Am fost prea socata atunci si biata vecina ma întreba pe cine sa sune?! Numele sotului meu îl avea pe acolo unde notat. Asa au început cele doua ore de reunire de aici a familiei. Fiul meu pe Skype...cumparându-si dupa multe apeluri telefonice la linia aeriana, biletul. El imediat putea lua un tren sa ajunga la Barcelona. Eu anuntându-mi sefii , care s-au oferit sa vina, dar hotarâsem ca era prea complicat sa o las pe doamna aici si... cred ca am avut momentul de panica în care inima mea îmi spunea ca nu voi putea sa pot sa ma întorc la munca, lasându-l pe TATA acasa. Suntem egoisti si lasi.Sunt.Am fost alaturi de ea pe ultimul drum cum am putut. Nu a fost ideea mea, ci a fratelui meu si a copiilor. Si am plâns-o si o plâng zi de zi. Dimineata, seara, cànd vin lacrimile si târziile regrete de a nu fi facut pentru ea mai mult în viata. Nu exista scuze. Ca trebuie sa-mi càstig existenta, ca trebuie sa-mi vad de ai mei copii. Ar fi trebuit sa stiu sa ma împart pentru toti.Sa fiu mai PERSOANA. Mi-a mai ramas sa-l sun pe tata. Zilnic, daca voi putea. Dar orele sunt lungi. Barbatii suporta mult mai greu singuratea si cine stie cât timp o va mai duce. De un deceniu ma astept sa moara el primul. Curios. Îi seaman mult ca si caracter. Dur si ... supravietuitor în ciuda atâtor momente în care a fost cu un picior în groapa.
Sincere condoleante,Giulia!Stiu ca-ti va fi greu,dar asta este viata.Eu m-am intors din America pentru mama.Ea a mai trait 6 luni si s-a dus fara sa ma recunoasca.Eu inapoi nu am mai putut sa ma intorc si am ramas impacata ca totusi am stat linga ea in ultimele clipe,dar asta nu-mi tine acuma de foame,din pacate.
ResponderEliminarDoliul se poarta in inima,nu in hiane negre,in zbierete si urlete la sicriul celui mort...
Multumesc Ema! Stiu ca întelegi ca este greu sa mai pleci din tara lasând dupa tine doar unul din cei doi. Acum vorbesc zilnic cu tata la telefon. Nu este pentru el mare consolare dar este mai mult decât înainte. Nu stiu cât va mai trai si el.
ResponderEliminardraga mea... nici nu stiu ce sa spun! sunt lânga inimioara ta sfarâmata. pupici pe lacrimi si amintiri.
ResponderEliminarNu cred în nimic dupa moarte. Càteva zile am avut senzatia ca mama avea un zâmbet pe chip. Nu... nici nu mai semâna cu mama. Mama era în iunie ca si cea de acum 4 ani. în càteva ore se schimbase si ajunsese batrânica din sicriu. I-am întrebat pe ai mei daca sunt siguri ca este ea. Da... da, din pacate. Nu am avut cum o plânge nici macar aici cum se cuvine. Acum au fost lungi prânzuri de 6-7 ore în casa sefilor ( zi de nastere sâmbata si una duminica) si nu pentru ca sa faca plinul pe doamna a prins-o curentul... este bolnavioara si umflata la ochi si cu dureri de cap si de urechi.
ResponderEliminarSincere condoleanţe şi din partea mea Giulia. Ştiu prin ce treci. Acelaşi sentiment de neîmplinire l-am avut şi eu după ce a murit mama. Diferenţa este că eu am fost lângă ea. Şi acum mă întreb uneori dacă am făcut totul pentru ca ea să fie mulţumită. Nu ştiu şi nu am de unde să ştiu. Ea nu mi-a reproşat niciodată nimic. Se mulţumea cu mult-puţinul ce i-l dădeam.
ResponderEliminarPe măsură ce va trece timpul o să ai tot mai puţine remuşcări. Dacă duci pe tatăl tău lângă tine va fi totuşi o consolare şi el va trece mai uşor peste aceste zile grele. Dumnezeu să vă îmbărbăteze. El este singurul care poate dace acest lucur.
Să ai o noapte liniştită.
Draga Liviu , multumesc pentru condoleante. Durerea numai este insuportabila. Ma droghez cu setralina si nu simt mai nimic. Rar de tot o lacrima, desi este în inima si sufletul meu, mama, în fiecare zi. Tata este la copii. Nu s-a putut altfel. Sefii mei sunt foarte rigizi în acest sens. Suntem aici ca sa muncim nu ca sa avem si viata proprie. Nu ar fi fost pentru tata o solutie sa-i închiriez un apartament sau o camera în apropiere de vreme ce nu poate petrece timp cu mine. Sa ne vedem doar în oras, la o cafea era prea putin. Tata are nevoie de companie si îngrijiri. Asa ca au copiii grija de el... iar eu stau pe skype ore întregi cu el. Asa suntem ca si în casa, unii cu altii. Sunt trista ca se va duce acasa, peste vreo o luna si acolo nu va putea sta cu copiii. În casa mea nu-l vor, nora mea nu poate sa-l duca dupa ea, la tara, nu pentru ca nu vrea ci ptr ca tentatiile sunt mari acolo. Sincer, nu stiu ce sa ma fac. M-as duce acasa, dar nu am din ce trai acolo. Copiii au nevoie de sprijinul meu financiar si mai am si nepoata mea draga care se pregateste pentru medicina. Nu am de ales. Tac si rabd, desi ma doare. Ma cheama toti acasa.
ResponderEliminar