Îl aduc pe tata la noi. La început la copii mai apoi vedem. Vreau sa-i închiriez un apartament în apropierea mea si sa-i mai alin durerea. Prea multe se spun pe negândite si unii altora îsi reproseaza ceea ce nu se mai poate schimba. Totul are solutie,mai putin moartea. Am plâns si am tot plâns-o pe mama. Zilnic. Uneori, pe strada îmi curg potop de lacrimi si daca mai bat asurzitor si clopotele,  mi se înmoaie picioarele si mi se sfâsie sufletul de atâtea remuscari târzii. Prea târziu intru într-o biserica si spun un Doamne odihneste-o în pace. Multe lacrimi ne mai asteapta. Tata plànge în hohote, acasa si doar ce ma rog sa reziste pàna sâmbata, când îl voi avea aici, cu noi. Numai cu adevarat marile tragedii ne aduc cu picioarele pe pamânt. Ceea ce parea o insuportabila durere si renuntare acum nici cinci luni, acum numai are valoare. Adevarata durere sunt moartea mamei mele, abandonata în suferinta ei, neînteleasa, nici de mine nici de cei din jur si lacrimile lui tata. Spunea cineva ca ma torturez acum inutil. Ca nu se putea face nimic pentru ei de cu multa vreme deja în urma. Nu este asa. Se putea face TOTUL si nu am facut decât putin. Este prea greu sa faci bine pâna la nesfârsit, asteptând sa se vada rezultate si sa dea roade ratiunea-  Ce spun?! Ipocrizie totul. Nici eu nu sunt cu nimic mai buna decât altii. Gresim si ne complacem în EGOISM uitând ca tot ce suntem am mostenit de la ei. Bunatatea, sacrificiul de sine, dragalasenia unei mângâieri. Nimeni nu te mângâie pe cap ca si MAMA ta.