Hace 11 años
viernes, 4 de septiembre de 2009
Castillo de Peñiscola
¨El de Peñíscola es un castillo de origen templario, situado en la población del mismo nombre, en la comarca castellonense del Bajo Maestrazgo.
Su origen se remonta a 1294, año en que la Orden del Temple incorporó a sus dominios Peñíscola y su distrito territorial. A partir de dicha fecha y hasta 1307 tuvo lugar la construcción del castillo actual sobre los restos de la alcazaba árabe. Las obras fueron promovidas por Berenguer de Cardona, Maestre de la Orden en Aragón y Cataluña, y por Arnau de Banyuls, Gobernador de Peñíscola.
Con la desaparición del Temple en 1319, el castillo se incorporaría a la Orden de Santa María de Montesa, recientemente creada. En 1329, Peñíscola encabeza una petición y consigue que en su castillo se cree el Priorato de San Jaime.
Durante el Cisma de Occidente y a la muerte de Clemente VII (1394) fue designado como Papa Pedro de Luna, el cual tomaría como nombre el de Benedicto XIII, si bien pasaría a la historia con el sobrenombre de Papa Luna. Instalado en el castillo de Peñíscola desde 1411 y hasta 1423, atrajo al mismo a una pléyade de artistas y artesanos que dieron realce a su estancia. Su sucesor, Clemente VIII, permanecería en él hasta su abdicación en 1429.
Durante el periodo de las Germanías (1519-1521), Peñíscola fue sede de la coalición de fuerzas capitaneadas por el Virrey de Valencia, Didac Hurtado de Mendoza,que se opusieron a los agermanados. Por este hecho, el Virrey concedió a la población el título de fidelísima en 1522 y otorgó el perdón a los agermanados locales en nombre del rey Carlos I (1525). Felipe II ordenó la construcción de nuevas defensas artilleras, ejecutadas por el arquitecto italiano Juan Bautista Antonelli, a fin de protegerla de los ataques de los piratas berberiscos.¨
Sursa : Wikipedia
Castelul de la Peñiscola e un castel de origine templara, situat în localitatea cu acelasi nume, în judetul Bajo Maestrazgo al provinciei de Castellon.
Originea sa se întoarce în timp la anul 1294, an în care Ordinul templierilor îsi întinde dominatia si asupra Peñiscolei si a teritoriilor sale. începând cu respectiva data si pâna în 1307 a durat constructia actualului castel, deasupra ruinelor fostei fortarete arabe. Lucrarile au fost începute de Berenguer de Cardona, Maestru al Ordinului în Aragon si Cataluña, si de Arnau de Banyuls, Guvernator de Peñiscola.
Odata cu disparitia Ordinului templierilor în 1319, castelul trece în proprietatea Ordinului Santa Maria de Montesa, recent creat. În 1329, Peñiscola este promotorul unei petitii si obtine ca în castelul sau sa se creeze Stàretia de San Jaime.
În timpul Schismei din Occident si la moartea lui Clemente VII (1394) a fost ales ca si Papà, Pedro de Luna, cel care se va numi Benedicto XIII, si va fi cunoscut în istorie cu porecla de Papa Luna. Instalat în castelul de la Peñiscola din 1411 si pâna în 1423, si-a atras la sine o pleiada de artisti si artizani care dadurà stralucire sederii sale. Succesorul sau, Clemente VIII, va ràmâne în castel pâna la abdicarea sa, în 1429.
În perioada numita Germanias ( 1519-1521), (rebeliunea armata din regatul Valenciei), Peñiscola a fost sediul coalitiei de forte conduse de Viceregele de Valencia, Didac Hurtado de Mendoza. Pentru faptul ca l-au sustinut, Viceregele a decernat localitatii titlul de fidelisima în 1522 si a acordat în numele regelui Carlos I (1525) , iertarea opozantilor. Felipe II a ordonat construirea a noi fortificatii de artilerie, executate de càtre arhitectul italian Juan Bautista Antonelli , cu scopul de a -l proteja de atacurile piratilor berberi (din nordul Africii).
jueves, 3 de septiembre de 2009
la vuelta espagna 2009
cred ca vorbea la telefon, era printre ultimii.
nu i-am prins pe primii.video inregistrare ìn timp ce cu cealalta faceam fotografii.
si cum merita o niste fotografii mai serioase, am coborât câteva de pe site-ul oficial.
vuelta españa 2009
castigatorul etapei a 5-a Tarragona- Vinaros
Publicaţi postare
de ale casei
pisica Cristinei, în vizita, nu se prea sinchisea de Charlie, dar señor si la doua ore dupa plecarea lor, era tot un pachet de nervi. Spusese, ca va trebui sa învete nepoata, ca nu se merge în vizita în casa altora însotit de animalele de companie. E un ...pesado..
Charlie , care nu se simte bine decât daca se catara pe señor.
Adrian (dreapta) care ma contacteaza si când iese cu prietenii. Cea mai mare bucurie a vietii mele. Tucu-i sufletelul lui, cum se zice pe la noi. Va face urât daca afla ca l-am pus pe blog, dar nu-mi pasa.
alb, negru
prima rochita pe care am cusut-o eu. cam acum un an. pozele sunt proaste, dar pentru ca Enma nu o va mai îmbraca cel putin un an, le-am postat asa.
lunes, 31 de agosto de 2009
Ganduri mai bune, dupa o plimbare în oras
Cine-mi citeste rândurile, ar putea trage concluzia eronata, ca sunt o persoana deosebita, linistita, fara prihana, numai miere. Nu vreau sa creez false idei. Mie îmi place sa râd. Îmi place sa presar în conversatie câte o înjuratura, când sunt prea aprinsa. Nu înjuraturi fata de persoane, ci fata de evenimente. Câteodata îmi spune señor Tomas, ca nu e frumos ca o femeie sa pronunte cuvântul ¨cojones¨ sau ¨joder¨. Ca ei folosesc mai mult ... me caco en la mar... o en tus padres... sau ... ostia... sau gilipollas * tonto, estúpido. se aplica como insulto a la persona que enfada o molesta con lo que hace o dice* . Îi raspund , ca în limba mea pronunt mai rar înjuraturi, dar sunt asa de simpatice în alta limba, cu atât mai mult ca la radio, tot al zecelea cuvânt în cadrul unor emisiuni, pe care le ascultam noi, sunt de acest gen. Si pe mine ma amuza copios. Numai señor face câte o mutra care vrea sa spuna... ehei, pe vremea mea... lumea era mai civilizata, mai respectuoasa. Si are dreptate.
Deci, ma aprind câteodata, si daca cumva conversatia are loc în prezenta lui Juan, ginerele lui señor, acesta îmi spune la un moment dat... RESPIRA...
Si, ma linistesc, nu înainte de a-mi spune oful. Dar încerc sa nu le stau prea mult în ochi, pentru ca ar putea sa ma ia gura pe dinainte.
Asa ca prefer singuratatea mea. Si apoi nu sunt singura. Am muzica mea, care în acest moment este ungureasca. Ma simteam datoare fata de inima mea, sa-mi umplu sufletul si cu dulcele grai unguresc. Desi stiu ca nu as fi fost mai fericita în Ungaria. La sfârsitul anilor ´80, cei mai buni prieteni ai mei s-au refugiat în Ungaria si chiar s-au realizat foarte bine acolo. Maria, este unul din cei multi directori de la multinationala UNILEVER, Corporate supply manager, ceilalti au înfiintat multinationale, s-au despartit, s-au recasatorit, au copii pe la universitati serioase, vile, masini. Aceeasi ani, mie mi-au adus dupa puterile mele. O casa aflata în constructie de 11 ani, vreo doua masini second hand, o nora draga si o nepoata scumpa.
Puteam sa mergem si noi, dar am ales sa ramânem, pentru ca Mircea s-ar fi simtit strain acolo. Sau pentru ca nu am avut curajul si ambitia lor. Vazusem la televiziunea maghiara, un documentar despre populatia maghiara care traieste pe teritoriile din Ucraina.
Spunea o taranca: aici suntem numiti ungurii, iar daca mergem sa facem negot în Ungaria , ne chiama invariabil ...ucrainenii..
Asa si eu. Daca spun ca sunt unguroaica, ma asociaza cu Ungaria, si trebuie sa le explic ca eu traiesc în România, dar sunt de etnie ungara. Si ce ma umple de fericire faptul ca sunt multiculturala. Cineva spunea, undeva printr-o carte demult citita... ca esti cu atât mai OM , cu cât cunosti mai multe limbi si mai multe culturi. Eu ma descurc deja în multe. Si-i spun de fiecare data lui señor , ca multumesc soartei mele, nu tocmai bune în anumite momente, ca m-a obligat sa iau calea strainatatii, pentru ca m-am îmbogatit sufleteste cunoscând oameni adevarati pe atâtea meleaguri.
Ai mei stiu ca nu am de gând sa ma întorc repede acasa. Vreau sa ajung sa traiesc un pic si în Paris, Barcelona si chiar Londra daca s-ar putea. Totul e asa de diferit de cum îmi facusem eu o parere de la televizor. Si abia dupa ce întelegi bine limba, poti sa cunosti mai bine sufletul unei natiuni. Si eu îi admir si pe italieni, cetatenii obisnuiti ma refer. Îi admir si pe spanioli, pentru temperamentul lor si pentru felul în care ne trateaza. Bineînteles ca padure fara uscaturi nu exista. Dar nu sunt cei care domina societatea.
Deci, buna nu sunt. Traiesc în felul meu egoist. Îmi ajut familia mai mult decât am fi sperat vreodata. Dar îmi place sa fiu lasata în pace. Fac ce-mi trece prin cap, încercând sa nu ranesc prea tare. Sunt visatoare si romantica. Sunt blânda si molcoma, ca ardelenii sau ca ungurii, nu strig si nu ma cert nici pentru drepatatea mea, pentru ca stiu ca vorba buna, mult aduce.
Vorbesc o spaniola cu accent italian , sau mai bine zis cu ritmicitate italiana. Mai melodioasa. Glumesc foarte mult cu señor, care ma ameninta cu bataia de fiecare data. O pup pe Marta si o mângâi, pentru ca ma priveste ca un catelus care asteapta sa fie lasat lânga stapânul adorat. Si ma adora. Julita, meravigliosa îmi spune... Si atunci ma topesc.
Si atunci devin si eu mai buna, si-l întreb pe Dzeu... - Nu ai putut sa o faci si pe ea sanatoasa, sa se poata bucura de frumusetile acestei lumi pe care ai creat-o? Si ea biata, abia asteapta o mângâiere din partea mea. Si eu nu preget sa-i dau toate mângâierile cerute, pentru ca la rândul meu, ma eliberez de tensiune de câte ori ma mângaie cu mânutele prea mici pentru corpul acela inform. Ca si acasa , când câinii mei se asaza lânga mine fara sa spuna nimic. Asa e si Marta, cere foarte putin , si involuntar, da foarte mult.
Deci, ma aprind câteodata, si daca cumva conversatia are loc în prezenta lui Juan, ginerele lui señor, acesta îmi spune la un moment dat... RESPIRA...
Si, ma linistesc, nu înainte de a-mi spune oful. Dar încerc sa nu le stau prea mult în ochi, pentru ca ar putea sa ma ia gura pe dinainte.
Asa ca prefer singuratatea mea. Si apoi nu sunt singura. Am muzica mea, care în acest moment este ungureasca. Ma simteam datoare fata de inima mea, sa-mi umplu sufletul si cu dulcele grai unguresc. Desi stiu ca nu as fi fost mai fericita în Ungaria. La sfârsitul anilor ´80, cei mai buni prieteni ai mei s-au refugiat în Ungaria si chiar s-au realizat foarte bine acolo. Maria, este unul din cei multi directori de la multinationala UNILEVER, Corporate supply manager, ceilalti au înfiintat multinationale, s-au despartit, s-au recasatorit, au copii pe la universitati serioase, vile, masini. Aceeasi ani, mie mi-au adus dupa puterile mele. O casa aflata în constructie de 11 ani, vreo doua masini second hand, o nora draga si o nepoata scumpa.
Puteam sa mergem si noi, dar am ales sa ramânem, pentru ca Mircea s-ar fi simtit strain acolo. Sau pentru ca nu am avut curajul si ambitia lor. Vazusem la televiziunea maghiara, un documentar despre populatia maghiara care traieste pe teritoriile din Ucraina.
Spunea o taranca: aici suntem numiti ungurii, iar daca mergem sa facem negot în Ungaria , ne chiama invariabil ...ucrainenii..
Asa si eu. Daca spun ca sunt unguroaica, ma asociaza cu Ungaria, si trebuie sa le explic ca eu traiesc în România, dar sunt de etnie ungara. Si ce ma umple de fericire faptul ca sunt multiculturala. Cineva spunea, undeva printr-o carte demult citita... ca esti cu atât mai OM , cu cât cunosti mai multe limbi si mai multe culturi. Eu ma descurc deja în multe. Si-i spun de fiecare data lui señor , ca multumesc soartei mele, nu tocmai bune în anumite momente, ca m-a obligat sa iau calea strainatatii, pentru ca m-am îmbogatit sufleteste cunoscând oameni adevarati pe atâtea meleaguri.
Ai mei stiu ca nu am de gând sa ma întorc repede acasa. Vreau sa ajung sa traiesc un pic si în Paris, Barcelona si chiar Londra daca s-ar putea. Totul e asa de diferit de cum îmi facusem eu o parere de la televizor. Si abia dupa ce întelegi bine limba, poti sa cunosti mai bine sufletul unei natiuni. Si eu îi admir si pe italieni, cetatenii obisnuiti ma refer. Îi admir si pe spanioli, pentru temperamentul lor si pentru felul în care ne trateaza. Bineînteles ca padure fara uscaturi nu exista. Dar nu sunt cei care domina societatea.
Deci, buna nu sunt. Traiesc în felul meu egoist. Îmi ajut familia mai mult decât am fi sperat vreodata. Dar îmi place sa fiu lasata în pace. Fac ce-mi trece prin cap, încercând sa nu ranesc prea tare. Sunt visatoare si romantica. Sunt blânda si molcoma, ca ardelenii sau ca ungurii, nu strig si nu ma cert nici pentru drepatatea mea, pentru ca stiu ca vorba buna, mult aduce.
Vorbesc o spaniola cu accent italian , sau mai bine zis cu ritmicitate italiana. Mai melodioasa. Glumesc foarte mult cu señor, care ma ameninta cu bataia de fiecare data. O pup pe Marta si o mângâi, pentru ca ma priveste ca un catelus care asteapta sa fie lasat lânga stapânul adorat. Si ma adora. Julita, meravigliosa îmi spune... Si atunci ma topesc.
Si atunci devin si eu mai buna, si-l întreb pe Dzeu... - Nu ai putut sa o faci si pe ea sanatoasa, sa se poata bucura de frumusetile acestei lumi pe care ai creat-o? Si ea biata, abia asteapta o mângâiere din partea mea. Si eu nu preget sa-i dau toate mângâierile cerute, pentru ca la rândul meu, ma eliberez de tensiune de câte ori ma mângaie cu mânutele prea mici pentru corpul acela inform. Ca si acasa , când câinii mei se asaza lânga mine fara sa spuna nimic. Asa e si Marta, cere foarte putin , si involuntar, da foarte mult.
O dimineata obisnuita
Este dimineata de luni. E înca vacanta pentru Marta si deci, nu trebuie sa ma trezesc de tot, cum zic eu. Am coborât sa vad ce face señor Tomas, si mi-am pus o cafea cu lapte, si cu cuburi de gheata. Îmi place sa beau cafea la orice ora din zi si din noapte. Mi-o pregatesc de cu seara, si asa dau doar o raita prin bucatarie. Aici nu e cine sa-mi aduca cafeaua la pat. Aici nu e cine sa ma rasfete.
Aproape toata noaptea mi-a mers televizorul, în surdina, ca sa nu-mi deranjez vecinii care au alt ritm de viata decât al meu. Îmi petrec zilele si zilele hoinarind prin blogosfera. Citesc comentarii, articole, si de fiecare data când descopar persoane interesante sau care au activitati interesante, ma opresc si citesc mai mult. Apoi, daca am curaj , le las si câte un comentariu timid.
Uneori am placuta surpriza sa-mi raspunda si chiar sa-mi lase comentarii. Caut companii virtuale? Nu, caut doar suflete. Scriu pentru ca mi-e sufletul prea plin. Prea plin si da pe dinafara. Mi-e dor de casa, mi-e dor de lumea mea. Dar trebuie sa mai ramân ani buni departe de tara mea, pentru ca altfel nu ne descurcam. Acasa, Mircea fara servici, pe somaj, Adrian care nu va câstiga niciodata un salariu decent ca sa poata sa-si întretina familia, mama si tata, care trag din greu sa le ajunga bruma de pensie de pe o zi pe alta, si daca nu ar fi mama saraca la 67 de ani sa mai mearga la curatenie, nu ar reusi sa o scoata la capat.
Azi voi lua , sper cecul, si primul lucru e sa trimit aproape toti banii acasa. Mai am o ultima rata de platit la al treilea laptop si gata. De luna viitoare ramân si eu cu o suta de euro în buzunare. Am cumparat cele trei laptopuri pentru ca sa aiba fiecare în casa. Adrian în camera lui, si Mircea în a lui. Asa nu se deranjeaza reciproc si putem vorbi în intimitate. Mircea este asa de fericit ca nici nu mai deschide televizorul . Se uita la tot prin internet. Adi, si-l ia cu el si se conecteaza cu mine de pe unde poate. E aproape cum as fi cu ei, doar ca nu pot sa-i strâng în brate.
M-a auzit de dimineata señor si m-a si întrebat daca avem ceva de facut azi. Nu avem, de fapt foarte rar avem ceva de facut, care sa justifice noptile lui nedormite. Dar viata lui e al revers. Doarme ziua si noaptea asculta radio. Ma întreaba la ore imposibile din noapte ce mai face familia mea. Bine, señor. Dorm la ora asta, cum ar trebui sa faceti si dvs.
Am avut doua zile linistite, asa cum îmi plac mie. Sâmbata s-a trezit pe la trei si jumatate dupa amiaza, si duminica pe la unu jumatate. Asa am avut timp suficient sa scriu, sa ma bloghez, sa fac mâncarea de prânz si apoi iar sa lenevesc, plimbându-ma pe net. Sâmbata dimineata am reusit sa mai vorbesc un pic cu cotofana de Alexandra, care urma sa plece pentru urmatoarele luni la tatal ei. Ca de obicei, nu vroia sa faca baie, pentru ca nu-i place sa fie spalata pe cap. Cei doi , Adrian si Luminita, duc lupte crâncene cu ea, si nici cu vorba buna, nici cu amenintari nu reusesc sa o convinga. Deja are o personalitate foarte puternica. Îmi va lipsi, dar sper sa o pot contacta pe yahoo, la adresa tatalui ei, care a zis ca nu are nimic împotriva sa-i caut. Va începe gradinita acolo, la Filiasi, si poate va veni sa petreaca o luna, în decembrie , la noi. E grea despartirea de ea, dar si tatal ei o iubeste, se pare foarte mult. Si e corect sa creasca înconjurata de afectiunea ambilor parinti.
Si apoi Adrian si Luminita, sunt niste schelete ambulante. Niciodata nu l-am vazut asa de slab pe Adi. Alexandra e la o vârsta la care nu poate fi lasata un minut singura. Curioasa, neastâmparata, îi seaca de energie pe toti.
Nu am dormit nici azi noapte prea mult din cauza caldurii. Nu cred ca am mai prins o vara asa de lunga si de obositoare. Si apoi la fiecare vizita la señor, îmi zboara somnul, coborând si urcând treptele, punându-i plosca, spalând-o si apoi, la întoarcerea în camera mea, mai fumând câte o tigara la geam. Dar , cerul este înnorat la ora asta, asa ca poate vom avea azi o zi mai suportabila. Nu mai am chef nici de piscina, nici de stat prin curte. Petrec minimul necesar pe afara. Udatul florilor la mine si la medic, aspirarea curtii de miile de frunzulite ale copacilor astia pacatosi. Dar acum sunt smechera cu noul aspirator. Ca aici, sefa, imediat cumpara tot . Daca m-am plâns ca umplu zilnic o punga întreaga cu frunzulite, imediat a venit cu ideea de a cumpara un aspirator de gradinarit, dealtfel si pentru parul lasat în curtea ei de Drac, rotweilerul ei. Asa, acum sunt smechera. Întâi suflu, ca sa îngramadesc toate frunzulite într-un loc, si apoi le aspir. Si aspir si în fata portii unde se aduna atâta praf si mizerie de la trecatori.
Charlie, papagalul medicului, îmi tine companie. Ieri se plimba prin curte, în timp ce eu aspiram. Marta, ca de obicei, asezata fara sa faca nimic. Nu obosesc sa multumesc lui Dumnezeu ca am adus pe lume un copil sanatos. Ce viata inutila are Marta. Nu gaseste nimic care sa o preocupe. Nu e capabila sa se uite mai mult de zece minute la televizor, nu vrea sa faca mai nimic. Sunt lenti si indolenti copii cu Sindrom Down. Daca mai poate fi numita copil la cei 42 de ani ai ei.
Singura preocupare e mancarea, si sezutul în fotoliu. Daca o pun la maturat, trec 4 ore si curtea e aproape asa cum a gasit-o. Singurul lucru care-i trece prin cap, si singurul pe care l-au facut femeile din casa lor, e sa mearga la cumparaturi. De fiecare data ar cumpara mingiute si oua kinder, cu surprize. Si noi posete, si babybel, brânzute în forma de inimioare, si brelocuri, si alte prostii de agatat , ca sa-i se legene la gât vreun aparat de fotografiat de jucarie, sau vreun telefon mobil, stricat. O atrag toate lucrusoarele colorate.
Si daca ar putea sa-si puna vreo zece bratari si lanturi de aur. Si unghiile pictate si cu floricele lipite. Dar neaparat pe toate unghiile. Vorbeste cu peretii, chiar îi pupa. Stam la masa, si dintr-odata îsi întoarce capul sa se rasteasca la vreun prieten imaginar, cu care are vreo disputa în mintea ei dusa. Nu este violenta, acum. Face mai putin urât decât acum câtiva ani. Înainte o apuca plânsul din senin, sau urca scarile strigând la vreo fantasma din închipuirea ei. Acum doar râde când te astepti mai putin. Doamne, nu pot sa-ti multumesc destul pentru ca m-ai ferit.
De multe ori señor e preocupat de sanatatea mintala a Martei, care va fi o povara pentru fratii ei, dupa ce el va muri. Si asa si este, desi eu îl linistesc de fiecare data, ca Marta nu va fi o povara. Dar nu e asa. Când m-au contractat, uitasera sa-mi pomeneasca de ea. Mi-au zis doar dupa ce acceptasem, ca în casa cu mine va fi si Marta, dar ca ea nu-mi va da batai de cap.
Hm ! Numai cine traieste cu ei o poate spune. Nu ma rastesc la ea niciodata, pentru ca e inutil. Nu întelege. Nu stie sa faca mai nimic. E o masa de carne, care face mecanic anumite activitati. Sta sub dus, dar nu se spala, închide de zeci de ori usile. Sta în piscina, dar înnoata doar daca strig la ea. Si atunci câtiva metri, dupa care se pune din nou sa pupe marginea piscinei. Vine dupa mine peste tot, anuntându-ma de zeci de ori... aici sunt, ca si cum nu i-as simti duhoarea de pesta a respiratiei. Si ma întreb de multe ori, Doamne nu e destul ca nu i-ai dat minte, mai trebuia sa-i dai si mirosul acesta insuportabil. Ma gândesc de multe ori la mama ei, Sofia, care nu s-a împacat niciodata cu gândul ca are un copil discapacitat. Si la bietul señor, bun, care a dormit patruzeci de ani cu ea în camera, si care si acum e vesnic obsedat. Unde e fetita?
Acestea fiind zise, merg sa pregatesc micul dejun, sa-i duc haine de schimb Martei, dupa care sper sa cobor în oras, sa mai schimb peisajul acesta deprimant. Sunt ore întregi ìn care nu scot un sunet, doar gândurile , lungile conversatii din mintea mea, care sper sa nu ma copleseasca vreodata de tot. Sper sa nu ajung eu acasa mai nebuna, decât cei cu care mi-a fost dat sa traiesc în ultimii ani. De asta îmi caut companii agreabile. De asta pictez, de asta cos, ca sa-mi mai ocup mintea. Ca sa ma mai bucure si pe mine ceva.
Si am sa ies sa vad marea, sa ma asez pe o banca, si sa visez la zile în care sa ma dedic frumusetilor din jurul meu. Am sa merg ìntr-o zi, sa ma plimb pe malul marii, la Peniscola. Pe faleza lunga, de kilometri, dar asta, peste vreo saptamâna, când voi putea sa-l las pe señor singur cele trei ore, cât îmi ia drumul dus-întors.
Aproape toata noaptea mi-a mers televizorul, în surdina, ca sa nu-mi deranjez vecinii care au alt ritm de viata decât al meu. Îmi petrec zilele si zilele hoinarind prin blogosfera. Citesc comentarii, articole, si de fiecare data când descopar persoane interesante sau care au activitati interesante, ma opresc si citesc mai mult. Apoi, daca am curaj , le las si câte un comentariu timid.
Uneori am placuta surpriza sa-mi raspunda si chiar sa-mi lase comentarii. Caut companii virtuale? Nu, caut doar suflete. Scriu pentru ca mi-e sufletul prea plin. Prea plin si da pe dinafara. Mi-e dor de casa, mi-e dor de lumea mea. Dar trebuie sa mai ramân ani buni departe de tara mea, pentru ca altfel nu ne descurcam. Acasa, Mircea fara servici, pe somaj, Adrian care nu va câstiga niciodata un salariu decent ca sa poata sa-si întretina familia, mama si tata, care trag din greu sa le ajunga bruma de pensie de pe o zi pe alta, si daca nu ar fi mama saraca la 67 de ani sa mai mearga la curatenie, nu ar reusi sa o scoata la capat.
Azi voi lua , sper cecul, si primul lucru e sa trimit aproape toti banii acasa. Mai am o ultima rata de platit la al treilea laptop si gata. De luna viitoare ramân si eu cu o suta de euro în buzunare. Am cumparat cele trei laptopuri pentru ca sa aiba fiecare în casa. Adrian în camera lui, si Mircea în a lui. Asa nu se deranjeaza reciproc si putem vorbi în intimitate. Mircea este asa de fericit ca nici nu mai deschide televizorul . Se uita la tot prin internet. Adi, si-l ia cu el si se conecteaza cu mine de pe unde poate. E aproape cum as fi cu ei, doar ca nu pot sa-i strâng în brate.
M-a auzit de dimineata señor si m-a si întrebat daca avem ceva de facut azi. Nu avem, de fapt foarte rar avem ceva de facut, care sa justifice noptile lui nedormite. Dar viata lui e al revers. Doarme ziua si noaptea asculta radio. Ma întreaba la ore imposibile din noapte ce mai face familia mea. Bine, señor. Dorm la ora asta, cum ar trebui sa faceti si dvs.
Am avut doua zile linistite, asa cum îmi plac mie. Sâmbata s-a trezit pe la trei si jumatate dupa amiaza, si duminica pe la unu jumatate. Asa am avut timp suficient sa scriu, sa ma bloghez, sa fac mâncarea de prânz si apoi iar sa lenevesc, plimbându-ma pe net. Sâmbata dimineata am reusit sa mai vorbesc un pic cu cotofana de Alexandra, care urma sa plece pentru urmatoarele luni la tatal ei. Ca de obicei, nu vroia sa faca baie, pentru ca nu-i place sa fie spalata pe cap. Cei doi , Adrian si Luminita, duc lupte crâncene cu ea, si nici cu vorba buna, nici cu amenintari nu reusesc sa o convinga. Deja are o personalitate foarte puternica. Îmi va lipsi, dar sper sa o pot contacta pe yahoo, la adresa tatalui ei, care a zis ca nu are nimic împotriva sa-i caut. Va începe gradinita acolo, la Filiasi, si poate va veni sa petreaca o luna, în decembrie , la noi. E grea despartirea de ea, dar si tatal ei o iubeste, se pare foarte mult. Si e corect sa creasca înconjurata de afectiunea ambilor parinti.
Si apoi Adrian si Luminita, sunt niste schelete ambulante. Niciodata nu l-am vazut asa de slab pe Adi. Alexandra e la o vârsta la care nu poate fi lasata un minut singura. Curioasa, neastâmparata, îi seaca de energie pe toti.
Nu am dormit nici azi noapte prea mult din cauza caldurii. Nu cred ca am mai prins o vara asa de lunga si de obositoare. Si apoi la fiecare vizita la señor, îmi zboara somnul, coborând si urcând treptele, punându-i plosca, spalând-o si apoi, la întoarcerea în camera mea, mai fumând câte o tigara la geam. Dar , cerul este înnorat la ora asta, asa ca poate vom avea azi o zi mai suportabila. Nu mai am chef nici de piscina, nici de stat prin curte. Petrec minimul necesar pe afara. Udatul florilor la mine si la medic, aspirarea curtii de miile de frunzulite ale copacilor astia pacatosi. Dar acum sunt smechera cu noul aspirator. Ca aici, sefa, imediat cumpara tot . Daca m-am plâns ca umplu zilnic o punga întreaga cu frunzulite, imediat a venit cu ideea de a cumpara un aspirator de gradinarit, dealtfel si pentru parul lasat în curtea ei de Drac, rotweilerul ei. Asa, acum sunt smechera. Întâi suflu, ca sa îngramadesc toate frunzulite într-un loc, si apoi le aspir. Si aspir si în fata portii unde se aduna atâta praf si mizerie de la trecatori.
Charlie, papagalul medicului, îmi tine companie. Ieri se plimba prin curte, în timp ce eu aspiram. Marta, ca de obicei, asezata fara sa faca nimic. Nu obosesc sa multumesc lui Dumnezeu ca am adus pe lume un copil sanatos. Ce viata inutila are Marta. Nu gaseste nimic care sa o preocupe. Nu e capabila sa se uite mai mult de zece minute la televizor, nu vrea sa faca mai nimic. Sunt lenti si indolenti copii cu Sindrom Down. Daca mai poate fi numita copil la cei 42 de ani ai ei.
Singura preocupare e mancarea, si sezutul în fotoliu. Daca o pun la maturat, trec 4 ore si curtea e aproape asa cum a gasit-o. Singurul lucru care-i trece prin cap, si singurul pe care l-au facut femeile din casa lor, e sa mearga la cumparaturi. De fiecare data ar cumpara mingiute si oua kinder, cu surprize. Si noi posete, si babybel, brânzute în forma de inimioare, si brelocuri, si alte prostii de agatat , ca sa-i se legene la gât vreun aparat de fotografiat de jucarie, sau vreun telefon mobil, stricat. O atrag toate lucrusoarele colorate.
Si daca ar putea sa-si puna vreo zece bratari si lanturi de aur. Si unghiile pictate si cu floricele lipite. Dar neaparat pe toate unghiile. Vorbeste cu peretii, chiar îi pupa. Stam la masa, si dintr-odata îsi întoarce capul sa se rasteasca la vreun prieten imaginar, cu care are vreo disputa în mintea ei dusa. Nu este violenta, acum. Face mai putin urât decât acum câtiva ani. Înainte o apuca plânsul din senin, sau urca scarile strigând la vreo fantasma din închipuirea ei. Acum doar râde când te astepti mai putin. Doamne, nu pot sa-ti multumesc destul pentru ca m-ai ferit.
De multe ori señor e preocupat de sanatatea mintala a Martei, care va fi o povara pentru fratii ei, dupa ce el va muri. Si asa si este, desi eu îl linistesc de fiecare data, ca Marta nu va fi o povara. Dar nu e asa. Când m-au contractat, uitasera sa-mi pomeneasca de ea. Mi-au zis doar dupa ce acceptasem, ca în casa cu mine va fi si Marta, dar ca ea nu-mi va da batai de cap.
Hm ! Numai cine traieste cu ei o poate spune. Nu ma rastesc la ea niciodata, pentru ca e inutil. Nu întelege. Nu stie sa faca mai nimic. E o masa de carne, care face mecanic anumite activitati. Sta sub dus, dar nu se spala, închide de zeci de ori usile. Sta în piscina, dar înnoata doar daca strig la ea. Si atunci câtiva metri, dupa care se pune din nou sa pupe marginea piscinei. Vine dupa mine peste tot, anuntându-ma de zeci de ori... aici sunt, ca si cum nu i-as simti duhoarea de pesta a respiratiei. Si ma întreb de multe ori, Doamne nu e destul ca nu i-ai dat minte, mai trebuia sa-i dai si mirosul acesta insuportabil. Ma gândesc de multe ori la mama ei, Sofia, care nu s-a împacat niciodata cu gândul ca are un copil discapacitat. Si la bietul señor, bun, care a dormit patruzeci de ani cu ea în camera, si care si acum e vesnic obsedat. Unde e fetita?
Acestea fiind zise, merg sa pregatesc micul dejun, sa-i duc haine de schimb Martei, dupa care sper sa cobor în oras, sa mai schimb peisajul acesta deprimant. Sunt ore întregi ìn care nu scot un sunet, doar gândurile , lungile conversatii din mintea mea, care sper sa nu ma copleseasca vreodata de tot. Sper sa nu ajung eu acasa mai nebuna, decât cei cu care mi-a fost dat sa traiesc în ultimii ani. De asta îmi caut companii agreabile. De asta pictez, de asta cos, ca sa-mi mai ocup mintea. Ca sa ma mai bucure si pe mine ceva.
Si am sa ies sa vad marea, sa ma asez pe o banca, si sa visez la zile în care sa ma dedic frumusetilor din jurul meu. Am sa merg ìntr-o zi, sa ma plimb pe malul marii, la Peniscola. Pe faleza lunga, de kilometri, dar asta, peste vreo saptamâna, când voi putea sa-l las pe señor singur cele trei ore, cât îmi ia drumul dus-întors.
sábado, 29 de agosto de 2009
Alhambra
desenul l-am facut ieri ìn creion si în pix (pâna ìmi voi cumpara ceva mai potrivit) . Astazi dupa amiaza l-am vopsit. încerc pâna îmi va reusi si mai bine.
Români, unguri, tigani
Astazi am sa scriu despre unguri si români.
M-am nascut într-o familie de unguri. Am ascultat toata viata csardasuri si arii din celebre operete unguresti. Parintii mei fiind de provenienta modesta, nu m-au putut ajuta prea mult pe vremea primilor pasi în scoala. Saraci fiind, trebuiau sa închirieze camera cea mai buna din apartamentul cu doua camere. Au avut chiriasi la început o familie de medici, dna si dl. Zagreanu, veniti de prin Muntenia, si mai apoi pe Aurica Mezei, inginer economist, orfana de pe la Oradea. Norocul meu, as putea spune, pentru ca Aurica mi-a îndrumat primii pasi în scoala. Sigur numai datorita ei am facut scoala în limba româna. Am învatat bine, în clasele primare fusesem chiar premianta, mai apoi m-am lasat pe tânjeala. Oricum m-am situat printre cei cu medii peste opt la terminarea liceului.
În casa, cu mama si cu tata vorbesc maghiara, dar cu fratele meu numai româneste. Cu prietenii, de etnie maghiara, cred ca numai româneste. De fapt, uneori , fara sa ne dam seama vorbim si ungureste, si apoi , daca ne împotmolim la vreun cuvânt trecem la cealalta limba. Involuntar.
Printre prietenii lui tata, baciul Gheorghe, poate cel mai bun si mai iubitor dintre toti prietenii lui. Nu cred sa fi fost vreodata, o petrecere sau vreun eveniment important la noi în casa, la care sa nu fi participat si el, si familia lui. Muzica, numai ungureasca, nu l-a deranjat vreodata. Si noi la fel, am luat parte la toate bucuriile si tristetile din familia lui.
Verisorii mei, în mare parte casatoriti cu români. Si chiar casatoritii cu unguri, vorbesc amândoua limbile în casa. Cumnata mea, unguroaica getbeget, vorbeste cu nepotul meu mai mult româneste, din aceleasi motive, copilul a studiat în limba româna si-i e mai greu sa se exprime ìn maghiara. Copii prietenei mele Viorica, chiar cu trei bunici unguri, nu stiu mai deloc ungureste.
Prietena mea, Maria Andrasi, plecata din ´87 în Ungaria, m-a facut sa-i iubesc pe Sorescu, Nichita Stanescu, sa apreciez muzica folk , sa citesc si sa recitesc Arta conversatiei de Ileana Vulpescu.
Sotul meu, crescut în copilarie de bunica materna, ìn Craidorolt, jud. Satu Mare, a învatat jucându-se cu copii pe maidan, maghiara. Socrul meu, de lânga Valea lui Mihai (Bihor) provenea dintr-o familie de români, (Savu), batrânii nici nu stiau sa vorbeasca româneste. Numai în cazul socrului meu, notarul ungur i-a gresit numele, maghiarizându-l în Szavo. Nu am putut face schimbarile de rigoare, desi am încercat. Si apoi ne deranja doar ca era mereu confundat cu Szabo, si trebuia sa corectam de fiecare data pe cei care-l scriau.
Deci, nu am fost educati ìn spiritul urii interetnice, interconfesionale, interrasiale.
La rândul meu, mi-am educat fiul în aceleasi principii. Am locuit apropape zece ani într-un cartier nou, în care erau si destul de multi tigani. Adrian se juca cu ei, si i-am interzis sa-i desconsidere vreodata pentru culoarea pielii sau provenienta lor. Prin urmare, când a parasit România, acum trei ani, visa sa se însoare cu o mulatra. Soarta a facut sa se îndragosteasca de Luminita, pe jumatate tiganca din Oltenia, tinuta de la 12 la 18 ani, într-un orfelinat de discapacitati, pentru ca acela era mai aproape de satul unde traia mama ei cu unul din noii soti. Când mi-a vorbit Adrian de ea, mi-a spus ca are si un copil. L-am întrebat numai ce e, fetita sau baiat. Mi-a zis, fetita, cum iti doresti tu. Asa si a ramas. Alexandra e cea mai scumpa si dulce fetita din lume, si eu, si parintii mei o iubim ca si cum ar fi a noastra.
Îmi spunea Lumi la început ca nu-i suporta pe unguri. O întrebasem de ce? Asa! Ce ? Cunoscuse ea unguri în Craiova sau Filiasi? Nu. Dar asa învatase ea ca nu trebuie sa-i iubesti. Soarta a facut sa ajunga în familia mea, parintii mei care vorbesc destul de greu româneste, îngrijesc de fetita, când cei doi tineri sunt la munca. Prejudecati. Señor Tomas, când a auzit ca Adrian s-a îndragostit de o fata cu un copil, mi-a spus ca el l-ar fi omorât pe fiul lui daca ar fi facut asa ceva.
I-am raspuns, fiul tau s-a însurat cu o femeie dintr-o familie mai decenta, te cauta o data sau cel mult de doua ori pe an, si nepotii la fel, desi locuiti ìn acelasi oras. În ziua de azi, dupa aproape doi ani, ma întreaba daca s-a întâmplat ceva acasa cu cea mica, daca nu ma aude câteva zile vorbind despre ea. Si aici sunt aceleasi diferente ireconciliabile între etnii. Nu se unesc cu tigani, nu se casatoresc cu persoane separate, cu copii, se uita la averea celuilalt. Nu sunt acceptati usor veneticii. Nici aici, nici în Italia. În Italia, cei din sud sau centru, se integreaza foarte greu în zonele înstarite din Nord. Avusesem ìn Italia vecini care traisera ìn Torino, si la fel avusesem
si prietene din sud, care nu prea aveau prieteni printre autohtonii din zona. de fapt eu aveam mai multi prieteni prin zona, decât ei.
Aici mai ai si atentatele teroriste ale gruparii Eta. Toate în numele dreptului istoric.
Istoria!?... O însiruire de evenimente relatate de persoane mai mult sau mai putin obiective. Din curiozitate am accesat pe mai multe limbi aceeasi tema. Rascoalele din România. În româna, maghiara, spaniola, italiana, engleza. Fiecare zicea altceva, fiind privita din perspectiva celui care scria relatarea. Si chiar am aflat multe lucruri noi, trecute sub tacere în manualele de istorie dupa care învata noile generatii. Deh, nu ar da bine, sa afle elevii ca Doja era un mosier ungur, sau ca Horea ar fi fost ajutat de masoni, sau ca rascoala de Bobalna a fost condusa tot de un nobil maghiar. Sunt sigure aceste informatii? Nu stiu. Depinde cine le-a scris. Dar Wikipedia are variante diferite, în functie de limba în care ceri informatiile. Ce daca istorici de marca, Balcescu, Rosetti, au fost pentru reconciliere între cele doua etnii.
Conteaza cine a suferit mai mult, ungurii sau românii? În mare masura am fost toti saraci. Si noi, ungurii , provenim tot din plebe, si nu din marii grofi sau mosieri, si românii care traiau în teritorii cu populatie strict româneasca, au dus-o rau. Asupritorii nu au fost mai buni nici daca au fost români, nici daca au fost unguri. Doar ca eu, unguroaica, trebuie sa ma rusinez de fiecare data când vine vorba de ¨fapte istorice indubitabile¨ prin care NOI , ungurii am facut rau românilor. Vor fi avut strabunii mei, unguri, ceva de spus pe timpurile acelea. Voi fi eu vreun urmas de grof, si nu stiu cum sa-mi fac arborele genealogic. Va fi fost bunica mea din partea tatii, clopotareasa, vaduva dupa razboi, cu zece copii de crescut, care traia din mila bisericii într-o casuta darapanata în mijlocul cimitirului din Halmeu, satulet de granita între Ungaria, Ucraina
si România, vreo urmasa nerecunoscuta a vreunei familii înstarite, care a asuprit pe cei putini români rataciti într-un sat de unguri si evrei.
Conteaza numai ce va fi de acum înainte. Cum vom sti sa traim în pace si bunaîntelegere de acum înainte. Ce a fost, e de domeniul trecutului. Fiecare sa-si traiasca viata cum crede de cuviinta, încercând sa aduca armonie în comunitatea unde traieste.
Si apropo, participantii la concertul Madonnei. au huiduit-o. Cica, nu suntem un popor care face discriminare. Sotul meu, Mircea a simtit-o toata viata pe pielea lui, pentru ca mostenise tenul creol al tatalui, si nu pielea alba si ochii albastri ai mamei. Numai datorita studiilor era acceptat. Si datorita cunostintelor lui soacra mea. Nora mea, Luminita, creola de Olt, i s-a spus clar ìn fata, la o placintarie unde îsi cauta servici, ca ar pierde din clientela daca ar fi servite de o tiganca. Altii nu au spus-o, dar nici daca au avut nevoie, nu au luat-o. Desi este tânara, harnica, frumoasa, eleganta, si îmbracata cu bun gust.
Acum lucreaza la un program inuman, într-o brutarie, a unui italian, unde vorba ceea, nu o vede nimeni. Nu suntem noi rasisti? Credeti ca ea a avut sau are sanse egale cu fiul meu când îsi cauta un serviciu?
Intoleranta exista si aici. De fiecare data când venea vorba de straini , fiica sefei mele se burzuluia. Chinezii sa nu vorbeasca ìntre ei chinezeste la gelaterie, marocanii sunt de mierda, musulmancele, cu voal, o enervau . De fiecare data am combatut-o cu argumente, desi spunea ca nu se referea la mine. Cu tine e altceva, zicea ea. Nu am mai auzit-o de ceva timp facând astfel de afirmatii. Poate si-a schimbat parerea.
Ma lupt cu morile de vânt. Dar, sunt sigura ca ignoranta si prejudecatile nu au ce cauta în societatea moderna. Cei care lucreaza în educatie trebuie sa se constientizeze, sa se documenteze temeinic, si sa pledeze pentru toleranta si nu pentru dezbinare, pentru spirit civic si toleranta.
A tolera e mult mai usor. La noi în familie, fiecare merge la biserica lui, fiecare voteaza cu cine crede de cuviinta (soacra, nu mai stiu daca si acum, cu PRM, eu cu UDMR si sotul cu cine vrea) dar nu facem din asta un subiect de disputa. Respecta libertatea de opinie a celui de lânga tine.
M-am nascut într-o familie de unguri. Am ascultat toata viata csardasuri si arii din celebre operete unguresti. Parintii mei fiind de provenienta modesta, nu m-au putut ajuta prea mult pe vremea primilor pasi în scoala. Saraci fiind, trebuiau sa închirieze camera cea mai buna din apartamentul cu doua camere. Au avut chiriasi la început o familie de medici, dna si dl. Zagreanu, veniti de prin Muntenia, si mai apoi pe Aurica Mezei, inginer economist, orfana de pe la Oradea. Norocul meu, as putea spune, pentru ca Aurica mi-a îndrumat primii pasi în scoala. Sigur numai datorita ei am facut scoala în limba româna. Am învatat bine, în clasele primare fusesem chiar premianta, mai apoi m-am lasat pe tânjeala. Oricum m-am situat printre cei cu medii peste opt la terminarea liceului.
În casa, cu mama si cu tata vorbesc maghiara, dar cu fratele meu numai româneste. Cu prietenii, de etnie maghiara, cred ca numai româneste. De fapt, uneori , fara sa ne dam seama vorbim si ungureste, si apoi , daca ne împotmolim la vreun cuvânt trecem la cealalta limba. Involuntar.
Printre prietenii lui tata, baciul Gheorghe, poate cel mai bun si mai iubitor dintre toti prietenii lui. Nu cred sa fi fost vreodata, o petrecere sau vreun eveniment important la noi în casa, la care sa nu fi participat si el, si familia lui. Muzica, numai ungureasca, nu l-a deranjat vreodata. Si noi la fel, am luat parte la toate bucuriile si tristetile din familia lui.
Verisorii mei, în mare parte casatoriti cu români. Si chiar casatoritii cu unguri, vorbesc amândoua limbile în casa. Cumnata mea, unguroaica getbeget, vorbeste cu nepotul meu mai mult româneste, din aceleasi motive, copilul a studiat în limba româna si-i e mai greu sa se exprime ìn maghiara. Copii prietenei mele Viorica, chiar cu trei bunici unguri, nu stiu mai deloc ungureste.
Prietena mea, Maria Andrasi, plecata din ´87 în Ungaria, m-a facut sa-i iubesc pe Sorescu, Nichita Stanescu, sa apreciez muzica folk , sa citesc si sa recitesc Arta conversatiei de Ileana Vulpescu.
Sotul meu, crescut în copilarie de bunica materna, ìn Craidorolt, jud. Satu Mare, a învatat jucându-se cu copii pe maidan, maghiara. Socrul meu, de lânga Valea lui Mihai (Bihor) provenea dintr-o familie de români, (Savu), batrânii nici nu stiau sa vorbeasca româneste. Numai în cazul socrului meu, notarul ungur i-a gresit numele, maghiarizându-l în Szavo. Nu am putut face schimbarile de rigoare, desi am încercat. Si apoi ne deranja doar ca era mereu confundat cu Szabo, si trebuia sa corectam de fiecare data pe cei care-l scriau.
Deci, nu am fost educati ìn spiritul urii interetnice, interconfesionale, interrasiale.
La rândul meu, mi-am educat fiul în aceleasi principii. Am locuit apropape zece ani într-un cartier nou, în care erau si destul de multi tigani. Adrian se juca cu ei, si i-am interzis sa-i desconsidere vreodata pentru culoarea pielii sau provenienta lor. Prin urmare, când a parasit România, acum trei ani, visa sa se însoare cu o mulatra. Soarta a facut sa se îndragosteasca de Luminita, pe jumatate tiganca din Oltenia, tinuta de la 12 la 18 ani, într-un orfelinat de discapacitati, pentru ca acela era mai aproape de satul unde traia mama ei cu unul din noii soti. Când mi-a vorbit Adrian de ea, mi-a spus ca are si un copil. L-am întrebat numai ce e, fetita sau baiat. Mi-a zis, fetita, cum iti doresti tu. Asa si a ramas. Alexandra e cea mai scumpa si dulce fetita din lume, si eu, si parintii mei o iubim ca si cum ar fi a noastra.
Îmi spunea Lumi la început ca nu-i suporta pe unguri. O întrebasem de ce? Asa! Ce ? Cunoscuse ea unguri în Craiova sau Filiasi? Nu. Dar asa învatase ea ca nu trebuie sa-i iubesti. Soarta a facut sa ajunga în familia mea, parintii mei care vorbesc destul de greu româneste, îngrijesc de fetita, când cei doi tineri sunt la munca. Prejudecati. Señor Tomas, când a auzit ca Adrian s-a îndragostit de o fata cu un copil, mi-a spus ca el l-ar fi omorât pe fiul lui daca ar fi facut asa ceva.
I-am raspuns, fiul tau s-a însurat cu o femeie dintr-o familie mai decenta, te cauta o data sau cel mult de doua ori pe an, si nepotii la fel, desi locuiti ìn acelasi oras. În ziua de azi, dupa aproape doi ani, ma întreaba daca s-a întâmplat ceva acasa cu cea mica, daca nu ma aude câteva zile vorbind despre ea. Si aici sunt aceleasi diferente ireconciliabile între etnii. Nu se unesc cu tigani, nu se casatoresc cu persoane separate, cu copii, se uita la averea celuilalt. Nu sunt acceptati usor veneticii. Nici aici, nici în Italia. În Italia, cei din sud sau centru, se integreaza foarte greu în zonele înstarite din Nord. Avusesem ìn Italia vecini care traisera ìn Torino, si la fel avusesem
si prietene din sud, care nu prea aveau prieteni printre autohtonii din zona. de fapt eu aveam mai multi prieteni prin zona, decât ei.
Aici mai ai si atentatele teroriste ale gruparii Eta. Toate în numele dreptului istoric.
Istoria!?... O însiruire de evenimente relatate de persoane mai mult sau mai putin obiective. Din curiozitate am accesat pe mai multe limbi aceeasi tema. Rascoalele din România. În româna, maghiara, spaniola, italiana, engleza. Fiecare zicea altceva, fiind privita din perspectiva celui care scria relatarea. Si chiar am aflat multe lucruri noi, trecute sub tacere în manualele de istorie dupa care învata noile generatii. Deh, nu ar da bine, sa afle elevii ca Doja era un mosier ungur, sau ca Horea ar fi fost ajutat de masoni, sau ca rascoala de Bobalna a fost condusa tot de un nobil maghiar. Sunt sigure aceste informatii? Nu stiu. Depinde cine le-a scris. Dar Wikipedia are variante diferite, în functie de limba în care ceri informatiile. Ce daca istorici de marca, Balcescu, Rosetti, au fost pentru reconciliere între cele doua etnii.
Conteaza cine a suferit mai mult, ungurii sau românii? În mare masura am fost toti saraci. Si noi, ungurii , provenim tot din plebe, si nu din marii grofi sau mosieri, si românii care traiau în teritorii cu populatie strict româneasca, au dus-o rau. Asupritorii nu au fost mai buni nici daca au fost români, nici daca au fost unguri. Doar ca eu, unguroaica, trebuie sa ma rusinez de fiecare data când vine vorba de ¨fapte istorice indubitabile¨ prin care NOI , ungurii am facut rau românilor. Vor fi avut strabunii mei, unguri, ceva de spus pe timpurile acelea. Voi fi eu vreun urmas de grof, si nu stiu cum sa-mi fac arborele genealogic. Va fi fost bunica mea din partea tatii, clopotareasa, vaduva dupa razboi, cu zece copii de crescut, care traia din mila bisericii într-o casuta darapanata în mijlocul cimitirului din Halmeu, satulet de granita între Ungaria, Ucraina
si România, vreo urmasa nerecunoscuta a vreunei familii înstarite, care a asuprit pe cei putini români rataciti într-un sat de unguri si evrei.
Conteaza numai ce va fi de acum înainte. Cum vom sti sa traim în pace si bunaîntelegere de acum înainte. Ce a fost, e de domeniul trecutului. Fiecare sa-si traiasca viata cum crede de cuviinta, încercând sa aduca armonie în comunitatea unde traieste.
Si apropo, participantii la concertul Madonnei. au huiduit-o. Cica, nu suntem un popor care face discriminare. Sotul meu, Mircea a simtit-o toata viata pe pielea lui, pentru ca mostenise tenul creol al tatalui, si nu pielea alba si ochii albastri ai mamei. Numai datorita studiilor era acceptat. Si datorita cunostintelor lui soacra mea. Nora mea, Luminita, creola de Olt, i s-a spus clar ìn fata, la o placintarie unde îsi cauta servici, ca ar pierde din clientela daca ar fi servite de o tiganca. Altii nu au spus-o, dar nici daca au avut nevoie, nu au luat-o. Desi este tânara, harnica, frumoasa, eleganta, si îmbracata cu bun gust.
Acum lucreaza la un program inuman, într-o brutarie, a unui italian, unde vorba ceea, nu o vede nimeni. Nu suntem noi rasisti? Credeti ca ea a avut sau are sanse egale cu fiul meu când îsi cauta un serviciu?
Intoleranta exista si aici. De fiecare data când venea vorba de straini , fiica sefei mele se burzuluia. Chinezii sa nu vorbeasca ìntre ei chinezeste la gelaterie, marocanii sunt de mierda, musulmancele, cu voal, o enervau . De fiecare data am combatut-o cu argumente, desi spunea ca nu se referea la mine. Cu tine e altceva, zicea ea. Nu am mai auzit-o de ceva timp facând astfel de afirmatii. Poate si-a schimbat parerea.
Ma lupt cu morile de vânt. Dar, sunt sigura ca ignoranta si prejudecatile nu au ce cauta în societatea moderna. Cei care lucreaza în educatie trebuie sa se constientizeze, sa se documenteze temeinic, si sa pledeze pentru toleranta si nu pentru dezbinare, pentru spirit civic si toleranta.
A tolera e mult mai usor. La noi în familie, fiecare merge la biserica lui, fiecare voteaza cu cine crede de cuviinta (soacra, nu mai stiu daca si acum, cu PRM, eu cu UDMR si sotul cu cine vrea) dar nu facem din asta un subiect de disputa. Respecta libertatea de opinie a celui de lânga tine.
jueves, 27 de agosto de 2009
Sunt unguroaica
Am scanat acest articol, scris si publicat în Italia, acum trei ani. ici pe colo, redactorul a modificat cele scrise de mine ( nu scrisesem de Antonescu, de Tamerlan, nici Baia Mare nu are 250 ci 150 de mii de locuitori). Nici sotul meu nu sufera de plamâni, ci sufera de o boala banala, dar incurabila, spondilita anchilozanta.
Esenta este însa, ca eu sunt unguroaica, si iubesc România. Ma înfior la auzul imnului maghiar, cel mai frumos din lume, neschimbat din 1903. Dar ma înfior si la Balada lui Ciprian Porumbescu si la Rapsodia Româna a lui Enescu.
Deci ce sunt eu ?
miércoles, 26 de agosto de 2009
acuarele scanate
le lipseste stralucirea data de vopseaua acrilica, dar asa, scanate se vad mai bine detaliile.la nici una nu am lucrat mai mult de o ora si jumatate, din pacate, pentru ca ar fi loc de mai bine. dar sunt începatoare.
multumesc lui Geocer pentru ideea cu scanatul. ce ti-e si cu tehnicile astea moderne. mi-am pierdut ore întregi fotografiind, salvând si eliminând cele încetosate.
Prietenului meu din blogosfera, sursa Wikipedia
¨ Homosexualitatea este o orientare sexuală caracterizată de atracţia estetică, romantică sau sexuală către cineva de acelaşi sex. Termenul homosexual se referă la ambele sexe: bărbaţii cu inclinaţie exclusiv homosexuală sunt numiţi homosexuali (sau gay), în timp ce termenul lesbiană are în vedere femeile. În secolele trecute bărbaţii care făceau dragoste cu tineri sau alţi bărbaţi se numeau sodomiţi dar în ultimii ani termenul gay din limba engleză se foloseşte din ce în ce mai mult deoarece nu se limitează la aspectele sexuale ale acestor relaţii complexe.Etimologie
Termenul homosexual are o etimologie neobişnuită, părţile lui componente provenind din limbi diferite: prefixul grec homo- si radicalul latin sexualis.
În Grecia, această inadvertenţă lingvistică a fost rezolvată prin adoptarea unui cuvânt în întregime grecesc (h)omofilofil (ομοφυλόφιλος), constând din trei elemente:
- prefixul homo- (όμο), care înseamnă acelaşi;
- partea mediană -filo- (φυλο), care înseamnă sex sau gen (sexul masculin şi sexul feminin);
- sufixul -file (φιλώ) care, în greaca veche, înseamnă a iubi.
Deci, cuvântul (h)omofilofil înseamnă cel ce iubeşte pe cel de acelaşi sex. [1]
Estimările prevalenţei homosexualităţii variază mult, şi sunt complicate de definiţia homosexualităţii care, deşi destul de clară pentru psihologi, poate varia în publicul larg. Cele mai multe estimări privind numărul de homosexuali variază între 4% şi chiar 8%, în ţările cu o tradiţie în tolerarea minorităţilor sexuale, lucru ce contribuie la creşterea procentului prin imigraţie. Majoritatea societăţilor au în general un procent de 10-15% din populaţie cu orientări homosexuale sau bisexuale, aceste cifre referindu-se mai ales la societăţile sub influenţa religiilor "abrahamice," adică creştinismul, islamismul şi iudaismul. Ţările în afara acestor influenţe pot avea o rată de bisexualitate apropiată de 100% (vorbind de sexul bărbătesc) atunci când relaţiile între bărbaţi şi băieţi fac parte din cultura locală, precum în prezent în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, şi în trecut în Asia centrală, Japonia, China, Grecia şi în toate ţăriile musulmane, fie din Europa, precum în Turcia, Albania, şi Bosnia, fie din Asia sau Africa.
Unii oameni care se declară în general ca fiind heterosexuali pot avea o uşoară sau ocazională atracţie spre membrii propriului lor sex. În schimb, mulţi care se identifică ca "gay" sau care sunt atraşi în special de cei de propriul lor sex, au practicat activităţi heterosexuale sau chiar au avut relaţii îndelungate de natură heterosexuală. Această practică poate fi un aspect al unei vieţi ascunse sau poate fi descrisă ca o comportare bisexuală, dar este clar că sexualitatea unei persoane nu poate fi întotdeauna descrisă fidel. Această trăsătură a sexualităţii a fost prima dată teoretizată de către Kinsey.
Gay este un termen folosit începând cu a doua jumătate a secolului XX, spre a defini comunităţile homosexuale. Termenul "gay" provine din engleză şi înseamnă "vesel" (una dintre caracteristicile paradelor gay este explozia de culori şi exuberanţă). Este folosit din ce în ce mai des, datorită faptului că îi defineşte pe homosexuali din punct de vedere non-medical, non-clinic şi le recunoaşte existenţa şi din punct de vedere cultural şi social, nu numai sexual. Astăzi, gay înseamnă tot ce este legat de comunitatea homosexuală (stil gay, filme gay, experienţe gay, cărţi gay, pictură gay etc).
În lumea animală
Comportamentul homosexual este relativ frecvent la mamifere şi la păsări. Acest comportament pare să facă parte din structura de socializare si dominanţă socială. De asemenea este un comportament mai frecvent la animalele cu inteligenţă mai dezvoltată, precum cimpanzeul bonobo, câinele etc. De multă vreme s-a observat comportamentul homosexual ocazional la numeroase specii de primate, dar oamenii de ştiinţă sunt rezervaţi în cuantificarea importanţei acestui fapt pentru sexualitatea umană. La ovine, un studiu din martie 2004 făcut de Dr. Charles E. Roselli et. al. (Oregon Health and Science University) indică faptul că homosexualitatea la berbeci (găsită în 8% din populaţie) este asociată cu o regiune cerebrală numită "ovine Sexually Dimorphic Nucleus" (oSDN) şi care este mai dezvoltată decât la berbecii heterosexuali.
ISTORIEIdentitatea modernă gay este în mare parte un produs al emancipării începand cu secolul XIX cât şi al mişcărilor sociale pornite în New York în anul 1969 de la incidentul răscoalei Stonewall, sau din anii 1950 în diverse ţări europene, mai ales [Olanda]. În anii 1940, comunitatea gay olandeză a fost recunoscută oficial, iar în anii 1960 aduc cu ei primele măsuri afirmative pentru diminuarea discriminării în Olanda şi pentru acceptare şi toleranţă (faimosul pachet de legi Hollandisjh Homojfilia). În anii 1980 se oficiază în Olanda primele parteneriate homosexuale, iar în 1997 această ţară devine prima din lume care să legalizeze căsătoriile homosexuale.
Scenă de seducere; secolul V î. Hr.; amforă, pictorul din Cambridge; Staatliche Antikensammlungen und Glyptothek, München
GRECIA ANTICA
Cele mai vechi documente ale culturii europene cu această temă vin din Grecia antică, unde relaţiile de iubire homosexuală atât emoţională cât şi fizică făceau parte din normele sociale. Ele erau cultivate atât pentru valoarea lor pedagogică şi marţială, cât şi ca o metodă de a limita creşterea populaţiei. Aceste relaţii, în mare parte de natură pederastică, co-existau cu mariajul, împreună cu care constituiau un univers bisexual. Ele erau uneori impuse de lege, care, în Sparta de exemplu, obliga bărbaţii să cultive asemenea relaţii cu tinerii cetăţeni[2]. De asemenea, indicaţiile literare şi mitologice arată că aceste legături se făceau numai cu aprobarea tatălui băiatului. Religia greacă de asemenea binecuvânta aceste relaţii prin miturile care funcţionau atât ca "îndrumar" cât şi ca contra-exemplu, precum mitul lui Laios şi Crisippos, în care Laios în loc să-l iubească precum cereau legile pe tânărul Crisippos îl răpeşte şi îl violează, crimă pe care o va plăti fiind blestemat de zei, blestem care va ajunge să distrugă până şi viaţa fiului său, Oedip. Pe lângă Laius, grecii îi mai considerau fie pe Orfeu fie pe Tamiras drept iniţiatorii pământeni ai pederastiei.
Pe lângă aceste relaţii tipic greceşti mai existau şi relaţii "egalitare" în care partenerii erau de o vârstă. Exemple se găsesc şi în mitologie (Ahile şi Patrocle) şi în istorie (Alexandru cel Mare). Dar aceste relaţii erau prost văzute de societate, care încerca să găsească moduri de a le vedea prin prisma tradiţională a dragostei inter-generaţionale. Astfel se purtau discuţii în care fie Ahile, fie Patrocle reieşea ca mai în vârstă. Dar grecii mai aveau o vorbă (redată în latină ca Taurum tollet qui vitulum sustulerit), adica Poate să care şi un bou, cel care a ridicat viţelul, prin care lăsau să se înţeleagă că relaţiile intime puteau să continue şi când cel tânăr ajungea la maturitate.
ITALIA RENASTERII
Oraşele din nordul Italiei, în special Florenţa şi Veneţia, erau renumite în timpul Renaşterii drept centre ale iubirii masculine. Tradiţia era urmată de majoritatea populaţiei şi construită pe liniile antice, precum a fost recent semnalat în studii publicate de Michael Rocke şi Guido Ruggiero. Cei mai mari artişti şi oameni literari ai epocii, printre care Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Machiavelli au participat în aceste activităţi şi le-au celebrat prin arta şi subvenţia lor.
EUROPA DE NORD
Nici ţările din nordul Europei nu erau mai prejos. În Anglia de exemplu, marele scriitor William Shakespeare a publicat faimoasa sa colecţie de sonete care în cea mai mare parte erau poeme de dragoste dedicate unui tânăr. Dar acestea aveau ca scop exemplificarea unor evenimente sociale contemporane lui Shakespeare.
ROMÂNIA
Culturile popoarelor care s-au stabilit sau au invadat pământurile ocupate astăzi de România au avut, multe din ele, aspecte homoerotice care, cumulativ, creează o bază istorică al acestui amor în ţările române. În ansamblu însă, poporul român este considerat destul de homofob.La acest lucru a contribuit în mare parte religia majoritară, conjunctura cultural-politică de-a lungul secolelor şi, mai recent, dictaturile comuniste postbelice. Acestea din urmă au reinstaurat o legislaţie penală care fusese îmblânzită înaintea primului război mondial ca rezultat al dezbaterii democratice fireşti.¨ ( Wikipedia)
Plaça reial, Barcelona
placa reial (catalan)
detaliu
detaliu
detaliu
aveam desenat de ieri schita acestei pieti din Barcelona. Astazi ardeam de nerabdare sa o colorez. Asa ca, dupa ce m-am pripit sa dau raspunsul corect la criptogramele lui Geocer, am facut ce se vede. Primele, tot astazi, pentru ca-mi ramâne prea multa vopsea pe sevalet.M-a costat mai mult timp sa fac zeci de fotografii, si nici asa , nici una nu reflecta culorile mele, care sunt mai spre verde.
martes, 25 de agosto de 2009
Daca as putea, ce mi-ar placea sa fiu?
O floare: fucsia
Un anotimp: toamna
O culoare: verde
Un animal: tigru
Un obiect vestimentar: rochie
O piesa de mobilier: biblioteca
O piesa muzicala: Cercami
Un vers: de toti sa-ti pese, dar de nimeni prea
Un peisaj: Coline în Toscana
Un obiect: colier de perle
Un instrument muzical:pian
Un copac: brad
Un oras: Barcelona
O persoana publica: Michelle Obama
O alta persoana apropiata: alexandra
O carte: Arta conversatiei
Un fel de mancare: ciorba de burta
Un super erou: D'Artagnan
Un fenomen al naturii: ploaie de toamna
O masina: BMW
Un fruct: capsuna
O parte a corpului: Ochi
Un film: Parfum de femeie
lunes, 24 de agosto de 2009
Cine sunt eu?
Dupa o zi apasatoare, seara e ca o binecuvântare pentru mine. Am rezolvat tot poporul casei, am vorbit cu prieteni, sot, copii. M-am scaldat în piscina iluminata si goala la ora asta. Populatia din curte sau e la cina, sau se plimba pe faleza, sau parte din ei sunt plecati în concediu.
Începusem sa vizitez blogurile mele favorite si ajunsesem la Tudor Chirila. Postarea era prea interesanta, asa ca am amânat citirea ei pentru când totul se va fi linistit în casa. Asa ca iata-ma, racorita, linistita, si mai presus de toate, singura, cu castile pe urechi ascultând Metalica, Nothing else matters, si apoi celelalte, care sunt dragi sufletului meu si reusesc sa ma transporte ìn lumea sentimentelor si a gândurilor care au consistenta. Ca si când, parte din zi suntem lipsiti de ceea ce suntem cu adevarat. Sau poate chiar suntem cealalta fiinta, cea diurna, care pierduta în agitatia activitatilor zilnice, reuseste cu greu sa se regaseasca. Parca am purta o masca de zi. Articulam fraze, actionam din inertie, chibzuim în treacat la tot ce ne înconjoara, fara sa acordam prea mare atentie celor din jur. Intereactionam cu lumea înconjuratoare, fara ca aceasta sa ne atinga .
Deci l-am citit pe Tudor, cu mare placere ca de obicei. Si ma gândeam chiar si la o postare de pe blogul lui Cabral, în care acesta se întreba daca este important ce crede lumea despre tine. Daca trebuie sa influenteze compartamentul tau parerea celorlalti despre tine. Nu am stiut ce sa raspund, dar mi-am amintit de poezia care mi-a fost ca un crez de-a lungul anilor.
"De poti fi calm când toti se pierd cu firea
în jurul tãu, si spun cã-i vina ta,
de crezi în tine, chiar când omenirea
nu crede, dar sã-i crezi si ei cumva;
s-astepti - dar nu cu sufletul la gurã,
sã nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
sã nu rãspunzi la urã tot cu urã,
dar nici prea bun sã pari, nici prea-ntelept,
de poti visa, dar nu-ti faci visul astru;
de poti gândi, dar nu-ti faci gândul tel;
de-ntâmpini si triumful si dezastrul
tratând pe-acesti doi impostori la fel;
de rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã
de pisicher sã-l prindã-n lat pe prost;
când munca vietii tale, nãruitã,
cu scule obosite-o faci ce-a fost;
de poti sã strângi agonisita toatã
grãmadã, si s-o joci pe-un singur zar,
sã pierzi, si iar sã-ncepi ca-ntâia datã,
iar ce-ai pierdut - nici un cuvânt mãcar;
de poti sili nerv, inimã si vânã
sã te slujeascã dupã ce-au apus,
si piept sã tii, când nu mai e stãpânã
decât vointa, care le strigã: "sus"
de poti rãmâne tu în marea gloatã;
cu regi tot tu, dar nu strãin de ea;
dusman, om drag, rãni sã nu te poatã;
de toti sã-ti pese, dar de nimeni prea,
de poti prin clipa cea neiertãtoare
sã treci si s-o întreci gonind mereu
al tãu va fi pãmântul ãsta mare,
dar mai mult vei fi OM, bãiatul meu¨
(Daca , de Rudyard Kipling)
Poezia aceasta mi-a dat putere si curaj sa înfrunt viata, asa cum vine ea. Accept si suport totul, gasesc scuze pentru toti care ma ranesc, si-mi trece destul de repede supararea.
Dar am putini prieteni, pentru ca ma simt bine în singuratea mea, unde nu trebuie sa dau explicatii pentru gesturile, gândurile , faptele mele.
Din pacate faptele noastre ar trebui sa reflecte personalitatea noastra. Dar faptelor noastre depind de conjunctura momentului. Si apoi nu suntem constanti. Pe parcursul anilor m-am schimbat foarte mult, si nu neaparat în bine.
Nu mai sunt asa de optimista, nu mai sunt asa de darnica. Ma intereseaza si nu prea ce se întâmpla în jurul meu. As vrea sa am toate calitatile din poezia aceasta, dar contabilizez atâtea lipsuri la mine, încât ma retrag în carapacea mea de singuratica si plictisita de viata. Nu ca nu mi-as cauta de fiecare data noi si noi preocupari. Doar ca ma plictisesc foarte repede. De oameni, locuri, circumstante. Cum s-ar spune, îmi lipseste provocarea care sa ma tina un timp captiva.
Anii trec peste mine, lasandu-ma, în ciuda noilor si noilor cunostiinte dobândite, tot mai goala sufleteste. Nu mai vibrez la nimic. Nu ma intereseaza suferinta semenilor mei, pentru ca am obosit.
Muzica, care aproape toata cânta iubirea, nu mai trezeste în mine, decât vagi amintiri ale unor iubiri de mult apuse. Locurile mi se par toate la fel. Poate mi s-a ratacit sufletul sub straturile de grasime. Poate mi-am pierdut visele în atâtea momente când viata m-a dezamagit. Poate m-am pierdut într-un corp de femeie, când eu ar fi trebuit sa ma nasc barbat.
Da, cred ca mi-ar fi placut sa ma nasc barbat. Cred ca mentalitatea mea este masculina. Sau poate mama mi-a insuflat sentimentul asta, spunându-mi prea des în adolescenta, ca sunt a dracului, ca tata. Impasibila la suferintele ei. Poate ca as fi realizat mai multe ca barbat. Ca femeie mi-am pierdut gratia si gingasia undeva pe drumul dintre pat si bucatarie.
Ma autoconving ca sunt fericita asa cum sunt, dar oglinda nu te însala . Sunt lipsita de ambitie, blazata si probabil, nefericita. Desi nefericirea mea nu are un nume.
Doar ochii, noaptea când ma uit în oglinda din baie, în timp ce golesc plosca lui señor, sunt verzi, verzi limpezi, vii si asa frumosi, asa cum as vrea sa-i am în timpul zilei. Dar nu, ziua sunt obositi, eventual, îsi recapata stralucirea când ies din piscina sau din mare.
Îmbatrânesc, desi stiu ca batrâna si obosita sunt de vreo douazeci de ani.
Începusem sa vizitez blogurile mele favorite si ajunsesem la Tudor Chirila. Postarea era prea interesanta, asa ca am amânat citirea ei pentru când totul se va fi linistit în casa. Asa ca iata-ma, racorita, linistita, si mai presus de toate, singura, cu castile pe urechi ascultând Metalica, Nothing else matters, si apoi celelalte, care sunt dragi sufletului meu si reusesc sa ma transporte ìn lumea sentimentelor si a gândurilor care au consistenta. Ca si când, parte din zi suntem lipsiti de ceea ce suntem cu adevarat. Sau poate chiar suntem cealalta fiinta, cea diurna, care pierduta în agitatia activitatilor zilnice, reuseste cu greu sa se regaseasca. Parca am purta o masca de zi. Articulam fraze, actionam din inertie, chibzuim în treacat la tot ce ne înconjoara, fara sa acordam prea mare atentie celor din jur. Intereactionam cu lumea înconjuratoare, fara ca aceasta sa ne atinga .
Deci l-am citit pe Tudor, cu mare placere ca de obicei. Si ma gândeam chiar si la o postare de pe blogul lui Cabral, în care acesta se întreba daca este important ce crede lumea despre tine. Daca trebuie sa influenteze compartamentul tau parerea celorlalti despre tine. Nu am stiut ce sa raspund, dar mi-am amintit de poezia care mi-a fost ca un crez de-a lungul anilor.
"De poti fi calm când toti se pierd cu firea
în jurul tãu, si spun cã-i vina ta,
de crezi în tine, chiar când omenirea
nu crede, dar sã-i crezi si ei cumva;
s-astepti - dar nu cu sufletul la gurã,
sã nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
sã nu rãspunzi la urã tot cu urã,
dar nici prea bun sã pari, nici prea-ntelept,
de poti visa, dar nu-ti faci visul astru;
de poti gândi, dar nu-ti faci gândul tel;
de-ntâmpini si triumful si dezastrul
tratând pe-acesti doi impostori la fel;
de rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã
de pisicher sã-l prindã-n lat pe prost;
când munca vietii tale, nãruitã,
cu scule obosite-o faci ce-a fost;
de poti sã strângi agonisita toatã
grãmadã, si s-o joci pe-un singur zar,
sã pierzi, si iar sã-ncepi ca-ntâia datã,
iar ce-ai pierdut - nici un cuvânt mãcar;
de poti sili nerv, inimã si vânã
sã te slujeascã dupã ce-au apus,
si piept sã tii, când nu mai e stãpânã
decât vointa, care le strigã: "sus"
de poti rãmâne tu în marea gloatã;
cu regi tot tu, dar nu strãin de ea;
dusman, om drag, rãni sã nu te poatã;
de toti sã-ti pese, dar de nimeni prea,
de poti prin clipa cea neiertãtoare
sã treci si s-o întreci gonind mereu
al tãu va fi pãmântul ãsta mare,
dar mai mult vei fi OM, bãiatul meu¨
(Daca , de Rudyard Kipling)
Poezia aceasta mi-a dat putere si curaj sa înfrunt viata, asa cum vine ea. Accept si suport totul, gasesc scuze pentru toti care ma ranesc, si-mi trece destul de repede supararea.
Dar am putini prieteni, pentru ca ma simt bine în singuratea mea, unde nu trebuie sa dau explicatii pentru gesturile, gândurile , faptele mele.
Din pacate faptele noastre ar trebui sa reflecte personalitatea noastra. Dar faptelor noastre depind de conjunctura momentului. Si apoi nu suntem constanti. Pe parcursul anilor m-am schimbat foarte mult, si nu neaparat în bine.
Nu mai sunt asa de optimista, nu mai sunt asa de darnica. Ma intereseaza si nu prea ce se întâmpla în jurul meu. As vrea sa am toate calitatile din poezia aceasta, dar contabilizez atâtea lipsuri la mine, încât ma retrag în carapacea mea de singuratica si plictisita de viata. Nu ca nu mi-as cauta de fiecare data noi si noi preocupari. Doar ca ma plictisesc foarte repede. De oameni, locuri, circumstante. Cum s-ar spune, îmi lipseste provocarea care sa ma tina un timp captiva.
Anii trec peste mine, lasandu-ma, în ciuda noilor si noilor cunostiinte dobândite, tot mai goala sufleteste. Nu mai vibrez la nimic. Nu ma intereseaza suferinta semenilor mei, pentru ca am obosit.
Muzica, care aproape toata cânta iubirea, nu mai trezeste în mine, decât vagi amintiri ale unor iubiri de mult apuse. Locurile mi se par toate la fel. Poate mi s-a ratacit sufletul sub straturile de grasime. Poate mi-am pierdut visele în atâtea momente când viata m-a dezamagit. Poate m-am pierdut într-un corp de femeie, când eu ar fi trebuit sa ma nasc barbat.
Da, cred ca mi-ar fi placut sa ma nasc barbat. Cred ca mentalitatea mea este masculina. Sau poate mama mi-a insuflat sentimentul asta, spunându-mi prea des în adolescenta, ca sunt a dracului, ca tata. Impasibila la suferintele ei. Poate ca as fi realizat mai multe ca barbat. Ca femeie mi-am pierdut gratia si gingasia undeva pe drumul dintre pat si bucatarie.
Ma autoconving ca sunt fericita asa cum sunt, dar oglinda nu te însala . Sunt lipsita de ambitie, blazata si probabil, nefericita. Desi nefericirea mea nu are un nume.
Doar ochii, noaptea când ma uit în oglinda din baie, în timp ce golesc plosca lui señor, sunt verzi, verzi limpezi, vii si asa frumosi, asa cum as vrea sa-i am în timpul zilei. Dar nu, ziua sunt obositi, eventual, îsi recapata stralucirea când ies din piscina sau din mare.
Îmbatrânesc, desi stiu ca batrâna si obosita sunt de vreo douazeci de ani.
Suscribirse a:
Entradas (Atom)
