Putem sa ne ascundem de noi însine?

E momentul sa fac curatenie în sertarele sufletului. Clasica muzica, Vivaldi, iarna. Stranie coincidenta. E iarna si cenusiu si în sufletul meu. Ne-am despartit. Stiam amândoi ca se apropia cu pasi repezi acest moment. Abia cu o seara înainte dansasem, afara, pe terasa. Abia ce ne spusem cu jumatate de gura si menajându-ne reciproc sentimentele ca despartirea pluteste în aer. Eu îl stresam, El ma stresa. Eu vroiam mai mult si El numai putea. Eu aveam nevoie de o iubire adevarata si de mai multa pasiune. EL numai avea de unde. Eu îl judecam, el ma judeca. Eu îl dadeam afara din viata mea saptamânal. El... revenea. Suporta capriciile mele din cauza nevoilor financiare care-l sufocau. Eu numai vroiam sa accept ca trebuie sa-l împart cu cealalta. El... poate ma iubea. El... poate uneori ma dorea. Poate doar din obisnuinta îmi spunea iubirea mea, Julietita de mi corazon. Poate doar ne minteam. Poate amândoi jucam la ruleta. Ziua de mâine. O noua si ultima îmbratisare, eu. O noua zi în care El avea câteva monede în buzunar pentru cele necesare. Nu... nu au fost monede. A fost mult prea mult. Disperarea lui ajunsese la limitele insuportabilului. Occidentul nu este raiul pe pamânt. Eu nu puteam sa-l vad deprimat. El nu putea sa mai fie acel sarmant amant. Si totusi... visa. Poate asta ma enerva mai mult. Visa si nu avea asigurata nici ziua de mâine. De datoriile acumulate numai vorbesc. Luni de chirie datorata, alte nenumarate facturi. Copiii care cereau, nevasta care-l stresa, amanta care-l chinuia. Eu... nesatula, nemultumita, milostiva, preocupata mai mult de ale lui nevoi decât de ale mele drepturi.
Am fost martora ale tuturor esecurilor sale din ultimul an. Si totusi EL visa. Visa sa studieze, sa înregistreze muzica, sa compuna, sa se lanseze. În clipele de euforie mi-a daruit momente de extaz si atât de intensa pasiune. E usor sa te obisnuiesti. Devii chiar dependenta de adrenalina. Si asa traiam eu numai pentru momentul în care EL urma sa vina. Si venea. Uneori zâmbea, alteori se revolta si ascultam toate lamentarile lui. Eram buretele care trebuia sa absoarba toata energia lui negativa, toate frustrarile lui. El era amantul meu. Dar ajunsesem sa ma domine, sa ma verifice, sa ma spioneze. Ne certam, ne iubeam. Zilnic îmi spuneam ca trebuie sa se termine situatia asta inacceptabila. Zilnic mai mult îl doream.
Dar... s-a terminat. Un ultim mesaj din partea mea, ieri dimineata. Spus lucrurilor pe nume. Ofensat EL. Stiam eu. Seara... mi-a înapoiat laptopul si cheile casei. Un sarut pe obraji, o ultima privire din poarta si atât.
Durere. Da doare... Îmi vine sa urc pe pereti. Un tranchimazin. Un umar al Amaliei aseara, un umar si lacrimile Enmei astazi. Argumentele mele si nedumerirea ei ca am suportat toate cele.
Stiam de luni de zile ca am sa-l devorez si am sa ma plictisesc de El. Deja ma oboseau absurdele sale aere de macho man. Aerele de cine sunt eu... Barbatul care le stia pe toate. Detinea monopolul asupra întelepciunii. Ma oboseau aceleasi bravade cu cine am fost eu, cu viata pe care am dus-o, cu puterea de a ma reinventa si de a gasi noi oportunitati. Se mintim. Nu accepta esecul. Nu se preta la munci prost platite. Eram eu care-l scotea la liman. Îmi multumea. Îmi dadea tot ce putea. Iubire, clipe de neuitat, vise, pasiune. Dar totul era fals. Paranoia îi spunea metge. Tahicardie, puls 199, scandaluri si scene de absurda gelozie... atunci când nu era cazul. Nu-i datoram explicatii. Nu eram pe numele lui. Stia si el si chiar recunostea ca nu ma merita... dar totusi vroia sa fie stapânul fara compromisuri. Asa-mi trebuie. Am uitat ca nu trebuie sa las nici un barbat sa se apropie de mine. Acum... tragem linie. Voi avea nevoie de timp sa ma regasesc. Poate am sa ma bucur din nou de culori. Deocamdata totul îmi am aminteste de el. Muzica, fiecare coltisor al casei. Tresar la fiecare sonerie, privesc fara sa vreau pe fereastra sa vad daca nu vine. Toate sunt însa trecatoare. Chiar si durerea.

Chiar si ultimul dans, ultimele melodii pe care mi le-a cântat cu atâta pasiune alaltaieri seara. Doare al naibii. Si atunci ma gândesc la câti am facut eu sa sufere în ultimii 30 de ani. Oare suntem chit?! Cum spunea Scarlett O´Hara? Si mâine este o zi.
Sa vedem ce ne aduce. Numai sa-mi gasesc eu echilibrul. Fragilul meu echilibru...
Acum ar trebui sa ies din nou sa ma plimb pe malul marii. Dar... nu sunt înca pregatita. M-am aruncat în piscina cu gândul sa racoresc inima asta nabadaioasa . Fara sanse deocamdata.
...