ermita, mai reusita decât cea de ieri.

adevarata acuarela este între aceste doua. am lucrat ìn total vreo o ora si jumatate. este dupa aceiasi imagine ca si cea de ieri dar mai reusita un pic. am desenat-o ìntâi în creion si apoi cu un pix negru ca sa nu o acopere vopseaua mea acrylica. am diluat un pic mai bine vopseaua astazi. poate încep sa am mai bine simtul culorilor. dar am cale lunga de strabatut înca.
si apoi sunt asa de mici, format A4, si pensulele mele cu 10 centi bucata sunt oribile. dar nu am de gând sa-mi cumpar acum altele. mai încolo.crengutele le-am trasat cu scobitori.
dar ìnvat si nu ma las. nici de ciuda.

ermita

mi-a iesit o mazgaleala jalnica, între fugi la poarta, alearga dupa cateaua care mi-a scos toate plantele din ghivece. dar din greseli învata omul. si apoi am hotarât ca trebuie sa o public chiar daca nu este reusita, pentru a avea cu ce compara urmatoarele , nici nu stiu cum sa le spun, picturi ... de ìncepatori fara talent.
dar nu ma las.

Giulia, te astept la o cafea. Merg sa o prepar.

Nu pot decât sa accept invitatia medicului, care iesise pe neasteptate din curtea lui, de parca avea o treaba urgenta de rezolvat. Prea de multe ori spun ca nu pot momentan, dar vin mai târziu. Ies din piscina, merg sa-mi iau tigarile si-mi pun o rochita. Ma incomodeaza costumul de baie ud, dar nu am chef sa ma schimb.
-Aici sunt, unde esti medico?
Nu pot sa-i spun pe nume desi de atâtea ori mi-a cerut sa-i spun Josep sau Ignacio. Nu-mi iese. Nu din respect, desi la început din causa asta nu-i puteam spune pe nume.
-Uite, servim prima data, un lichior din ierburi arómate, mi l-au facut cadou niste lituanieni.
Îmi pune un deget de lichior si ne preparam între timp si cafeaua. În treacat, MariCarmen, sora medicului ma întreaba pe un ton copilaresc:
-Nu-i asa ca nu sunt bronzata? Ti se pare ca am ceva culoare în obraji?
Ma uit mai atent la ea si nu vad nici o urma de bronz. Are tenul destul de deschis la culoare, si în ciuda faptului ca e aici de vreo luna, nu e bronzata mai deloc. Eu care nu fac plaja deloc, sunt incomparabil mai neagra.
-Esti destul de alba, nu stiu cum de nu te prinde soarele.
Între timp Irina, sotia medicului, iesise si-mi facea semne disperate sa nu spun ca e alba.
-Vezi, Irina, degeaba mi-am pus uleiul asta autobronzant. Numai tu vezi diferenta.
- Giulia, scuza-ma, merg sa fac un dus ca sunt lipicioasa de la uleiul asta cu efect autobronzant.
Pleaca Irina si între timp noi ne bem mai departe cafelele. Medicul vorbeste numai în italiana, iar eu mai spun ici pe colo câte un cuvânt, pe care nu-l stie.
-Cum se zice : rusine?
- Vergogna.
- Cum se zice : prostii?
- Stupidaggini, scchiocheze. Tonto - tonterías, stupido - stupidaggini
- Hai vorbeste-mi în italiana, Giulia. Hai ajuta-ma. Stii ca am nevoie sa vorbesc la spital si la ambulatoriu cu pacientii italieni.
- Nu pot. Nu pot vorbi cu tine în italiana pentru ca mi s-a închis sertarasul din creier, si de altfel în subconstientul meu stiu ca tu vorbesti spaniola si mi-e greu sa pronunt fraze în alta limba decât cea în care gândesc acum. Daca corespondez cu vorbitori de italiana, parca mi se deschide sertarasul si nu am nici o problema. Îmi revin pe minut ce trece mai multe cuvinte în minte. Dar cu tine un merge.
- Bine. Ce mai face señor Tomas?
- Dentro de lo que cabe, bien. L-am lasat pe terasa cu familia. E în vizita Karina, fiica care locuieste în Valencia, si stau toti la o poveste pe terasa. Enma, Karina, si cei trei Ramon Guardino, bunic , fiu si nepot. Povestesc. Eu am tulit-o cu Marta la piscina, eram prea multi si discutía degenereaza ca de obicei. Si nu aveam chef de polémica pe tema … voi românii..., câti tigani sunt la voi? Doua milioane?
-Cam , la douazecisidoua milioane populatie, i-am raspuns. Dar la voi? Trebuie sa fie cel putin dublu, la o populatie de patrusopt. Cei drept m-am documentat si zicese ca ar fi în jur de 750.000, dar asta este doar o estimare, pentru ca aici nu se declara etnia la recensaminte.
Asa ca am plecat, ca sa nu dau apa la moara.
- Dar tu esti unguroaica, sunt multi unguri în provincia în care te-ai nascut?
- Sunt, aproape doua milioane în toata tara. Nu stiu repatitia exacta pentru ca nu m-a interesat niciodata. Mi s-a parut asa de inutila discutía despre cine a fost mai întâi oul sau gaina? Spre rusinea mea am citit putina literatura maghiara, iar de scris am învatat citind periodicele cumparate de tata. Stiu doar ca la auzul imnului maghiar ma trec fiori, iar când aud Balada lui Ciprian Porumbescu, un mare compozitor român , la fel ma trec fiori. As fi putut studia în limba maghiara, dar nu am simtit atragere. Puteam sa studiez inclusiv la universitate si nu m-a interesat. Poate din cauza ca tatal meu avea prea multi prieteni, colegi români cu care se întelegea mai decât cu fratii sai.
- Vezi tu , Giulia, la noi în Cataluña, de doua sute de ani, nu am putut studia în limba noastra materna. Poate de asta ne revendicam acum identitatea catalana.
- Mie mi se pare depasit, în momentul în care toata Europa face asa de multi pasi spre un soi de federalism, sa încerci sa faci sute de regiuni autonome. În conceptia mea asta duce la mai multa birocratie, la mai multe institutii teritoriale, locale, si apoi zic eu ca asta este doar o cheltuiala în plus din buzunarul contribuabilului. Agentii peste agentii, guverne autonomice cum sunt la voi în toate comunitatile, vesnic în competitie cu guvernul central, primari si consilieri care nu fac mai nimic, atacându-se fara încetare. Politica ma oboseste. Nici nu mai deschid televizorul. Ma întreb de multe ori, daca nu le dauneaza tuturor ziaristilor si moderatorilor de emisiuni atâta fiere câta acumuleaza în ei.
- Dar ce ti-ar placea sa vezi la televizor? Filme, emisiuni despre VIP-uri ?
- Nu stiu. Stiu doar ca-mi provoaca asa o sila toti. Politicienii de la noi, ca cei de aici, deopotriva. Minciuna spusa cu atâta convingere. De moderatorii de la televiziune nu mai zic nimic. Desi recunosc ca nu au o viaata usoara. Sa cauti zilnic subiecte care sa faca audienta, ca doar aia aduce bani la televiziunile comerciale, nu e treaba usoara. Cred ca zilnic se culca cu o spaima în suflet, ca a doua zi nu vor avea un subiect tare pe care sa-l disece si sa-l analizeze pe toate fetele.
- Nu ma uit la televizor. Sunt prea obosit. Am atâtea lucrusoare de aranjat si catalogat jos în garaj, încât nu ma preocupa nici politica, nici filmele. Dar cu blogul cum mai stai?
- Scriu, medico. Scriu despre voi toti. Scriu despre tot ce am pe suflet, adica aproape despre tot, pentru ca nu as vrea sa supar pe nimeni. Nu poti sa fi pe deplin sincer decât în cele mai ascunse camarute ale sufletului tau. Apropo. Am fost ieri la doctorita de familie a lui señor pentru niste retete. I-am cerut si pentru mine ceva tablete, ca prea mi se umfla picioarele cu caldura asta.
- N-am avut ieri consultatii, de- aia nu mai vazut. Aveai nevoie de ceva?
- Nu, a fost o vizita de rutina, aveam nevoie de scutece de zi, le folosesc noaptea. Le unesc câte trei si asa protejez patul, desi am si cearceafuri impermeabile, doua chiar pe patul lui señor, dar cu scutecele mai scutesc din munca. Le arunc daca se murdaresc, în timp ce cearceafurile trebuie sa le pun în masina si se usca mai greu.
- Dar pastilele pentru tine? Ai ceva probleme ?
- Beau foarte multa apa si am impresia ca rinichii sunt prea solicitati. Dealtfel mi-a tinut teorie doctorita, ca de obicei, ca suntem prea grase, ca trebuie sa slabim amândoua , si eu si Marta. Mi-a zis ca probabil sufar de depresie. Tu chiar crezi, medico? Manânc pentru ca am o depresie sau pentru ca nu ma pot stapânii?
- Nu pot sa spun ca am vazut vreun semn de deprimare la tine. Te vad prea puternica pentru ca sa te lasi cuprinsa de tristete. Sau mai degraba prea motivata pentru ca aceasta sa te domine. Numai tu stii!? Dar aici la noi, toti sunt deprimati. Gras- deprimat, slab – deprimat, gay- deprimat, sarac- deprimat, bogat- deprimat. Cred ca le-ar trebui un razboi, si apoi ar vedea cum nu ar mai avea timp de atâtea fite.
- Deci un trebuie sa ma preocup mai mult de un minut de starea mea psihica, ca apoi chiar ca voi gasi destule. I-am spus ca doar sunt fericita doamna doctor. Mi-a zis ca stie ea mai bine. Si apoi cine e fericit în ziua de azi, medico? Nici nu stiu ce as astepta mai mult de la viata. Dealtfel ma tratez. Fac terapie prin blogul meu. Ca un jurnal, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap. Dar tu când ai de gând sa-ti faci blogul?
- Nu stiu, nu sunt hotarât. Despre ce sa scriu? Nu am nimic de spus. Sunt apatic. Nu am chef. Stii tata a fost arhitect, destul de cunoscut în Barcelona. A lasat o scrisoare la moartea lui, catre colegiul arhitectilor, prin care cerea ca dupa moartea lui sa un fie pusa nici o placuta comemorativa pe peretele institutiei, nu vroia sa fie pomenit dupa moarte, pentru ca nu mai avea nici o însemnatate pentru el. A zis ca va dainui în memoria noastra, a copiilor si apoi a nepotilor sai. Nu-l interesau onoruri postume. Viata e asa de scurta. Stii ca nu a vrut nici sa-l înmormântam. Si-a donat corpul facultatii de medicina si noi a trebuit sa-i respectam vointa.
- Pai, despre tóate astea sa scrii , medico. Despre tot ce ai ìn tine. Ca doar esti asa de bun. Eu asta am scris despre tine, si prin mine te-au cunoscut si persoane de la mine din tara.
- Ai scris minciuni. Si m-ai facut sa par ceea ce nu sunt. Si eu sunt plictisit sau poate mai degraba prea obosit. Si poate nu acord suficienta atentie tuturor.
- Poate, dar si azi mai întrebat ce fac ai mei. Ceilalti din jurul meu nu ma întreaba. Tu de ce o faci?
- Defect profesional.
- Bine medico. Te las cu ale tale. Mergi la lucrusoarele tale de aranjat. Eu merg sa vad ce mai face señor. Stii ca nu-mi place sa-l las prea mult timp singur. Ne vedem mâine.
- Arrivederci, Giulia,
- Arrivederla, dottore. A piu presto.
M-am întors la noi în curte. Caut sa nu ma amestec în discutii mai mult decât este necesar . Tacerea e de aur, desi de multe ori îmi musc limba ca sa nu iasa sunetele, cuvintele, suvoaiele de gânduri. Si nu sunt singura care-si înghite cuvintele.
Vazusem un reportaj abia cu o zi în urma, despre poluarea apelor pe teritoriul României. Despre lipsa depuratoarelor pentru apele menajere, care sunt deversate direct în râuri, provocând daune ireversibile faunei si florei. Fusese destul o propozitie pentru ca specialistul în biologie , constructor de depuratoare sa se lanseze într-o lunga dezbatere ecológica. Nu ca nu i-as da dreptate, dar parca ma doare când ne aseamana de fiecare data cu tari subdezvoltate.
Tatal, Ramon, mai încearca sa tempereze pornirile Green Peace ale fiului Ramon, biologul, spunând ca zilele trecute se sapase un put într-o localitate apropiata, si chiar daca ajunsesera sa gaseasca apa la o profunditate de 250 metri, aceasta nu era potabila, avànd o concentratie prea mare de nitriti.
Motiv ca Ramón sa se lanseze împotriva tuturor produselor nocive folosite în agricultura din ultimii o suta de ani. Si asa cel putin înca o ora de atotcunoastere.
De taceam filozof eram . Dar daca nu ma învat minte trag ponoasele. Si apoi fierb în mine, pentru ca chiar daca am contraargumente, nu-mi permit sa le expun. Sa nu lezez susceptibilitatea nimanui.

S-a facut seara. Ies cu catelusa pe care mi-a lasat-o Florina în custodie pâna la revenirea din concediu. Mergem al plimbare pentru ca sa-si faca nevoile, sa nu trebuiasca sa ma trezesc noaptea sa sterg gresia în cazul în care si-ar face necesitatile prin camera mea. Ma plimb cu ea pâna pe paseo maritimo, abia acolo face ceva. Pe plaja grupuri cu mese si scaune de camping, cineaza si se distreaza. În mai multe locuri. Mi-ar placea sa cobor cu catelusa pâna la mare, dar este interzis. Mi-ar fi placut sa ma plimb prin spuma marii. Valurile se sparg fara forta. E o seara linistita, foarte calduroasa, doar briza ce adie si mai aduce o urma de racoare.

Lume multa la plimbare, tarabe cu suveniruri, bâlci cu masinute si tot felul de instalatii pentru copii. Dar copii cam lipsesc pe aici. Aproape ca în Italia. De fapt cred ca o proportie mare din elevi este de afara sau chiar adoptati. Adoptati din toate partile. Fetite din China, baietei de prin America Latina sau Africa.

Mi-am adus aminte de Sonia, adoptata din Bangladesh, cu discapacitate intelectuala. Bietii parinti, aveau un copil cu Sindrom Down si vroiau unul sanatos. Adoptasera fetita fara sa li se spuna de problemele de sanatate pe care le avea. Acum o tin prin institutii de protectia a minorului, pentru ca comportamentul ei este promiscuu si a fost abuzata de niste marocani. Trist. Are niste ochi mari negri, cum au indiencele. Poate mai târziu va putea locui într-un apartament de protectie sociala alaturi de alte persoane ca si ea, unde sunt supravegheati zi si noapte de asistenti sociali. Interesant câte fac spaniolii pentru toate categoriile de populatie.

Ma întorc acasa. De fapt nu am sa las catelusa afara în curte, pentru ca plange si va trezi toti vecinii. Si apoi se vad fulgere în departare. Poate va ploua. M-ar mustra constiinta daca ar pati ceva catelusa cât timp e la mine.

Nu-mi place vara aici. E prea cald pentru mine, si mai mult e prea cald noaptea. Probabil pentru cei care ies la restaurante sau la plimbare e placut. Dar pentru mine care de obicei stau în casa e neplacut. apa curge siroaie pe mine, si abia pe la trei , patru noaptea reusesc sa adorm. Din cauza curentului sau a apei din piscina am dureri la urechi. Îmi tot pun solutie otica, si evit sa ma balacesc prea mult în piscina. Ironia sortii. Acasa, vara , visam la piscina, mare. Aici stau mai mult prin casa. Ies câteva minute , eventual , ca sa ma racoresc, dar foarte rar stau mai mult de càteva minute. Pe plaja nu am fost înca anul acesta. M-am facut comoda si decât sa merg cele douazeci de minute pe jos pâna la plaja de nisip, mai bine renunt. Si apoi cum ma plictisesc repede pe plaja, ma costa mai mult dusul decât statul pe plaja. Probabil când voi ajunge acasa voi tânji dupa soare si mare. Acum stiu ca mi-e asa de bine în casa cu jaluzelele coborâte.

primul meu peisaj

balaceala cu marta

apa, soare, mare

O zi ca oricare alta

- Ce mai zice familia, Giulia? Nu te aud de multa vreme vorbind despre aia mica. S-a întâmplat ceva?
- Nu señor. Totul e bine acasa. Pe cea mica nu o mai prind pentru ca e prea târziu când intru eu pe net, si ea trebuie sa doarma la ora aceea.
- Da parintii tai? Cum o mai duc?
- Bolnavi, ca de obicei. Mama nu manânca de patru zile, zice ea. Nu poate si da afara si apa pe care o bea. Dar ea asa face de douazeci de ani. Se asteapta sa moara în orice clipa. Doar e batrâna. împlineste 67 la iarna. Am vorbit adineaori cu ea. Era la doamna profesoara, la curatenie si m-au contactat, ca de obicei pe Skype.
- Fetita unde este?
- Marta? Se schimba acum. Am chemat-o sa vina la masa. Vreti sa veniti la masa, señor?
- Nu acum, mai târziu. Mâncati fara mine.

Si asa de fiecare data, mai târziu.... Señor doarme. Doar nu are altceva de facut. Manânca Marta, manânc si eu, strâng masa si urc la mine, la laptopul care ma tine în contact cu lumea exterioara.
Petrec din ce în ce mai mult timp pe net.

Astazi m-a contact Vittoria, pe Facebook. Mi-e mai la îndemâna asa. Nu mai sunt în stare de ani de zile sa scriu o scrisoare. Deci, ne-am comunicat câteva minute cu Vittoria.

Îi trimisesem un mesaj pe 1 august, de ziua ei. Putinele noastre schimburi de mesaje din acesti trei ani s-au rezumat la felicitari , o scrisoare, doua la început. Apoi am ramas la felicitari de sarbatori si onomastici.

E tânara, frumoasa. Tocmai a terminat scoala sanitara si lucreaza momentan la o rezidenta de persoane în vârsta, în asteptarea unui post vacant la vreun spital din împrejurimi.

Mi-a trimis un lung mesaj prin care m-a pus la zi, cum zice ea, cu evenimentele petrecute în timpul în care nu ne-am vazut sau scris. Nu stiam noul ei e-mail sau ca are internet acasa, si nici ea nu stia ca am si eu acces la net si care este contul meu. Dar uite asa se reînoada vechile prietenii. Si adevarul este ca mi-a fost tare draga si ea si sora ei, mai mica Elizabeth.

Locuiau în casa vecina, cladire cu trei apartamente, profesorul la parter cu mama lui, Angiulina, ei, la etaj, familia Riverso, tata, mama, veniti cu multi ani înainte din Calabria, cu cele doua fete tinere, dragute si foarte prietenoase. La ultimul etaj, Marinela si sotul ei, care-mi publicase la un moment dat un articol, revizat de el, în publicatia locala.

Familii bune. Seara stateau în gradinita din fata cladirii, fiecare familie la masa ei. Treceai prin fata curtii, mai schimbai o vorba, te mai asezai la poveste. Nu garduri înalte care sa te fereasca de ochii vecinilor, nu usi închise. Geamuri mari, la strada, cu perdelute prinse lateral. Vedeai în casa vecinului, mai salutai pe vreunul care trecea, plimbându-si catelul, sau pur si simplu trecea în drum spre brutaria aflata la vreo o suta de metri. Invariabil, se mânca pâine proaspat coapta, mica sau mare. Cea mare , de vreo 800 de grame, avea o coaja alba, groasa, dura. Asa mi-am rupt dintele din fata, caruia ìi cazuse plomba la putin timp dupa ce am parasit România. Nici zâmbi nu mai pot, pentru ca e imposibil sa pot eu suporta cheltuielile cu un dentist aici, în occident. Voi ajunge la un moment dat acasa si am sa ma primenesc, cum zic eu. Voi merge la dentisti, la cosmetica si la pedichiura. Asta ca sa ma rasfat. Dar astea sunt iluzii numai.

Deci am schimbat câteva impresii cu Vittoria. Am întrebat-o ce mai fac cunoscutii si daca mai traieste Settima, batranica pe care o îngrijisem. Mai traieste, a împlinit 94 de ani, si îmi aduc aminte cum se vaita întotdeauna la toti care o întrebau de sanatate, ca va muri pentru ca se simte foarte rau. Au trecut cred vreo cinsprezece ani de când e pe moarte cum zice ea. Draguta de ea.

Asa deci, parintii mei mor si ei de vreo douazeci de ani, si chiar daca le explic de fiecare data ca sunt tineri si frumosi, si ca mai au de trait vreo douazeci de ani, ei o tin mai departe cu a lor.
Nu ma mira, pentru ca la noi nu se traieste asa de mult ca aici în occident. Cum zic eu, voi gasi ceva de lucru si în urmatorii douazeci de ani, pentru ca pe zi ce trece sunt mai multe persoane ìn vârsta care au nevoie de îngrijiri. Atata doar ca aici, ma refer la Spania au si protectie sociala pentru ei. Legea dependentei, votata de vreo doi ani, prevede ajutor banesc pentru batranii sau bolnavii discapacitati care au nevoie de o persoana care sa-i îngrijeasca. Si suma este de minim 500 de euro pe luna. Indiferent daca au avere sau familie.

Cu ani în urma priveam batranetea ca o perioada scurta înaintea mortii. La patruzeci ma simteam batrâna si ziceam ca nu ma mai asteapta nimic bun în viata asta. Ma înselam. Din disperare am luat drumul strainatatii. Din disperare era nu o data sa-mi iau viata. Astazi zic ca viata e frumoasa. Si nu pentru ca am un salariu bun. Eu nu ramân cu mai nimic. Aproape ca nu-mi las nici bani de tigari. Dar îmi ajut familia. Pe Adrian, care nu trebuie sa mearga la un serviciu unde nu-l plateau, pe sotul meu care construieste casa, si care trimis pe somaj, era asa de trist ca nu mai poate suporta cheltuielile de întretinere ale casei. Pe parintii mei, care nici asa nu se ajung cu banii.

Îmi spunea Juan, ginerele lui señor Tomas, ca am sa ajung acasa fara nici un ban în cont. Asa este. Dar parintii mei au fost deja de doua ori în Spania, sotul meu de mai multe ori, Adrian a locuit mai mult de un an aici, pâna când a fost nevoit sa se întoarca ìn tara pentru a nu o pierde pe Alexandra, fetita Luminitei. Casa mea se ridica si se face tot mai frumoasa. Banii în cont nu cred ca m-ar face mai fericita. Poate o vizita de a lui Adrian, pe care nu l-am îmbratisat de aproape doi ani. Astea da m-ar face fericita.

De obicei ne definim asa: doamna, patroana de la..., sau functionara de la ... eu ma definesc simplu : mama lui Adrian, pentru ca el este ce am eu mai scump pe lumea asta. Zâmbetul lui e averea mea.

Biserica din Vinaros, desen

ceva mai retusat,aici, deasupra. Dar având în vedere ca este primul meu desen, folosind ce am avut la îndemâna, adica creioane colorate de copii, as putea sa spun ca nu este foarte nereusit.


aceasta este prima faza, nu am scanat în pozitie tocmai buna, dupa aceea am retusat, poate am stricat, dar cum nu se poate reface, asta e.
Si asa s-a nascut o artista...

Comemorare trista

Vazând data din calendar, mi-am adus aminte de Adrian. Adrian si Eva. Prea devreme disparuti dintre noi. Astazi se împlinesc 6 ani de la moartea lui Adrian, în urma accidentului care curmase viata lui Eva, pe loc, la 9 iunie 2003 si îl lasase pe el sa mai sufere aproape doua luni, pe un pat de spital din Tg. Mures, cu multiple fracturi si ruptura de ficat.

Trist ca nu mai sunt printre noi, si mai trist pentru Iris, fina si nepoata mea, care a trebuit sa creasca singura, orfana de ambii parinti. Zilele trecute fusese ziua de nastere a lui Iris. Împlinea 17 ani. Îmi venise în minte cum îi promitea Adi Mare , cum îi ziceam noi, pentru ca Adi mic era fiul meu, deci îmi venise în minte cum îi promitea Adi fiicei sale, ca se va înzdraveni, ca va cumpara un Hammer, si ca se vor muta în Baia Mare, pentru ca Iris sa nu trebuiasca sa mai faca nici un kilometru pâna la scoala cu niciun fel de mijloc de transport.

Îmi aduc aminte de momentul în care am primit vestea accidentului. Era seara, pe la zece, noi, Mircea, Adrian si cu mine, leneveam pe terasa de jos a casei, cu cei trei câini suiti pe canapea. A fost ca un traznet venit din senin. Nu ne uitam la televizor deci nu vazusem la stiri accidentul care avusese loc în dupa amiaza respectivei zile.

Sora lui Adrian, ma anuntase cu grija si cu voce sufocata m-a anuntat, ca ea, Eva murise pe loc. Amutisem. Dupa aceea ne-am regasit cu alti veri si ne-am întàlnit noaptea sa vedem cu ce putem ajuta. Unii plecasera înspre Tg. Mures, eu urma sa ramân acasa sa astept sa soseasca masina accidenta, urcata pe o platforma.

Unsprezece luni a stat masina în curtea mea, cu sângele lor uscat în cabina microbusului nou, Mercedes Vito. De multe ori dadeam o raita pe lânga masina încercând sa regasesc ceva din ei.
Rememorez piesele de puzzle, alcatuite din memoriile celorlalti si ale mele. Prietenii cu care fusesera în aceea calatorie, dupa marfa la Bucuresti, amintirile matusii, sora mamei mele, care-mi spusese ca Eva avusese cu doua zile înainte un vis bizar, în care îsi cedea parinti îmbracati ìn negru. Biata de ea fugise imediat la manastirea din Rohia, sa se roage si sa dea de slujbe, patruzeci la numar, crezând ca se va întâmpla ceva cu parintii ei. Asta fusese sâmbata, ea murea luni.

Ceilalti tovarasi de calatorie, o familie de prieteni din Salaj, tot cu un Vito, povesteau si ei, ce li se paruse ciudat pe drum. Se depaseau din când în când, pe traseu, mai opreau la câte o cafea, si apoi din nou se porneau. Cu putini kilometrii înainte de accident facusera la fel. Apoi, la o depasire, nu le-am mai raspuns la saluturi. Priveau în gol ca si cum, mergeau spre un destin prestabilit, spre o tragica finalitate. Abia peste alti kilometri, vazând ca nu mai apar la orizont, s-au întors din drum. I-au gasit prea târziu. Ea murise si pe el îl mentinea cu viata un medic de la Smurd, care trecea din întâmplare pe acolo. Medicul acela salvase pe moment viata lui Adrian, Tinându-i capul ridicat, nemiscat pâna venisera ambulantele si pompierii sa-l poata scoate din masina.

Accidentul, frontal, cu singurul camion mare cu care se intersectasera salajenii. Frâne deloc. Într-un viraj, catre o prapastie, ei, cu 140 la ora, fata în fata cu un camion aparut din senin. Era zi de sarbatoare. Prima zi de rusalii catolice. Poate exista un destin pentru fiecare dintre noi.

Cam patruzeci de zile a supravietuit accidentului Adrian. Nu l-au operat pe loc la fracturile deschise de picior, desi medicul, Raed Arafat, de la Smurd Tg. Mures, recomandase interventia imediata. Spuneau ca din cauza rupturii ficatului, nu puteau face interventia. Si asa statea Adrian cu picioarele suspendate, prinse în tije de metal care-i ieseau din rani.

Fusesem sa-l vedem în 23 iunie, la doua saptamâni dupa accident. Eram vreo douazeci din familie în jurul lui. Era fericit si nimic nu prevestea precipitarea evenimentelor. Nu am mai ajuns sa-l vad în viata. Mi-e îmi mergea foarte rau. Banii ca de obicei. Vestile erau într-o zi bune, în urmatoarele rele. Transfuzii de sânge, prieteni de peste tot care se mobilizasera pentru el.

Surorile, parintii lui, finii lui, erau zi si noapte lânga el. Îmi amintesc pacientele din salonul de la sectia de reanimare unde era internat. Doua tinere în coma care-si revenisera pe când strarea lui se înrautatea zi de zi. El vorbea , râdea cu noi, ma îndeparta de lânga el spunând ca ficatul lui sensibil nu suporta mirosul meu de fumatoare. Râdea su se simtea bine, ca si cum într-o sâptamâna avea sa paraseasca spitalul pe picioarele lui.

Nu cred ca acceptase moartea Evei. Si în niciun caz nu din cauza lui. La început i se spusese ca Eva este internata în alta aripa a spitalului, unde accesul era strict. Apoi nu a mai întrebat, probabil dându-si seama ca vor doar sa-l menajeze. A murit dupa câteva blocaje renale. I se facusera multe perfuzii, medicul care-l avusese în grija, plecase în concediu, poate ceilalti nefiind la curent cu toata evolutia starii lui nu am dat prea atentie înrautatirii starii lui. Murise cu cei dragi alaturi.

Am privit vestea cu tristete. Fusesem la capela toata seara la priveghi si nu recunosteam fata aceea marcata de suferinta. Fusese si Iris la priveghi. A doua zi nu mai avusese putere sa asiste la a doua înmormântare. Nu putea sa-si ia ramas bun la atât de scurt timp si de tatal ei.

Mult timp nu s-a dus Iris la cimitir, ca si cum renega adevarul mortii lor. Nu stiu daca acum merge, dar stiu ca plângea des în camera parintilor ei, când mergea în fosta casa, la bunici. Mai vorbim câteodata despre ei, dar ne vine tare greu. Si mie, si fratelui lui Eva, care este tutorul lui Iris, si care atât de mult o iubeste, si care nu se va împaca niciodata cu moartea lor.

Deci, odihniti-va în pace si as vrea sa cred ca exista ceva dincolo de moarte, un loc de unde sa ne vegheati.

Câteva din fotografiile vechi gasite prin casa

Tomas, cu camasa în carouri, pe reversul fotografiei scrie Casablanca, 1955 desi el în an acel s-a casatorit cu Sofia. Nu-si mai aminteste.

Pasiunea sa pescuitul, l-a însotit toata viata. Culmea, zice ca nu stia sa înoate, pescuia cu harponul în costum de scafandru.
Sofia, în dreapta
Sofia, foarte tânara, probabil la începutul anilor ´40
Tomas, foarte tânar


Tomas si Sofia, cândva prin anii ´50, înainte de a se casatori ìn 55. Frumosi ca doua staruri de cinema din anii ´50. Daca nu as fi siut ca sunt ei, as fi spus ca este o imagine din vreo pelicula de dolce vita.


Tomas, în dreapta, 1941

Dimineata de duminica, Sofia tânara studenta

Buna de dimineata , duminica.
M-am calmat desi uneori îmi vine sa o mânânc pe Marta cu totul. M-am trezit eu pe la 7 cei drept, dar ma leneveam, asteptând sa-mi revina somnul.
Am pornit calculatorul deci. Desi daca pornesc cutia sigur nu voi reusi sa mai adorm. Ma gândisem chiar sa ies sa fac niste poze cu rasaritul soarelui, dar pâna sa ma îmbrac pierdeam cu siguranta momentul de magie. Deja se vedeau razele soarelui care se reflectau în cladirile din fata.

Deci am dat o raita pe la cunoscutii de pe lista mea de bloguri, si asa am ajuns de la unul la altul din nou, adaugând câteva nume noi, interesante, acuarelisti. Noua mea pasiune, careia cu siguranta voi gasi timp sa-i dedic, pentru ca toata viata o tinusem cuibarita în sertare uitate. Pe când ma hotarâsem sa ma cuibaresc din nou în pat, o aud pe Marta închizând, deschizând usi, mai multe decât de obicei. Adica era toata mânjita si patata, ca doar abia ieri am schimbat lenjeriile. Mai mult, patase si salteaua ca sa am mai mult de lucru.

De fapt vina era a mea. Nu ma învat minte, si câteodata, de lene, bat-o vina, nu mai pun si cearceafuri protectoare. Deci pune-te si schimba tot, freaca salteaua, fa mic dejun si trimite-o din nou în pat, pentru ca e mult prea devreme. Si daca o las jos, face atâta galagie miscându-se prin casa, închizând si deschizând usi, ca în final trezeste pe señor, si apoi numai de o zi usoara nu mai am parte.

E ceva obisnuit ca sâmbetele si duminicile sa-mi fie mult mai obositoare decât restul saptamânii. Poate sunt eu prea obosita. Cobor de 2-3 ori pe noapte, sa vad ce face señor, daca e cazul golesc sau îi pun plosca. Invariabil îl gasesc treaz, si doar dupa ce ma cert cu el, pe la cinci dimineata , adoarme. Probabil pe la vreo sapte. Deci tin cu tot dinadinsul sa doarma cele câteva ore de dimineata, pentru ca chiar în eventualitaea ca mai atipeste pe parcursul zilei, nu este un somn profund,odihnitor. Parca ar sta mereu la pânda, sa vada daca e cineva cu el .

Marta în schimb ma oboseste cu inactivitatea si impasibilitatea ei. Daca lucrez ceva în bucatarie, hop si ea, în speranta ca va mai mânca ceva. Desi nu o tin la regim, ma straduiesc sa nu o îmbuib, pentru ca doctorita ei de familie îmi face tot timpul scandal. Inutil ma enervez cu ea. Îmi raspunde acelasi lucru, singurul pe care-l stie: - Muy bien!

Ieri am trimis-o afara ca sa mature curtea. Trei ore si curtea era aproape la fel. Pe lânga ca datorita bolii, Sindrom Down, aceste persoane sunt mai lente din nastere, señor a protejat-o exagerat de mult, asa ca nu e în stare sa faca mai nimic. Nu a fost pusa sa faca nimic, pentru ca nimeni de fapt nu facea nimic la ei în casa. Mi s-a parut ciudat la început când îmi zicea Enma, dar apoi am înteles, încetul cu încetul.

Faceau parte din clasa celor care se numeau mica burghezie, de provincie, si era de neconceput sa nu aiba o servitoare sau doua. Si asa toata viata. Ma mirase pe mine faptul ca nu stiu sa faca mâncare, dar apoi am înteles, ca nu avusesera de la cine sa deprinda tainele bucatariei.

Mama Enmei, señora Sofia fusese o doamna, cum am zice noi. Studiase, era profesoara de educatie fizica si nu avusese de gând sa munceasca. Pentru asta doar se marita. De altfel, soacra îi spusese clar lui señor Tomas ca nu va permite ca fiica ei sa lucreze. Si asa fue. A citit toata viata, a facut lucrusoare de dantela, croitorie chiar, dar treburile casei le faceau servitoarele.

Cu cât ma uit mai mult la fotografiile vechi din casa cu atât ramân mai mirata descoperind ce tipul de persoana fusese señor Tomas. Îmi spunea Enma ca mama ei niciodata nu se trezea mai devreme de ora prânzului, ca niciodata nu a condus-o la scoala, ca în casa lor fiecare facea ce vroia.

De fapt Marta dormise toata viata în aceiasi încapere cu señor, care doamne fereste nu ar fi lasat-o sa plânga sau sa se oboseasca, pentru ca îi spusesera medicii pe când Marta era foarte mica, ca nu va ajunge sa traiasca mai mult de 3 ani. Si uite are 42. Si uite ca eu cu severitate am obligat-o sa doarma singura. Si nu are nici o problema, chiar e încântata sa aiba o încapere, chiar doua acum, numai pentru ea.

De dragul lui señor am spus ca voi încerca sa scriu. Despre viata lui, care a fost atât de interesanta. Si sunt atâtea de povestit, pentru ca în trei ani am ajuns sa cunosc poate chiar mai mult decât familia. Sau mai sincer povestite, pentru ca nu trebuie sa se rusineze de nimic în fata mea. Zilele trecute îi scanasem aproape toate fotografiile din casa. A fost emotionat sa le vada pe ecranul laptop-ului. Chiar avusesem teama sa nu faca un soc la revederea atâtor imagini de persoane dragi disparute.

Dar nu a fost asa, pentru ca fusese fericit sa se revada tânar si atât de frumos.

ace, brice si carice

cred ca ar trebui sa evit piata de joi, pentru ca nu mai am loc de depozitare. am o o obsesie cu materialele astea.