Ceata.

Am reusit sa ma desprind de campania electorala pentru doua zile, dar ieri, curiozitatea, nevoia de show m-a adus din nou în fata ecranului. Am ramas cu un gust amar, care nici macar nu merita comentarii.
Astazi am început de dimineata sa cos. În momentele de ragaz mai fac câte o vizita pe bloguri. Îmi place sa citesc si-i caut pe ce-i care au ceva de spus. Trec de pe un blog pe altul si senzatiile sunt diferite. Dezamagire, tristete, abandonare. Nu am mai scris de câteva zile, m-am multumit sa pun doar câte un videoclip, nu am avut starea de spirit necesara. Nu ma pot abandona când am prea multe munci de facut. Scrisesem joi un articol, conversatia mea cu câinele lui Ema, care nu se dezlipeste de mine cànd fac menajul casei ei. Din pacate, nefiind conectata la retea, ìn momentul în care am urcat laptopul si l-am conectat s-a pierdut. Nu e nici un pacat. De fiecare data când recitesc ceea ce am scris mi se pare de o stupiditate inutila. Dar îmi dau voie sa gresesc. Doar asa voi învata ceva.

Dar am citit azi din nou reflectiile lui A si m-am simtit bine. Am simtit un imbold la meditatie si abandonare. Am lasat lucrul deoparte si mi-am pus muzica italiana ca sa pot scrie. Nu m-a mai interesat ca vor fi din nou ineptii. Reflecta starea mea de spirit din acest moment. Am ramas cu gàndul la ceata lui Umberto Eco, pe care am avut ocazia sa-l citesc în Italia. Chiar, acolo am citit. Poate pentru ca nu descoperisem atractia culorilor si a internetului, si a croitoriei. Aveam mai mult timp liber, pe care trebuia sa-l umplu si atunci am citit. Alessandro Baricco, Luciana Littizzetto, Stefania Atzori, Umberto Eco si alti câtiva.

M-am apropiat de fereastra si am privit marea. E verde. Agitata, furioasa. A început sezonul de vânturi. Valuri care se sparg de rocile caramizii. Au sapat adânc în stânci. Credeam la un moment dat ca se vor prabusi. Sunt suspendate pe niste piloni firavi. Cavitati imense, dovada a fortei imense cu care se sparg valurile de ele. Energie care ar trebui valorificata. Dar atunci nu ar mai fi coastele atât de frumoase. Mi-am adus aminte de ¨câmpurile¨ eoliene moderne. Nu mai pastreaza nimic din frumusetea imperturbabila a marii. Ecologistii nu sunt preocupati de ele, pentru ca produc energie ¨curata¨. Îi deranjeaza doar hotelurile si vilele ridicate pe zona coastei.
Câmpuri întregi de mori de vânt dispersate peste tot în lume. Nu ne deranjeaza ochii? Nu mai vezi nimic din peisaj, ci doar mastodonti pe care alice cu diametru mare se învârt , zi si noapte.
Nu poti împaca si capra si varza. Am vrea o lume curata dar nu suntem pregatiti pentru ea. Nu putem renunta la comoditatile noastre.

Ma gândeam la ceata care te învaluie si-ti da o senzatie de complicitate, de confort. Fiind pe malul marii e sezonul cetei, a luminii difuze, a felinarelor cu aura de lumina densa. Stau si privesc caldarâmul umed si inspir aerul îmbibat de sare. Si sunt parte dintr-o poveste. Poveste în care chipuri apar si dispar, totul se misca cu încetinitorul. Zâmbete fugare , priviri care nu spun nimic.