Escapada, fara mustrari de constiinta

Deci, am ajuns azi în Peñiscola, desi nu aveam în plan. Trebuia sa merg la o vizita la neurolog cu señor. Îl pregatisem în mare de ieri. Barbierit, taiat unghii. Memoria nu îi joaca feste când este vorba de mers la medic. Deci îl anunt ca mi-am pus doua desteptatoare, ca sa fie sigur ca nu uit. Ma cert cu el pe la doua si jumatate noaptea, ca nu dormea înca, asta dupa ce si la miezul noptii îl vizitasem. Abia reusesc sa adorm, cu usa de la terasa si geamul larg deschis, ca sa faca curent de aer.

Suna, si suna, în disperare alarma. Un aparat cu telecomanda, cu care ma cauta, daca are vreo problema serioasa. Nici nu stiu cum ìmi pun camasa de noapte, ametita cobor scarile, ca sa-mi spuna ca sigur vom ajunge târziu la spital. Era sapte dimineata, si vizita era la 10.30. Îi explicasem cu o seara înainte ca ne trezim la 8.00 si avem timp suficient. Dar señor, pisalog ca întotdeauna. Deci , ma înfurii, pomenesc toti sfintii, si-i spun ca e prea devreme. Sa mai astepte vreo o ora. Zis si facut. Doar dormisem vreo patru ore. Nu mai adormeam la loc. Îmi fac cafeaua, o trezesc pe Marta, se face 8.00 si señor, Nu... si Nu...

- Nu mai merg nicaieri.
- De ce?
- Asa!

Îl las în pace, gàndind ca va reveni la sentimente mai pasnice. Scot hainele, dau sa-l îmbrac. La fel, mai încapatânat. Ma dezlantui, si-l fac maniatic, ceea ce si este, capos si pisalog. Îl amenint cu fiica-sa, cu tot ce-mi vine în minte. Fara nici un rezultat. Mai mult l-am întarâtat.

Deci, ne îmbracam cu Marta, vine furgoneta, suim si plecam la spital. Vezi tu, aici , primaria asigura transport gratuit celor discapacitati, trebuie doar sa soliciti transportul. Noroc ca soferul, acelasi care o duce si pe Marta la centrul ocupational, nu se scandalizeaza. Ajungem la spital, o chem pe Enma la poarta colegiului de copii cu discapacitati. Îi explic situatia, vine si fiul lui señor, care se enerveaza si scoate vrute si nevrute.

Desi îmi asum responsabilitatea celor întâmplate, fiul, care stie el ce stie, îmi spune ca numai la urgenta sa mai vin cu tatal lui. Ca-l cunoaste de o viata si e satul de el.

Deci, nu mai mergem la vizita, eu o iau cu Marta spre statia de autobus, si dupa 40 de minute ajungem la ultima statie, ìn port la Peñiscola. Ne plimbam o ora prin castel, mai mult o târasc pe Marta dupa mine, pentru ca stiu ca avem numai o ora la dispozitie. Facem o sumedenie de fotografii. Eu ei, ea mie. Si trebuie sa recunosc ca ea, fara sa vada prea sine cu strabismul ei, mi-a scos mai frumoase poze, decât i-am scos eu ei.

Luam autobusul catre casa. O ora si suntem la ultima statie din Vinaros. Mai avem de mers pret de zece minute pe jos, si intram. Señor abia ce se trezise. Nu-i prea vorbesc desi el este foarte bine dispus acum, ca doar dormise bine vreo patru ore. Îi fac toaleta, el încântat ca-l spal de sus pâna jos. Luam un dejun încropit în mare graba. Despre incident, ca si cum nu ar fi fost. Nici eu nu-mi cer scuze, nici el nu pomeneste nimic. De altfel de câte ori ne certam , se comporta dupa aceea cu mine foarte frumos.

Il culc în sofaua din living, îmi cobor laptopul si de atunci au trecut cinci ore. S-a mai trezit o data, am facut niste sandvichuri cu pasta de peste, un pahar de vin si iar doarme. Logic ca asa nu are cum sa doarma noaptea. Dar viata lui e pe invers. Logic, el ar vrea ca eu sa fiu treaza noaptea sau dimineata devreme , ca sa povestim. Dar eu am treba ziua, si seara si noaptea sunt ale mele.

Cobor în mod constiincios sa-l vizitez, dar am si eu nevoie de somn. si somnul cel mai dulce îl am dimineata pe la 7.00

Deci, am nevoie de o vacanta. În 2 septembrie se împlinesc patru ani de când sunt afara, si am avut numai o jumatate de zi de vacanta, când am fost cu Mircea la Valencia, în excursie. Sunt poate prea obosita, irascibila si satula de viata asta de servitudine.

Dar , daca taceam filozof eram. Doar ca uneori simt ca explodez de prea bine ce mi-e.
Acum Enma, fiica lui señor nici nu vrea sa vina sa-l vada, ca sa nu se certe cu el. E atât de încapatânat când îsi pune în cap ceva. Mi-am epuizat cred toata rabdarea cu toti cei din jurul meu.

Vreau sa fiu singura. Sa nu vad pe nimeni, sa nu trebuiasca sa mai sterg pe nimeni la fund, asta în cel mai bun caz. Sa nu ma mai enervez ca vrea sa manânce, ca nu vrea sa se spele, ca nu vrea sa-i tai unghiile, ca nu vrea sa iasa din casa, ca nu vrea sa lase sa intre o raza de soare în casa, ca nu vrea sa descid nici o fereastra.

Vreau sa fiu singura. Sa pot dormi o noapte fara sa ma trezesc pâna dimineata. Constiinta, nu ma mustra. Deja sunt insensibila. Mi-am pierdut vederea din cauza serilor petrecute în ¨cueva¨ (pestera) cum zice Juan, ginerele lui señor. Mi-am pierdut rabdarea cu pisalogeala si cu maniile celor batrani.

Din când señor deschide o jumatate de ochi, ca sa vada daca suntem la locurile noastre, adica în fotoliile din fata lui. Ca în caz ca vrea sa se usureze, sa nu trebuiasca sa faca nici cel mai minim efort. Stie ca-i ghicesc toate nevoile, toate dorintele. Stie ca nu am încotro. Si trebuie sa mai rezist.