Mi-a trecut febra musculara

Cât de putin ne trebuie pentru ca sa fim fericiti. Câteva banale cuvinte de admonestare chiar din partea unei persoane care înseamna mult pentru tine desi nu se spun niciodata fraze inutile.
Am descoperit muzica italiana. E mai interesant decât sa-mi pierd din nou timp cu descarcatul si ascultatul în nestire a acelorasi melodii care nu-mi mai spun nimic. Evoluam sau ne pierdem interesul?!
Am baut prea multa cafea si acum nu pot sa dorm. Doamna mea s-a culcat pe la orele 22 si urmeaza sa se trezeasca pentru prima vizita la toaleta dupa 2 noaptea. Mda... nu am nici o noapte linistita. Dar sunt multumita. Am de lucru. Sunt platita acceptabil, sunt tratata decent, sunt rasfatata de doamna, care spune ca muncesc chiar prea mult. Ar mai ìncapea . încerc doar sa-mi umplu timpul cu folos. Nu pot citi lânga ea pentru ca vrea sa aiba companie care graieste cu ea. Asa ca-mi gasesc de lucru pe lânga ea.
Mi-a trecut aproape de tot febra musculara care m-a nenorocit în ultimele 24 de ore. Am fost oloaga si am plâns de durere. Dar asta nu m-a împiedicat sa nu-mi fac treaba. Nu am iesit la cafea pentru ca nu a vrut sa ma forteze Pepita. Suferea pentru mine desi eu ma prosteam si asa prin casa. Daca umblam si ma miscam  parca, parca ma mai lasa ceva contractura musculara. Mâine din nou la sala. Nu am sa fac nici un exercitiu pentru picioare. Un masaj mi-ar fi prins bine, dar nu-i cine.
Nu am sunat-o pe mama, desi toata ziua mi-a fost în gând. Pe 12 septembrie îsi sarbatoreste ea onomastica. M-am gândit la tine, mami si o fac zi de zi. Chiar ma prinde nostalgia de casa si doar spaima de a trai de azi pe mâine în România ma face sa mai stau pe aici. Ca deh... banii... abia ce-i càstig si-i planifica fiul meu. Nu am sa ma învat niciodata minte. Poate doar daca am sa renunt la internet, telefon sau nu am sa-mi dau adresa am sa scap de problemele celor care asa de mult ma iubesc când am ceva pus deoparte.
Îl ascultam astazi pe Ricard si ma întrebam daca sunt egoista într-adevar daca doresc sa fiu lasata sa traiesc si eu?!De ce trebuie sa ma intereseze problemele celorlalti?! De ce problemele lor trebuie sa fie si ale mele?! De ce trebuie sa mi le spuna pentru ca mai apoi inevitabil sa-mi ceara ajutorul?! Nu ma refer numai la fiul meu, care întotdeauna are planuri si daca nu-i ies cum vrea el, hop... o sunam pe mami. Ce ma faceam daca aveam o droaie de copii? Zic mersi ca am numai unul... si este de ajuns. Mda... iar ma lamentez desi abia cu câteva minute în urma am spus un : Doamne multumesc pentru tot ce-mi dai. Casa, masa, un serviciu care sa-mi ocupe timpul. O relativa liniste si bunastare înselatoare. Nu ma streseaza facturi, nu-mi plâng copiii de foame, ma pot bucura de minute de abandon în bratele melancoliei si nu-mi lipseste nimeni cu adevarat. Cred ca am învatat sa fiu fericita cu mine însami. Pot visa la strazile Barcelonei, ma pot bucura pentru prietenele mele si chiar daca nu am aruncat o privire marii de doua zile...o simt în mine.
Eu, eu si iar eu. Compasiune, spuneai. Da. Daca nu as simti compasiune pentru persoanele în vârsta nu as putea lucra cu ei. De atâtea ori pe zi ma îmbratiseaza doamna pe care o îngrijesc si dupa numai o luna îmi spune ca ma iubeste mult si nu ar vrea sa plec niciodata de la ea. Cred ca am avut noroc sa dau de ea. Toate se întâmpla cu un rost în viata asta. Noapte buna, Giulita.Màine ai sa poti dansa. Si apoi peste vreo doua luni ai sa te înscrii din nou la dans oriental si vei simti din nou ca plutesti. Rabdare.