele scrise de mine. Intru de ceva timp pe blogul lui, si mi-au placut articolele postate, chiar daca nu am lasat de fiecare data comentarii. Nu ma simt în largul meu în aceasta lume a cuvântului scris. Îmi lipseste aceea usurinta de exprimare si negasind cuvintele simple potrivite, de multe ori ma multumesc doar sa citesc.

M-au bucurat cele scrise de acest domn, pentru ca a citit parte din articolele mele,scrise dintr-o suflare, cu ceva timp în urma. Pentru cei putini, care ma citesc frecvent, parerile mele nu sunt o noutate. Ma bucur mai ales pentru prietenii mei, care nu-mi lasa niciodata comentarii, din timiditate. Mediul din care provin este mult mai modest, si chiar daca-mi spun parerea lor, prin viu grai, niciunul nu îndrazneste sa scrie.

La Multi Ani!

Ieri a fost ziua de nastere a sotului meu, Mircea. Ca sa-i amintesc cât era de frumusel si de tinerel când ne-am casatorit, i-am scanat aceasta fotografie, facuta în luna de miere.

Vânturi puternice

efectele vântului de 100 km/h care s-au înregistrat zilele trecute.
De ieri s-a mai potolit, si chiar daca se simte adierea vântului, e dinspre Africa, caldut.

Cafeaua de duminica dimineata

Ce-mi plac diminetile de duminica. Afara soare, vânt puternic.

Nu trebuie sa o trezesc pe Marta ca sa mearga la ¨scoala¨. Pot sa lenevesc fara sa ma uit la ceas.
Mi-am pus cafeluta, am pornit laptopul si am intrat pe blog. Am citit ultimele postari ale lui Cabral, mi-am ales muzica de ascultat, si mi-am propus sa scriu ceva si la mine. Între timp s-a trezit señor si m-a ¨prins¨pe când îmi mai puneam o cafeluta. M-a vazut pe când aruncam o privire în camera lui.

¨Pase Usted, pase¨. Intre Domnia ta, intre. Educat, ca deobicei. Ma pune la curent cu ultimele noutati auzite în noaptea abia trecuta, la radio.

- Stii, azi noapte, era un reportaj cu degustatorii de cafea, sunt cca. 4000 în Spania. Tu mergi imediat la toaleta dupa ce bei cafeaua, Giulia?
- Da, señor, este diureticul perfect pentru mine, cu lapte rece, cafeaua tot rece.
- Ziceau ca dauneaza sanatatii.

Foarte grijuliu, ca de obicei.

Aseara, am urmarit împreuna un documentar despre viata unui scriitor care a decedat saptamâna trecuta. Francisco Ayala. Decedase la venerabila vârsta de 103 ani. Am fost surprinsa în mod placut de luciditatea cu care vorbea acesta în interviul dat în urma cu 3 ani, la împlinirea a 100 de ani. Se plimba la bratul tinerei sale sotii (cunoscuta cei drept cu 40 de ani înainte, dar oricum mult mai tânara decât el).

Ramân perplexa de câte ori vad vitalitatea acestor oameni. La 40 de ani ma simteam batrâna, pe ultima suta de metri si ajunsa sa traiesc cu persoanele ajunse la vârste venerabile, constat cu stupoare ca trebuie sa-mi reorganizez viata, sa accept ca mai am multe de facut si de trait, si ca trebuie sa ma bucur de fiecare moment din viata.

Portocali

Proprietatea vecina , nelocuita pe timpul iernii, include si aceasta livada de portocali. Privesc cu jind la portocalele cazute pe jos, dar fiind dificil de escaladat, nu ma încumet sa trec gardul.

Si va asigur ca sunt tare de dulci, pentru ca am facut incursiuni acum vreo doi ani, fara sa am nici o jena, pentru ca nu le culege nimeni.

Problema e ca sunt atâtea livezi de portocale si se vinde foarte putin în ultimii ani. Sa nu credeti ca aici, în patria portocalelor sunt ieftine. Costa pâna la 1 euro kg, ceea ce nu e putin.

En busca de la felicidad

Mi-am petrecut seara butonând telecomanda. În sfârsit am dat de un film interesant The Pursuit of Happyness . Asa am ajuns sa caut pe internet informatii si am citit despre Chris Gardner , povestea unui tata single care a ajuns sa doarma chiar si în WC uri publice, dar nu si-a abandonat visul de a oferi fiului sau un viitor mai bun.

Sotul meu zicea azi dimineata ca e povestea tipic americana, în care visele se pot îndeplini. Mai adaug doar, ca e nevoie de multa tenacitate ca sa razbesti, si poate ca si la noi în tara te poti realiza.

Trebuie doar sa ai taria de caracter sa-ti urmaresti visul si sa nu lasi pe nimeni sa-ti spuna ca nu vei reusi.

Îmi dau seama ca este prea târziu pentru mine sau pentru fiul meu, dar am speranta ca voi reusi sa îndrum pasii nepotilor mei.

Pentru cei care vor sa vada filmul în varianta spaniola, am pus un link în titlu.

doar un gând rebel

Am niste minute libere, asa ca am sa profit sa mai scriu câte ceva despre cele ce se ìntâmpla în jurul meu.

Intru încetul cu încetul pe fagasul normal al zilelor monotone. Doamne multumesc pentru monotonia si linistea acestor zile. Mi-e si frica de multe ori sa ies din ¨casa¨, ca sa nu ma întristez. Vestile lumii exterioare sunt de cele mei multe ori triste. Somaj, deznadejde, neîntelegere, boala, debusolare.

Sunt egoista veti spune. Mi-ar placea sa ma bucur de momentele de relaxare financiara pe care le-a adus serviciul meu, dar nu pot sa nu ma gândesc la anii care vin. Perspectivele sunt sumbre. Somaj, o pensie mica, necesitatea de a munci înca multi ani de acum înainte pentru a putea duce o viata càt de cât decenta.

Prieteni, mai deznadajduiti decât mine, cautând o cale de scapare din ghearele falimentului. Nu am uitat ca si pe mine doar disperarea m-a facut sa iau calea strainatatii. Nu mi-am propus ,la terminarea studiilor, sa devin femeie de servici, pentru ca asta sunt, chiar daca suna urât. Fac toate muncile unei femei de serviciu. Frec wc-urile din case si spal gresia si geamurile. Nu consider umiliant oficiul meu, dar au fost timpuri când mintea mea o foloseam pentru a face bilanturi metalice si balante contabile. Când conversatiile purtate erau de alt nivel.

Si asta, în conditiile în care soarta m-a adus sa îngrijesc o persoana deosebit de culta, care stie mai multe despre mitologie decât am stiut eu vreodata, si care zi de zi ma pune în situatia de a mai cauta ceva pe internet. Stii Giulia ? ...

Oare vine vara?

V-am pus aceste fotagrafii, facute de mine astazi, ca sa va încalzeasca si sa va faca sa va gânditi la vacanta ce va sa vina.


Puteti întelege de ce autohntonii îi spun Rovell d´ou? (galbenusul oului) pentru clima foarte placuta. Fac poze ca sa va transmit ceva din bucuria mea la vederea màrii. Sunt un copil mare, care se entuziasmeaza...




insula din îndepartare este Peñiscola, cea cu castelul.
am surprins aceasta imagine pentru ca sa nu credeti ca exagerez când spun ca azi soarele era torid.
îmi plac foarte mult plantele si copacii de aici.

Vedere de la etajul VII

Kinga, fina mea, împlinit pe data de 31 octombrie , 19 ani. La multi ani!
Vedere de sus a orasului, în departare (10 km) muntii
De pe acelasi balcon, se vede si marea.
Panorama de pe terasa prietenilor mei Elizabeth (Bimbi) si Andres (Ocsi), carora le datorez faptul ca ma gasesc pe aceste meleaguri. Probabil nu voi putea sa le multumesc niciodata îndeajuns.

Todos Santos 1

în stânga imaginii, Ismael, fratele mijlociu, decedat, iar în dreapta señora Sofia, sotia lui señor Tomas, decedata acum 8-9 ani. În mijloc tia Pilar si señor Tomas.
Sus, soacra lui señor Tomas, mama Sofiei.
Mama si tata lui señor, decedati înainte ca señor sa împlineasca 20 ani. Tatal, mort în timpul razboiului civil, pe când era închis la Fortul San Cristobal, Pamplona, iar mama ucisa de un înfometat pe care-l gazduise si ospatase.

Ieri am fost în cimitirul de aici. Am dus flori la nisele decedatilor din familie. Nu am prea vorbit despre aceasta tema cu señor pentru ca-l intristeaza prea mult. Aici, ca si în Italia, sunt mai practici decât la noi. Sunt nise construite, cam 4 sau chiar mai multe în alte locuri, una peste alta. Sunt alte constructii cu nise chiar foarte mici, unde sunt depozitate numai oasele celor decedati, sau urnele cu cenusa lor.

Placa din fata, este de marmura, cu vaze din inox sau alt material, sculpturi atasate de ele sau simple. Nu este prea mult loc pentru flori, si nu se mai aprind lumânari, pentru a nu face mizerie. Lumânarile se aprind la biserica înseara aceasta, la slujba comemorativa. Constructiile acestea au chiar si denumiri de alei ( calle) ,pentru a nu te pierde. Vizitezi si te plimbi pe aleile cimitirului, aducându-ti aminte de fiecare. Mâine se face o slujba în cimitir la care se aduc scaune, ca si la o slujba din oras. De toate acestea se ocupa primaria, politia locala.

În Italia era un mausoleu cimitirul, ca si o cladire cu mai multe etaje, coridoare, scari metalice foarte înalte, pe care te urcai daca nisa apartinatorilor era mai sus. Foarte curat, ordonat, civilizat.

Todos Santos

Nu am uitat ca azi este Ziua Tuturor Sfintilor la catolici, transformata la noi în Ziua Mortilor. Asa cum nu am uitat sa-i amintesc în gând pe toti cei care nu mai sunt printre noi. Cu fiecare an, lista celor dragi care nu mai sunt printre noi se face tot mai lunga.

Bunicii mei, socrul meu, bunica sotului si ceilalti bunici ai lui. Unchi, matusi, verisori mai apropiati sau îndepartati, nasul nostru de cununie Gigi, fosti colegi de munca, fosti colegi de scoala si universitate, vecini, prieteni dragi.

Si voi, dragii mei Adi si Eva.

Pentru voi toti am aprins o lumânare si am spus o rugaciune.

gânduri de sâmbata dimineata

Îi povesteseam ieri lui señor Tomas continutul ultimei postari, (Tradatoarea), si implicit comentariile prietenilor mei din lumea virtuala. Señor , care era asezat pe dunga patului, cu putinele forte si-a ridicat fericit , entuziasmat, bratele catre mine, sa ma îmbratiseze, facând un efort pentru a se ridica fara sprijin. Era fericit stiind ca eu consider casa lui casa mea.

La fel de emotionante au fost si vorbele lui, când mi-am cerut scuze, ca lui nu-i adusesem nici o atentie din concediu( Martei , un pulovar rosu, cum îi place, celor doua fiice, câte o fata de masa brodata, de care spre surprindera mea au fost super încântate).

Señor mi-a spus si atunci, ca faptul ca m-am întors este pentru el cel mai mare cadou.

Vreau sa spun ca relatia dintre noi doi este una mai mult decât filiala. Cu mine, ca nu am complexe de nici un tip poate si glumi ca un barbat, poate si vorbi despre orice subiect din istorie, literatura, stiinta. Si eu am foarte mult de învatat de la el, pentru ca în multe domenii are cunostiinte mai vaste. Deci nu consider ¨serviciul¨ meu o corvoada, ci mai degraba o tovarasie fructuoasa pentru amândoi.

Poate faptul ca stând în casa, fara sa trebuiasca sa ma deplasez, facând ceea ce-mi place si fiind si bine platita, îmi da aceea stare de liniste. Fara sa exegerez, consider ca señor traieste pentru ca eu îl îngrijesc. Încerc sa nu-l las sa se deprime, glumesc cu el ca si când ar fi în deplinatatea fortelor sale si-l fac partas la toate problemele mele. Se bucura de încântarea mea fata de mare si fata de clima blânda de aici.

Zilele trecute, Enma, fiica lui señor, mi-a spus ca la colegiul unde lucreaza, a abordat-o o colega, stiind ca ea are o persoana care se ocupa de tatal ei. Colega i-a oferit serviciile unei persoane , spunând ca ar avea de platit mult mai putin decât îmi plateste mie. Sefa a raspuns ca nu o intereseaza si ca ma plateste atâta cât merit. Fiind timpuri de criza stiu ca ar fi multe care ar aspira la locul meu, în teorie, mai degraba la salariul meu.

Poate doar aflându-se zi de zi aici, ar vedea ca nu este deloc usor sa ridici un om neputincios, sa-l faci sa manânce, când el nu vrea, sa o ai si pe Marta cu toate problemele ei, si sa mai faci si curatenie în vila sefei, de doua ori pe saptamâna. Si sa fii zi si noapte de garda. Noroc ca sefa stie si apreciaza tot ce fac.

Cert e ca eu sunt o persoana foarte de casa, si asta nu este deloc în firea spaniolilor carora le place sa fie mai tot timpul înafara casei. Dar cum acum sunt putine locuri de munca, toate ar renunta la comoditate. Sau poate nu.

Tradatoare

Am vreo o ora libera, asa ca hai sa o fructific, sa mai scriu câte ceva despre impresiile mele din concediu.

Am ajuns acasa miercuri, pe 7 octombrie. Tare mi-a fost dor, si tare repede mi-a trecut. Cât am fost acasa, parca îmi era frica sa trag aer în piept. Ma asteptam sa am altfel de sentimente, dar trebuie sa recunosc, totul îmi parea strain. Casa nu-mi dadea aceea senzatie de cuibusor drag, pentru ca fiind în constructie, nu era asa de primitoare pe cât mi-o plasmuisem în gând.

Dragul meu sot chiar s-a simtit destul de trist la reactiile mele. Priveam casele care au mai rasarit pe strada noastra si priveam cu invidie ca multe s-au finisat dejaaa! Si noi mai avem atâta de facut pe ea. Nu am stiut sa-mi ascund nemultumirea, si sotul meu a luat-o în nume de rau, desi el face chiar mai mult decât i-ar permite boala.

Apoi, era mult praf si nu fusese aspirat parul câinelui de destula vreme de pe covorul livingului, care este locuit numai de el, si foloseste drept sera pentru plantele din casa. Asta pentru ca nu am ajuns la necesitatea de a folosi livingul.

Camera fiului meu, ramas singur, avea nevoie urgenta de un smotru serios. Asa ca mi-am petrecut doua zile frecând mobile, geamuri, covoare schimbând perdele si împrospatând-o. Nu voi intra în detalii. Fiul meu nu locuise singur!!

Apoi am mai spalat geamurile din noua încapere terminata de la etaj, a lui Adrian, ( abia dupa aceea mi-a spus sotul, ca vecinii nostri glumisera pe seama celui care v-a face aceasta operatiune, stiind ca tot noi vom fi). Îi va veni rândul probabil sa primeasca si mobila, si toate cele necesare, dar mai sunt multe altele de facut înainte.

M-am întâlnit cu prieteni si rude, si din toate discutiile reiesea doar ca sunt desnadajduiti. Nu sunt bani, nu sunt locuri de munca, nu merg afacerile. Poate singura care nu s-a plâns a fost draga mea cumnata, dar ea face bani si din piatra seaca, atâta munceste. Cinste ei.

Pe parintii mei i-am vizitat doar câteva minute, la venire si la plecare. Nu am intrat în nici o polemica cu ei, pentru ca este inutil.

Tot timpul sederii mele acasa, am avut o senzatie de outsider. Nu mai apartin acelei lumi. Ma gândeam numai cum sa ajung mai repede acasa la mine, în Spania.

Toata vara tânjisem dupa ploi reci, zapada, mers pe jos prin ploaie, prietenii de acasa, strazile orasului meu, si iata-ma, nu ma simteam acasa. Mi-era frig în casa, desi centrala duduia, câinele ma enerva, pentru ca nu-mi lasa pisoiul negru în pace, si mai si zgâria usa ca sa intre în camera noastra. La televizor politica ma deprima, filme nu aveam chef sa vad.

Afara ploua, si nici gând sa pot sa-mi vizitez toti prietenii. De mers prin împrejurimi nici gând, pentru ca nu aveam masina.
Pe sotul meu îl chinuiau rau de tot gleznele, asa ca nu ne-am plimbat prin oras.

Aveam o senzatie ca trebuie sa ma întorc repede la serviciul meu, care aduce singurul venit important în casa. Ca si cum, daca nu ma întorceam la timp, îmi pierdeam locul.

Acum m-am mai linistit. Lucrurile au intrat pe fagasul lor. Dupa întoarcerea mea, fiul si soacra mea au mai ramas o saptamâna, ca sa se bucure si ei de câteva zile de vacanta. Ne-am plimbat pe faleza si prin oras, am mai cumparat maruntisuri de dus acasa. Am umplut masina ochi de lucruri adunate într-un an, si iar am stat cu ochii pe telefon asteptând vesti la fiecare 4 ore, din calatoria lor de întoarcere.

Momentul cel mai frumos a fost în dimineata plecarii fiului meu. Cu o zi înainte se rastise la mine si m-a cam durut. Nu am facut caz, dar i-am spus ca m-a deranjat. A doua zi, deci, m-a trezit pupându-ma pe fata, îmbratisându-ma, mi-a adus cafeaua la pat, s-a cuibarit cât e de mare în bratele mele si ne-am savurat cafelele în pat, fumând câteva tigari.

Da, m-a trezit pupându-ma pe fata, ca sa-mi fie trezirea cât mai dulce. Stie sa fie tare dragastos fiul meu.

Eu, mi-am reluat fericita viata solitara. Scriu, cos, fac conversatie cu señor Tomas, rugându-ma sa mai traiasca câtiva ani, ca sa mai iesim si noi la liman. Mai arunc o privire la ecranul televizorului, asa vad ca Real Madrid a pierdut cu o echipa de secunda, în timp ce ai nostri, Barça au câstigat. Aud ca SUA a iesit din recesiune, si asta ma bucura, pentru ca atunci si Europa se va recupera încetul cu încetul.

Îmi lipsesc doar canalele românesti, pentru ca a trebuit sa trimit cartela DIGI acasa, la preschimbare. În rest, azi am fost din nou la plimbare pe faleza, în bluzita cu mâneca scurta. Erau 24 de grade. Daca ma voi mai plânge de caldura excesiva la vara, aduceti-mi aminte de primavara placuta si de toamna lunga si calduroasa. Cert e , ca si astazi erau persoane care se îmbaiau în mare. De plimbareti în costum de baie nu mai zic.

Si iar zic, Doamne îti multumesc ca am de lucru, câstig bine si pot sa-mi ajut familia. Si sa nu uit, Doamne multumesc ca mi-ai mânat pasii aici, pentru ca mi-e draga tara asta. Poate am sa am timp sa detaliez într-o zi de ce simt asa.

Venezia, Canal Grande, Piazza San Marco 2

Ajuns Adrian pe la 9 dimineata în Venetia, a cautat o parcare si m-a sunat sa ma întrebe ce sa viziteze. Luata prin surprindere, în primul rând pentru ca intrase în Venezia, i-am spus sa caute Piazza San Marco.

Mi-a spus ca e cu masina într-o parcare mare, la etajul 3, si vede numai marea si alte constructii în rosu, nimic ce sa aduca a oras vechi. Nu am fost inspirata sa deschid Google Earth, sa caut parcarea. L-am sfatuit sa iasa, sa-si noteze adresa parcarii, sa caute un chiosc de ziare, sa cumpere o harta, sa ìntrebe ce AUTOBUZE merg spre Piazza San Marco. Cam cum ai face în orice oras necunoscut. Nu-i asa?

Pài asta nu se potriveste Veneziei. Daca m-as fi documentat înainte as fi stiut ca : în Venezia mijlocul de transport urban sunt vaporasele, mai mici sau mai mari, ca sunt statii de îmbarcare- dezbarcare pe tot traseul Canalului Grande. Biletul dus-întors costa 12 euro, dar niciodata nu le-a cerut nimeni biletul. Ciudat nu-i asa?

Parcarea mare, unde si-a lasat fiul meu masina, este foarte aproape de prima statie de vaporase. O ora costa 3 euro (au platit 6 ore, inclusiv pentru minutul cu care au depasit ultima ora, de recomandat sa platesti tichetul la reîntoarcerea în orice parcare, si nu la iesirea cu masina, asta am învatat-o aici.)

Drumul cu vaporul dureaza cca o ora pâna în Piazza San Marco. Si trebuie sa ai aparatul de fotografiat pregatit, adica suficienta memorie. Asa, Adrian, facând o multime de fotografii pe canal, s-a trezit ca nu mai avea destula memorie pentru as face si lor fotografii.

În trei ore erau înapoi la masina. Au avut noroc de o zi frumoasa, memorabila zic eu.

De altfel fiul meu, era asa de entuziast, încât a spus ca-si va cauta de lucru acolo, pentru ca este ¨patria romantismului¨. Ha , ha.

Regretul lui soacra mea este ca Adrian nu a facut o plimbare cu gondola, dar poate cu alta ocazie.

I-am explicat ca Venezia sigur este insuportabila pentru locuitorii ei, din cauza umiditatii excesive. Si apoi cred ca e frumoasa, sa o vizitezi, poate chiar sa stai câteva zile pe acolo, dar ar fi obositoare zi de zi.

Deci i-am trimis pe ei sa vada ceea ce eu nu cred ca voi ajunge sa vad. V-am dat voua aceste informatii , utile sper, pentru ca sunt atâtea zboruri ieftine catre Venezia, si apoi merita vazuta, mai ales de cei îndragostiti.

Adrian mi-a cumparat o mica atentie de pe acolo si am sa-l rog pe sotul meu sa-mi faca o fotografie cu micuta gondola de gips.

Venezia, Canal Grande, Piazza San Marco 1

Deci planurile noastre fiind schimbate, prin venirea soacrei mele în locul parintilor mei, plecarea din Baia Mare s-a retrasat cu vreo 4 -5 ore. Adrian a pornit cu masina, vineri 2 octombrie, pe la ora 17.30.
Apucaseram sa-i dau ideea de a intra pe la Venetia, daca ora si timpul sunt potrivite.

Datorita dezinformarii sau din cauza comoditatii de a intra pe la vreo agentie de viaj, nu am stiut ca se poate calatori cu avionul catre Spania sau orice alta tara din UE doar cu buletinul de identitate. Si cum soacra mea nu avea pasaport, timpul fiind scurt, încapatânarea fiului meu de a calatori cu masina si mai mare, deci au pornit la drum.

Biletul meu de avion a costat 85 de euro plus drumul cu autobusul la Cluj Napoca 21 de lei. Atâta doar ca au umplut masina de zacusca, castraveti murati, compoturi, gemuri si câte alte cele. Dar a costat tot a costat mult, cca 450 de euro, cu tot cu vizita la Venetia si cu devierea de la traseu în dreptul Genovei, când a luat Adrian o directie gresita, si fiind noapte si-a dat seama dupa vreo 150 de km, ca merge catre Torino si nu spre granita.

Important e ca a ajuns cu bine. Nervii nostri si nelinistea ca ar putea pati ceva pe drum nu se mai pun. Dar avem un consemn, mesaje sau apeluri telefonice la fiecare 4 ore. Si apoi soacra mea era lânga el, si nu l-a lasat sa conduca fara sa se odihneasca din când în când.

Pe lânga cheltuiala mare cu drumul, a avut nesansa sa i se strice si alternatorul, care împreuna cu pompa de clima m-au mai costat 250 de euro.

Dar bine ca au ajuns cu bine.

La fel, astazi, pot spune ca au ajuns sâmbata seara acasa, dupa un drum fara evenimente neplacute, cu masina încarcata la refuz, si cu promisiunea ca nu va mai face o calatorie asa de lunga cu masina, când cu avionul esti aici în 3 ore, calatorind confortabil si fara riscuri mai mari decât pe autopista.