Mi-e dor de strazile si zgomotul Barcelonei

Pare ca a trecut o eternitate de când nu am fost fata în fata cu mine însami, adica cu laptopul în fata , cu castile pe urechi, debitând vrute si nevrute. Multe s-au întâmplat si se pare ca destinul a hotarât sa-mi rezerve noi si noi surprize,mai mult sau mai putin placute. Noul meu loc de munca, acceptabil remunerat, este tot în în vechiul orasel în care am aterizat cu sase ani în urma. Locuiesc si muncesc într-un apartament în zona veche a orasului. Ferestre cu vedere la strada, camera uriasa pentru mine, timp liber luat pe apucate, în momentele în care doamna îsi face siesta.,fructificat în ultima saptamâna la o sala de fitness sau din când ìn când în bratele lui latin lover ( care numai este ce a fost- deh, timpul trece, pasiunile se sting când îti chioraie matele si copiii-ti cer bani de haine si de rechizite, iar nevasta boleste mai tot timpul). Asist la zilnicele lui deceptii si numai sa-i plâng de mila nu-mi vine. Am spus-o si o repet din nou. Nu suntem facuti din acelasi aluat, noi, europenii cu ei, latino americanii . Mi-e greu. Nu am nopti dormite, nu am zilele linistite pe care le-am avut în cealalta casa. Ma trezeste scumpa mea doamna de 3-4 ori pe noapte. Are proteze la genunchi si trebuie sa o însotesc la toaleta. Gatesc pentru noi doua sau pentru 7-8 persoane, cànd se reuneste familia la prânz (îsi ling degetele si toti spun ca trebuie sa o las mai moale pentru ca vor sa faca regim). Trebuie sa fiu atenta cu regimul doamnei pentru ca are diabet. Asta înseamna probe zilnice si bineînteles inevitabila insulina pe care eu trebuie sa i-o fac. Nu ma pot obisnui înca cu faptul ca zilnic o întep. Dupa amiaza iesim la o terasa sa ne bem cafeluta si la ora 22.30 o scot în parculetul din fata blocului la o sueta cu prietenele. Familia... superba, O fiica care lucreaza la tribunal, casatorita cu un judecator. Pentru prima data ma ìntâlnesc cu un magistrat de o simplitate uimitoare. Placuta surpriza  decenta  acestor oameni. Înstariti dar fara aere de superioritate. Conversatia decurge fara a se pomeni de conturi bancare sau de ultimele achizitii în materie de vestimentatie. Nu sunt tratata ca si slujnica în casa. Toti strâng masa si ajuta la spalatul vaselor.Fiul, camionagiu, nora, proprietara unei spalatorii ecologice. O alta fiica, se recupereaza dupa o hemoragie cerebrala. Sotul ei, fost camionagiu, o îngrijeste în spitalul de recuperare si o iubeste asa cum nu am vazut de multi ani un barbat sa iubeasca. Cànd a avut atacul cerebral, a dormit o luna întreaga în masina parcata sub fereastra sotiei. Nu multi ar face acest gest. Nu sunt bineînteles toate roz dar am învatat ca nu trebuie sa mai fac o tragedie la `pierderea unui loc de munca. Toate se întâmpla cu un rost în viata. Înveti sa accepti ca anumite lucruri se întâmpla fara ca tu sa poti face ceva. Nu exista explicatii rezonabile pentru gesturi sau reactii nepotrivite din partea unora.
Ascult anumite melodii care cu luni în urma ma emotionau. Nu simt nimic. Doar ciudata senzatie a unei iubiri pierdute în hatisul disperatei lupte pentru supravietuire. Nu-i pot cere lui June sa fie romantic când îi chioraie matele si nu stie de unde sa faca rost de bani ca sa-si plateasca facturile. Masina lui sta parcata de luni de zile din lipsa de bani pentru ca sa o repare. Umbla de nebun prin oras,pedalând pe bicicleta mea si zice merci când îl iau de ospatar pe câteva ore, la sfârsit de saptamâna. Disperarea i se citeste pe chip si chiar daca întâlnirile noastre sunt înca la fel de pasionale, stiu ca face un efort extraordinar sa-si scoata din minte, pentru câteva ore penibilul situatiei materiale în care se zbate. Zâmbeste si se umileste, ceea ce-l face sa-si piarda cu totul aura de amant posesiv. Adica ma urmareste, se ratoieste cum facea întotdeauna, accepta cu greu ca am timp liber si nu ma poate, cica supraveghea. Face urât daca nu-i raspund la telefon si ma întreaba pe unde-mi petrec minutele libere.  S-a întâmplat sa ma spioneze sub fereastra apartamentului unde locuiesc, facându-mi scandal ca cica a vazut pe cineva în casa ( asta pentru ca locuiesc la etajul 1 si poate vedea de pe trotoarul de vis a vis pe unde ma misc).M-a urmarit si la sala, ca sa se convinga ca nu merg acolo ca sa-mi agat vreun munte de muschi. Accepta ca nu am voie sa-l primesc în casa pentru ca eu nu am tinut secreta existenta lui. Nimeni nu-l cunoaste si este mai bine asa si pentru mine si pentru cei ai casei. Nu va mai dura mult aceasta patetica idila. Mi-am permis luxul sa fiu dorita si sa doresc. Sa-mi satisfac capriciile carnii. Cu atâta ramân. Anii trec si numai cred în povesti cu feti frumosi. Tot patetici îi vad pe barbati. Pe majoritatea. Exista bineînteles o exceptie. Tocmai pentru ca ea este cea care confirma regula. Si nu am decât sa regret ceea ce nu a putut sa fie.
...
Arunc càte o privire înspre parculet. Batrânicele mele... sporovaiesc în voie. Toate, vaduve. Da... se pare ca traiesc câteva decenii mai mult decât barbatii lor. Doamna mea, zilnic cu alta vestimentatie. Foarte cocheta la cei 83 de ani, neÌmpliniti. Ma iubeste si este super încântata de mine. Am avut noroc de o femeie foarte buna la suflet. Rar doamne fara toane. O closca care ar vrea ca în fiecare zi sa vina mare parte din familie la masa. O groaza de nepoti, care mai de care mai simpatici si scoliti. Ingineri, studenti, profesori, muzicieni, elevi. A fost un du-te vino în casa asta pe timpul vacantelor. Acum am intrat în monotonia zilelor obisnuite.
De astazi mi-au pus si internet si am reusit si eu sa intru în rândul lumii. Laptop-ul mi l-au reparat cu ceva timp în urma asa ca am sa am cu ce sa-mi umplu orele de insomnie.
Astazi nu ma doare nimic. M-a rupt Claudia la sala de fitness saptamâna trecuta si astazi. Abia ce am putut umbla duminica. Astazi nu am nimic. Ma terorizeaza saraca. Asa i-am cerut eu. Daca nu, ma las de sport. Am pus câteva kilograme bune si acum trebuie sa le dau jos. Si i-am spus ca daca nu sta cu gura pe mine nu merita sa-mi pierd timp si bani. Asa ca ma forteaza sa mai fac exercitii la aparate chiar cànd simt ca muschii îmi cedeaza. Pacat ca nu pot sta mai mult de o ora.
... Scris-am vrute si nevrute. Mi-ati  lipsit, prietene dragi. Nu am avut parte de intimitate în ultimele luni, asa ca nu am avut cum sa va caut. Am sa va caut, la voi acasa, zilele ce vin. Abia astept sa încep din nou sa pictez si sa desenez. M-am limitat în aceasta prima luna în noua casa doar sa citesc si sa smotruiesc. Asa mi se întâmpla mie întotdeauna. Trebuie sa fac smotru dupa altele pentru ca sa pot dupa aceea sa stau linistita. Ma vad clientele de croitorie prin oras si sunt foarte triste ca nu ma voi mai ocupa cu cusutul. Asta este. As putea...dar numai vreau sa fac nimic. Vreau sa ma dedic hobby-urilor.
Barcelona, ce draga-mi esti. Mi-ai ramas în suflet.Chiar si romanul pe care-l citesc acum este despre Barcelona anilor 1300...