valuri

Fetelor, e timpul sa plecati în vacanta

Ragazze è ora. La vacanza ci spetta di diritto. Siamo gialle come banane dimenticate sul cruscotto della macchina. Una bella banda di ostriche senza perla con tanta di quella cellulite da far venire la sindrome di Stendhal a Tinto Brass. In fondo ci basta poco. Io con una manciatina di raggi mi sento già in piena forma. Come Brunetta, piccola e piena di voglia di sparare minchiate. Altro che andare in pensione a 65 anni. Certo. Così ci rimangono giusto sette o otto anni di vita di cui cinque per fare la badante del marito e gli altri due per crepare. Pensa che figata. Ma come si fa a non capire che essere donna è una fatica che spezza le braccia? Ovunque nel mondo ci proibiscono o impongono qualcosa. E metti il velo e togli il velo, e apri le gambe e chiudi le gambe, e ingrassa, e dimagrisci, e vieni che ti pesto, e non andare a scuola, e sposati a dodici anni, e fai figli, e non farli con la provetta, e prostituisciti con i turisti, macome si fa? Sapete cosa? Ci vogliono due palle così, a nascere femmina. Anche se non mi piace. Avere le palle. Brrr… E nemmeno il walter. Neanche un cicinin. E' un bell'articolo, per carità, sa anche essere divertente quando si impegna, e poi è un entusiasta: basta che il suo padrone saltelli appena e lui rimbalza come fosse su un tappeto elastico. Poi è un transformer. Cambia forma ogni momento. E' mutevole come il cielo d'Irlanda: un momento è gnecco come i fondi del caffè, un attimo dopo è nodoso come il bastone degli alpini. Però non mi interessa. Stag bin parei. E non ho nemmeno invidia del cervello degli uomini. Eh già. Dicono anche che gli uomini abbiano il cervello più grosso delle donne. Più pesante. E quindi voi pensate che avendo il cervello più ciccione siete più furbi. Ecco no. E' andata così invece. Ora vi spiego. Il creatore, al tempo dei tempi, aveva fatto donna e uomo col cervello grosso uguale: solo che mentre la donna andava, veniva, beveva alle sorgenti, schivava i dinosauri, si faceva crescere i capelli senza aver bisogno delle estencion, mangiava le bacche e tirava avanti, l'uomo no.

L'uomo era un cretino. Un badola totale. L'uomo sbatteva la testa sui rami bassi, provava a masticare serpenti vivi cominciando dalla coda, si appendeva alle palle dei mammuth e le bacche invece che in bocca se le infilava nel retto credendo di essere una slot machine. Così il creatore ha detto: «Non va per niente bene. Devo assolutamente intervenire». E ha deciso di inspessirgli un po’ la cervice. Dargliene un po’ di più. Di cervello dico. Ha fatto buon peso. Però non è bastato. L'uomo continuava a fare minchiate. Dormire sulle spine, masticare i lombrichi credendo fossero cicles, giocare con le uova dei dinosauri pensando fossero dei super tele. E alla fine, quando il creatore ha visto che se c'erano i fulmini la donna cercava una caverna, l'uomo gridava «buon Capodanno!» e usciva a festeggiare ha desistito. Si è rassegnato e si è detto: «mah… guarda… va bene così. Se gli aggiungo ancora del cervello mi tocca fargli la testa grossa come un teletabbit, e mi resta sbilanciato il baricentro». Ecco, spiegato perché l'uomo ha il cervello più pesante. Fate delle buone vacanze senza
dimenticarvelo.

ermita, mai reusita decât cea de ieri.

adevarata acuarela este între aceste doua. am lucrat ìn total vreo o ora si jumatate. este dupa aceiasi imagine ca si cea de ieri dar mai reusita un pic. am desenat-o ìntâi în creion si apoi cu un pix negru ca sa nu o acopere vopseaua mea acrylica. am diluat un pic mai bine vopseaua astazi. poate încep sa am mai bine simtul culorilor. dar am cale lunga de strabatut înca.
si apoi sunt asa de mici, format A4, si pensulele mele cu 10 centi bucata sunt oribile. dar nu am de gând sa-mi cumpar acum altele. mai încolo.crengutele le-am trasat cu scobitori.
dar ìnvat si nu ma las. nici de ciuda.

ermita

mi-a iesit o mazgaleala jalnica, între fugi la poarta, alearga dupa cateaua care mi-a scos toate plantele din ghivece. dar din greseli învata omul. si apoi am hotarât ca trebuie sa o public chiar daca nu este reusita, pentru a avea cu ce compara urmatoarele , nici nu stiu cum sa le spun, picturi ... de ìncepatori fara talent.
dar nu ma las.

Giulia, te astept la o cafea. Merg sa o prepar.

Nu pot decât sa accept invitatia medicului, care iesise pe neasteptate din curtea lui, de parca avea o treaba urgenta de rezolvat. Prea de multe ori spun ca nu pot momentan, dar vin mai târziu. Ies din piscina, merg sa-mi iau tigarile si-mi pun o rochita. Ma incomodeaza costumul de baie ud, dar nu am chef sa ma schimb.
-Aici sunt, unde esti medico?
Nu pot sa-i spun pe nume desi de atâtea ori mi-a cerut sa-i spun Josep sau Ignacio. Nu-mi iese. Nu din respect, desi la început din causa asta nu-i puteam spune pe nume.
-Uite, servim prima data, un lichior din ierburi arómate, mi l-au facut cadou niste lituanieni.
Îmi pune un deget de lichior si ne preparam între timp si cafeaua. În treacat, MariCarmen, sora medicului ma întreaba pe un ton copilaresc:
-Nu-i asa ca nu sunt bronzata? Ti se pare ca am ceva culoare în obraji?
Ma uit mai atent la ea si nu vad nici o urma de bronz. Are tenul destul de deschis la culoare, si în ciuda faptului ca e aici de vreo luna, nu e bronzata mai deloc. Eu care nu fac plaja deloc, sunt incomparabil mai neagra.
-Esti destul de alba, nu stiu cum de nu te prinde soarele.
Între timp Irina, sotia medicului, iesise si-mi facea semne disperate sa nu spun ca e alba.
-Vezi, Irina, degeaba mi-am pus uleiul asta autobronzant. Numai tu vezi diferenta.
- Giulia, scuza-ma, merg sa fac un dus ca sunt lipicioasa de la uleiul asta cu efect autobronzant.
Pleaca Irina si între timp noi ne bem mai departe cafelele. Medicul vorbeste numai în italiana, iar eu mai spun ici pe colo câte un cuvânt, pe care nu-l stie.
-Cum se zice : rusine?
- Vergogna.
- Cum se zice : prostii?
- Stupidaggini, scchiocheze. Tonto - tonterías, stupido - stupidaggini
- Hai vorbeste-mi în italiana, Giulia. Hai ajuta-ma. Stii ca am nevoie sa vorbesc la spital si la ambulatoriu cu pacientii italieni.
- Nu pot. Nu pot vorbi cu tine în italiana pentru ca mi s-a închis sertarasul din creier, si de altfel în subconstientul meu stiu ca tu vorbesti spaniola si mi-e greu sa pronunt fraze în alta limba decât cea în care gândesc acum. Daca corespondez cu vorbitori de italiana, parca mi se deschide sertarasul si nu am nici o problema. Îmi revin pe minut ce trece mai multe cuvinte în minte. Dar cu tine un merge.
- Bine. Ce mai face señor Tomas?
- Dentro de lo que cabe, bien. L-am lasat pe terasa cu familia. E în vizita Karina, fiica care locuieste în Valencia, si stau toti la o poveste pe terasa. Enma, Karina, si cei trei Ramon Guardino, bunic , fiu si nepot. Povestesc. Eu am tulit-o cu Marta la piscina, eram prea multi si discutía degenereaza ca de obicei. Si nu aveam chef de polémica pe tema … voi românii..., câti tigani sunt la voi? Doua milioane?
-Cam , la douazecisidoua milioane populatie, i-am raspuns. Dar la voi? Trebuie sa fie cel putin dublu, la o populatie de patrusopt. Cei drept m-am documentat si zicese ca ar fi în jur de 750.000, dar asta este doar o estimare, pentru ca aici nu se declara etnia la recensaminte.
Asa ca am plecat, ca sa nu dau apa la moara.
- Dar tu esti unguroaica, sunt multi unguri în provincia în care te-ai nascut?
- Sunt, aproape doua milioane în toata tara. Nu stiu repatitia exacta pentru ca nu m-a interesat niciodata. Mi s-a parut asa de inutila discutía despre cine a fost mai întâi oul sau gaina? Spre rusinea mea am citit putina literatura maghiara, iar de scris am învatat citind periodicele cumparate de tata. Stiu doar ca la auzul imnului maghiar ma trec fiori, iar când aud Balada lui Ciprian Porumbescu, un mare compozitor român , la fel ma trec fiori. As fi putut studia în limba maghiara, dar nu am simtit atragere. Puteam sa studiez inclusiv la universitate si nu m-a interesat. Poate din cauza ca tatal meu avea prea multi prieteni, colegi români cu care se întelegea mai decât cu fratii sai.
- Vezi tu , Giulia, la noi în Cataluña, de doua sute de ani, nu am putut studia în limba noastra materna. Poate de asta ne revendicam acum identitatea catalana.
- Mie mi se pare depasit, în momentul în care toata Europa face asa de multi pasi spre un soi de federalism, sa încerci sa faci sute de regiuni autonome. În conceptia mea asta duce la mai multa birocratie, la mai multe institutii teritoriale, locale, si apoi zic eu ca asta este doar o cheltuiala în plus din buzunarul contribuabilului. Agentii peste agentii, guverne autonomice cum sunt la voi în toate comunitatile, vesnic în competitie cu guvernul central, primari si consilieri care nu fac mai nimic, atacându-se fara încetare. Politica ma oboseste. Nici nu mai deschid televizorul. Ma întreb de multe ori, daca nu le dauneaza tuturor ziaristilor si moderatorilor de emisiuni atâta fiere câta acumuleaza în ei.
- Dar ce ti-ar placea sa vezi la televizor? Filme, emisiuni despre VIP-uri ?
- Nu stiu. Stiu doar ca-mi provoaca asa o sila toti. Politicienii de la noi, ca cei de aici, deopotriva. Minciuna spusa cu atâta convingere. De moderatorii de la televiziune nu mai zic nimic. Desi recunosc ca nu au o viaata usoara. Sa cauti zilnic subiecte care sa faca audienta, ca doar aia aduce bani la televiziunile comerciale, nu e treaba usoara. Cred ca zilnic se culca cu o spaima în suflet, ca a doua zi nu vor avea un subiect tare pe care sa-l disece si sa-l analizeze pe toate fetele.
- Nu ma uit la televizor. Sunt prea obosit. Am atâtea lucrusoare de aranjat si catalogat jos în garaj, încât nu ma preocupa nici politica, nici filmele. Dar cu blogul cum mai stai?
- Scriu, medico. Scriu despre voi toti. Scriu despre tot ce am pe suflet, adica aproape despre tot, pentru ca nu as vrea sa supar pe nimeni. Nu poti sa fi pe deplin sincer decât în cele mai ascunse camarute ale sufletului tau. Apropo. Am fost ieri la doctorita de familie a lui señor pentru niste retete. I-am cerut si pentru mine ceva tablete, ca prea mi se umfla picioarele cu caldura asta.
- N-am avut ieri consultatii, de- aia nu mai vazut. Aveai nevoie de ceva?
- Nu, a fost o vizita de rutina, aveam nevoie de scutece de zi, le folosesc noaptea. Le unesc câte trei si asa protejez patul, desi am si cearceafuri impermeabile, doua chiar pe patul lui señor, dar cu scutecele mai scutesc din munca. Le arunc daca se murdaresc, în timp ce cearceafurile trebuie sa le pun în masina si se usca mai greu.
- Dar pastilele pentru tine? Ai ceva probleme ?
- Beau foarte multa apa si am impresia ca rinichii sunt prea solicitati. Dealtfel mi-a tinut teorie doctorita, ca de obicei, ca suntem prea grase, ca trebuie sa slabim amândoua , si eu si Marta. Mi-a zis ca probabil sufar de depresie. Tu chiar crezi, medico? Manânc pentru ca am o depresie sau pentru ca nu ma pot stapânii?
- Nu pot sa spun ca am vazut vreun semn de deprimare la tine. Te vad prea puternica pentru ca sa te lasi cuprinsa de tristete. Sau mai degraba prea motivata pentru ca aceasta sa te domine. Numai tu stii!? Dar aici la noi, toti sunt deprimati. Gras- deprimat, slab – deprimat, gay- deprimat, sarac- deprimat, bogat- deprimat. Cred ca le-ar trebui un razboi, si apoi ar vedea cum nu ar mai avea timp de atâtea fite.
- Deci un trebuie sa ma preocup mai mult de un minut de starea mea psihica, ca apoi chiar ca voi gasi destule. I-am spus ca doar sunt fericita doamna doctor. Mi-a zis ca stie ea mai bine. Si apoi cine e fericit în ziua de azi, medico? Nici nu stiu ce as astepta mai mult de la viata. Dealtfel ma tratez. Fac terapie prin blogul meu. Ca un jurnal, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap. Dar tu când ai de gând sa-ti faci blogul?
- Nu stiu, nu sunt hotarât. Despre ce sa scriu? Nu am nimic de spus. Sunt apatic. Nu am chef. Stii tata a fost arhitect, destul de cunoscut în Barcelona. A lasat o scrisoare la moartea lui, catre colegiul arhitectilor, prin care cerea ca dupa moartea lui sa un fie pusa nici o placuta comemorativa pe peretele institutiei, nu vroia sa fie pomenit dupa moarte, pentru ca nu mai avea nici o însemnatate pentru el. A zis ca va dainui în memoria noastra, a copiilor si apoi a nepotilor sai. Nu-l interesau onoruri postume. Viata e asa de scurta. Stii ca nu a vrut nici sa-l înmormântam. Si-a donat corpul facultatii de medicina si noi a trebuit sa-i respectam vointa.
- Pai, despre tóate astea sa scrii , medico. Despre tot ce ai ìn tine. Ca doar esti asa de bun. Eu asta am scris despre tine, si prin mine te-au cunoscut si persoane de la mine din tara.
- Ai scris minciuni. Si m-ai facut sa par ceea ce nu sunt. Si eu sunt plictisit sau poate mai degraba prea obosit. Si poate nu acord suficienta atentie tuturor.
- Poate, dar si azi mai întrebat ce fac ai mei. Ceilalti din jurul meu nu ma întreaba. Tu de ce o faci?
- Defect profesional.
- Bine medico. Te las cu ale tale. Mergi la lucrusoarele tale de aranjat. Eu merg sa vad ce mai face señor. Stii ca nu-mi place sa-l las prea mult timp singur. Ne vedem mâine.
- Arrivederci, Giulia,
- Arrivederla, dottore. A piu presto.
M-am întors la noi în curte. Caut sa nu ma amestec în discutii mai mult decât este necesar . Tacerea e de aur, desi de multe ori îmi musc limba ca sa nu iasa sunetele, cuvintele, suvoaiele de gânduri. Si nu sunt singura care-si înghite cuvintele.
Vazusem un reportaj abia cu o zi în urma, despre poluarea apelor pe teritoriul României. Despre lipsa depuratoarelor pentru apele menajere, care sunt deversate direct în râuri, provocând daune ireversibile faunei si florei. Fusese destul o propozitie pentru ca specialistul în biologie , constructor de depuratoare sa se lanseze într-o lunga dezbatere ecológica. Nu ca nu i-as da dreptate, dar parca ma doare când ne aseamana de fiecare data cu tari subdezvoltate.
Tatal, Ramon, mai încearca sa tempereze pornirile Green Peace ale fiului Ramon, biologul, spunând ca zilele trecute se sapase un put într-o localitate apropiata, si chiar daca ajunsesera sa gaseasca apa la o profunditate de 250 metri, aceasta nu era potabila, avànd o concentratie prea mare de nitriti.
Motiv ca Ramón sa se lanseze împotriva tuturor produselor nocive folosite în agricultura din ultimii o suta de ani. Si asa cel putin înca o ora de atotcunoastere.
De taceam filozof eram . Dar daca nu ma învat minte trag ponoasele. Si apoi fierb în mine, pentru ca chiar daca am contraargumente, nu-mi permit sa le expun. Sa nu lezez susceptibilitatea nimanui.

S-a facut seara. Ies cu catelusa pe care mi-a lasat-o Florina în custodie pâna la revenirea din concediu. Mergem al plimbare pentru ca sa-si faca nevoile, sa nu trebuiasca sa ma trezesc noaptea sa sterg gresia în cazul în care si-ar face necesitatile prin camera mea. Ma plimb cu ea pâna pe paseo maritimo, abia acolo face ceva. Pe plaja grupuri cu mese si scaune de camping, cineaza si se distreaza. În mai multe locuri. Mi-ar placea sa cobor cu catelusa pâna la mare, dar este interzis. Mi-ar fi placut sa ma plimb prin spuma marii. Valurile se sparg fara forta. E o seara linistita, foarte calduroasa, doar briza ce adie si mai aduce o urma de racoare.

Lume multa la plimbare, tarabe cu suveniruri, bâlci cu masinute si tot felul de instalatii pentru copii. Dar copii cam lipsesc pe aici. Aproape ca în Italia. De fapt cred ca o proportie mare din elevi este de afara sau chiar adoptati. Adoptati din toate partile. Fetite din China, baietei de prin America Latina sau Africa.

Mi-am adus aminte de Sonia, adoptata din Bangladesh, cu discapacitate intelectuala. Bietii parinti, aveau un copil cu Sindrom Down si vroiau unul sanatos. Adoptasera fetita fara sa li se spuna de problemele de sanatate pe care le avea. Acum o tin prin institutii de protectia a minorului, pentru ca comportamentul ei este promiscuu si a fost abuzata de niste marocani. Trist. Are niste ochi mari negri, cum au indiencele. Poate mai târziu va putea locui într-un apartament de protectie sociala alaturi de alte persoane ca si ea, unde sunt supravegheati zi si noapte de asistenti sociali. Interesant câte fac spaniolii pentru toate categoriile de populatie.

Ma întorc acasa. De fapt nu am sa las catelusa afara în curte, pentru ca plange si va trezi toti vecinii. Si apoi se vad fulgere în departare. Poate va ploua. M-ar mustra constiinta daca ar pati ceva catelusa cât timp e la mine.

Nu-mi place vara aici. E prea cald pentru mine, si mai mult e prea cald noaptea. Probabil pentru cei care ies la restaurante sau la plimbare e placut. Dar pentru mine care de obicei stau în casa e neplacut. apa curge siroaie pe mine, si abia pe la trei , patru noaptea reusesc sa adorm. Din cauza curentului sau a apei din piscina am dureri la urechi. Îmi tot pun solutie otica, si evit sa ma balacesc prea mult în piscina. Ironia sortii. Acasa, vara , visam la piscina, mare. Aici stau mai mult prin casa. Ies câteva minute , eventual , ca sa ma racoresc, dar foarte rar stau mai mult de càteva minute. Pe plaja nu am fost înca anul acesta. M-am facut comoda si decât sa merg cele douazeci de minute pe jos pâna la plaja de nisip, mai bine renunt. Si apoi cum ma plictisesc repede pe plaja, ma costa mai mult dusul decât statul pe plaja. Probabil când voi ajunge acasa voi tânji dupa soare si mare. Acum stiu ca mi-e asa de bine în casa cu jaluzelele coborâte.

primul meu peisaj